Familia, 1906 (Anul 42, nr. 1-41)
1906-06-11 / nr. 22
254 •'.if; -•.. vin** înaltă, cu fața albă, cu ochii negri scăpărători, iar pletele-i lungi îi șerpuiau pe spate. — Nu te uită așa de speriat la mine. Ori te temi? — Nu... nu mă tem... — Iartă-mă, că te trezesc din visurile tale... n’o fac cu voia... am rătăcit... Eram fricos și confuz, nu știam ce să vorbesc. Apariția asta eră ceva nepriceput pentru creerul meu tulburat. — Ce ochi sperioşi se ascund sub fruntea-ţi senină!... pentru ce nu vreai să-ţi vii în fire? Eră un glas lin, armonios, un glas de muzică, care te farmecă cu acordurile lui perfecte... Simţiam, cum frica îmi piere, fata își reluă culoarea obicinuită, ochii mi se -stâmpărau, graiul reintră în ogașa lui, sufletul întreg mi se învioră. — Și cum ai rătăcit p’aici... frumoaso?... La aceste vorbe ochii îi alergară câteva clipite zimbitori prin orbite ș-apoi cu voce duioasă îmi zise: — Voiam să trec în oraşul vecin... mă duceam să-mi caut norocul... — Norocul?!... — Da, norocul! — Și cum se vede... nu mi-a fost dat să-l aflu acolo... Mă uitai la ea, dar întâlnii în cale privirea ei fixă, pe care şi-o încremenise în ochii mei. Un tremur uşor îmi cuprinse corpul şi simțiam par’că o greutate neobicinuită pe suflet. — De vreai, vino cu mine şi fii al meu... — Al tău?!... E cu neputinţă, ca dumbrăvioara asta să-mi dea atâta fericire!... Al tău şi tu a mea?.. — Da, al meu!... Vino să mergem... — Unde? — La mine acasă!... — Dar... par’că ziceai, că eşti... săracă. — Da, sunt săracă, dar cu toate astea am şi eu casa mea! Vino, dă-mi braţul tău. Se înserase. O boare lină adia încetişor printre lumea nesfârşită de arbori, iar de pe piscul muntelui se auziă glasul răguşit al buhii. Din oraş străbătea răsunetul somnoros al unui clopot, care-i făcea prohodul unui mort, iar piintre atmosfera groasă a amurgului străbateau tainice razele gălbui ale miilor de felinare. — înțelegi acum ce-i fericirea? — imi zise cu glas domol frumoasa femeie. — Da, numai acum. Am însetat un pătrar de veac după ea și până astăzi n’am putut-o află. Ţie, numai ţie am să ţi-o mulţămesc. Fără tine n’aş fi nimic, ci cel mult un simplu obiect nebăgat în seamă. Vezi nici lumea cea din oraş nu e nimic, pare moartă, par’că ar fi un templu al morţii; pe când dacă ai fi tu acolo, dacă fiecare individ te-ar avea pe tine... — Eu pot fi pretutindenea, dar nu deodată, pentru că nici nu trebue, deoarece fiecare om posede câteva din calităţile mele şi acestea sunt de ajuns, ca să fiu reprezentată în fiecare individ. Mă prezint însă atunci, când văd că nerecunoştinţa deraiază în ticăloşie ! — Nu cumva vreai să zici, că eu sunt nerecunoscător? 5.— Nu ştiu. Adecă atâta ştiu, că frumuseţii eşti recunoscător, dar nu ştiu cum stai cu calităţile nevăzute de ochii tăi nestatornici! — Armonia o ador! Şi fiindcă aceasta armonie numai la tine am descoperit-o, numai pe tine te ador. — Te închini mie! — Mă închin ţie! — Orice serviciu mi-ai face? — Da! — Ţi-e frică de armă? — O încunjur, când nu-i necesar să mă izbesc de ea. — Dar... dacă eu aş cere, ca tu... să-ţi spulberi creerii pentru mine?!... — Aş face-o... — Vezi ce om bun eşti tu acum. înainte păreai aşa de rău şi de nesupus, râdeai şi huiduiai pe aceia, cari erau stăpâni peste soartea ta. — N’am fost rău, decât cu oamenii cari şi-au bătut joc de mine. Pentru cei buni îmi dau totul, iar pentru tine şi viaţa mea... — Şi sufletul tău... — Da şi sufletul meu... Un hohot satanic cutremură văzduhul... Tremurând de groază mă uitam în fața Satanii. Vântul mugia sălbatic, luminile felinarelor fluturau fantastic în aer, iară dinspre soare-apune alunecă răzbunătoare furia norilor negrii dornici de-a potopi pământul... Un glas răgușit, glasul Satanii nuera învingător: — Nu ești nimic omule fără mine. Eu sunt fiul sorţii, sunt stăpân peste tine şi sufletul tău e al meu, iar trupul al pământului!... Cu o bubuitură puternică se crepu pământul şi Satana se rostogoli în adânc. Pădurea bătută de furtună urlă pătimaş, iar din norii cei negri, grămădiţi pe vârfurile stejarilor uriaşi, picurau picături mari. ...Cu paşi grăbiţi pornii cătră casă, pentru a-mi odihni trupul chinuit... Coperişul căsii acoperit cu şindilă sună sgomotos lovit de picurii mari şi deşi ai ploii, care curgea cu furie din norii cei negrii... Încet, încet agitaţia îmi scădea, în urmă m’am împăcat de tot cu firea ş-am adormit... Interpretarea acestei povestiri o las cetitorului. V. Niţescu. FAMILIA Uneltire oarbă. Ai aprins în mine dorul unui trai, frumos şi lin Şi mi-ai stâns din al meu suflet, suferinţe forte chin. Al'ai făcut să cred că 'n lume nu e tot numai amar. Viaţa nu ai făcut să-mi pară ca cel mai plăcut nectar. Mi se pare scurtă ziua, noaptea numai cât o clipă. Pe ruina vieţii mele, astăzi buha nu mai ţipă; Ci ca rozele 'nflorite, trec minutele acum; Oh, aş merge ani cu tine pe al fericitei drum; Iar popasuri doar aş face, numai ca să cat la tine Şi să-ţi spun alături ţie cât mă simt acum de bine.' Şi cum norii de pe frunte s'au împrăştiat, s'au dus.. Ale mele gânduri negre, rânduri, rânduri au apus... Spune-mi de şi tu ca mine simţi în peptul tău iubirea, Anul XLII