Femeia, 1964 (Anul 17, nr. 1-12)

1964-06-01 / nr. 6

naziale, între aprilie 1863 şi toamna lui 1864, Eminescu e la Ipoteşti, unde, de bună­ seamă, ia cunoştinţă de cărţile, cămina­rului, cronici îndeosebi, şi de­prinde slova chirilică. După o tentativă nereuşită de a obţine de la minister o bursă pentru a ur­ma clasa a treia a gimnaziului din Botoşani, o adresă a preşe­dintelui Consiliului judeţean de Botoşani vesteşte pe dl. Mihail Eminovici că a fost ales în «una­nimitate» şi numit în funcţia de scriitor al cancelariei consiliului cu onorarul de 250 de lei lunar. Cînd peste un deceniu şi ceva, la Bucureşti, într-o epistolă ama­ră către un prieten, în care face portretul tatălui său, prototip al «deşertăciunea, care a prici­nuit atîta rău familiei, vorbeşte de pîinea ce singur şi-a cîştigat-o încă de la vîrsta de 14 ani, la această slujbă face aluzie. în toamna anului 1869, cînd descindea în Viena, tînărul Emi­nescu era nu numai stihuitorul de oarecare notorietate din pagi­nile Familiei sau al atîtor poeme necunoscute, pe care şi le tran­scria cu acurateţe şi-n ordine în cel de-al doilea caiet, confecţio­nat de el, dar şi posesorul unei solide culturi literare, în primul rînd teatrale şi istorice, căruia problemele politicii interne şi internaţionale nu-i erau de fel indiferente, cum transpare din romanul Geniu pustiu, început încă la Bucureşti, pe care avea să-l transcrie, caligrafic, la Viena şi căruia urma să-i aducă ampli­ficări, poate şi o schimbare a titlului, cu mult mai cuprinzător. Naturi catilinare. La sfîrşitul anului 1872, Emi­nescu e la Berlin. Carnetele de cursuri, ce din fericire se păs­trează, ni-l arată urmînd cu asi­duitate variate cursuri predate de străluciţi profesori ai timpului de la Facultatea de filozofie din Berlin (Logica şi fundamentul filozofiei, Istoria generală a filo­zofiei, Principiile logice ale ştiin­ţelor experimentale, despre op­timism şi pesimism filozofic şi politic, Istoria egipteană, Istoria romană, Economia naţională, Geografia fizică ş.a.). Paralel cu aceste largi perspective ştiinţi­fice, viaţa poetului se împărţea cu aceeaşi constantă pasiune în­tre creaţii literare­ de amploarea poemelor de inspiraţie folclorică: Călin nebunul, Fata în grădina de aur, Miron şi frumoasa fără corp, prestigioasa evocare a Orientului celor o mie şi una de nopţi din terţinele Şeheraza­­dei­ şi nelinişti familiale, senti­mente ce-l apropiau de Ipoteşti, unde s-ar fi dorit mai curînd întors. Poetul la vremea aceasta împlinea funcţia de secretar al agenţiei noastre diplomatice la Berlin, condusă un timp de Teodor Rosetti, junimist noto­riu, apoi de N. Kretzulescu, tipul birocratului predestinat, care-­ şi scade salariul cu două treimi. Maiorescu, ce se pregătea să vină ministru al şcolilor, propune lui Eminescu un post de profesor la Universitatea din Iaşi cu con­diţia să-şi pregătească docto­ratul — «o nimica toată», cum spunea el. Dar propunerea ce i se face, oricît l-ar măguli, «vine totuşi prea devreme» şi-l pune în faţa unui grav proces de conştiinţă. Este, desigur, în a­­ceastă rezervă o corectitudine in­telectuală rar întîlnită în timpul acela, ce, coordonată cu tem­peramentul său «ticăit», cum în­suşi o spunea şi Maiorescu (ca să-l stimuleze), vor sfirşi prin a anula cariera universitară a unui mare poet. După o serie de amînări, ajunge la Iaşi, unde e numit pe ziua de 1­ septembrie 1874 director al Bibliotecii cen­trale. Iaşul, în care a petrecut trei din anii cei mai frumoşi, dar şi cei mai frămîntaţi ai scurtei sale existenţe, a însemnat pentru Eminescu, laşul bibliotecariatu­­lui, al revizoratului şcolar, al redactoratului la Curierul din Iaşi şi marea lui iubire pentru Veronica Micle, în calitate de director al bi­bliotecii, Eminescu propune mi­nisterului achiziţionarea vechi­lor cărţi bisericeşti şi laice, pen­tru că «netăgăduită este valoarea lor stilistică şi lexicală». Aceleaşi calităţi, aceeaşi vi­guroasă disciplină şi aceeaşi înaltă conştiinţă profesională le va dovedi Eminescu şi în funcţia de revizor şcolar, la care-l îmbie Maiorescu. Ca publicist, atent la toate faptele de cultură de pe întreg teritoriul limbii romîneşti, Emi­nescu comentează evenimente şi personalităţi ale vieţii intelec­tuale, precum Eliade, Massim, Bălcescu etc., recomandă cule­geri de folclor, dar, stînjenit în activitatea sa de ingerinţele ad­ E­min­es­cu ministraţiei ziarului, demisio­nează. Hărţuielile continue, ne­mulţumirile împotriva atmosfe­rei persiflante din sînul «Juni­mii» şi nu mai puţin exasperările iubirii pentru Veronica pregă­tesc evadarea din laşul atîtor creaţii, dar şi al atîtor suferinţe. Către sfirşitul lui octombrie 1877, judecind după anume arti­cole din Timpul, Eminescu e la Bucureşti. Şi cu disciplina şi conştiinciozitatea cu care va trudi un sextenat aproape, poe­tul scria, abordînd tot soiul de probleme, din toate domeniile. Greutăţile muncii de gazetă, a cărei conducere îi revine cu fie­care zi şi unde politica internă, cu toate aspectele ei, de la sănă­tatea publică pînă la examenul tehnic al bugetului şi feluritelor lui «condeie», sau politica inter­naţională, de la drama prinţului Napoleon al IV-lea, ucis în ţara zuluşilor cu prilejul unei recu­noaşteri, pînă la problema Comi­siei europene a Dunării, îl solicitau neîntrerupt, dau la răstimpuri impresia că unele numere din Timpul sînt în între­gime scrise de dînsul, de la editorial la ultima informaţie şi de la entrefilat la reportajul par­lamentar. Redactor-şef din 1880 şi pînă in 1881, el se vede înlo­cuit, însă, indiferent de ultragii * * (dar cine a descifrat vreodată pînă la fund inima nefericitului Hyperion?), poetul purcede la elaborarea din urmă a marelui său poem autobiografic Lucea­fărul. în 1889, la 15 iunie, se stinge din viaţă la Bucureşti. înmor­­mîntarea are loc la cimitirul Belu, în numerosul cortegiu luînd parte, dintre notabili, Ko­­gălniceanu, Maiorescu, Lascăr Catargiu. Corul, condus de Băr­­cănescu, intonează «Mai am un singur dor», poemul său testa­mentar. Mormînt făr’ de noroc/ Şi fără prie­teni, spune una dintre for­mele cîntecului şi era, desigur, şi credinţa poetului. Dar anii ce s-au adunat au dezminţit această credinţă. Mormîntul poe­tului e astăzi loc de pelerinaj, căci neamul întreg îi este prieten. * Dacă, aşa cum s-a putut ob­serva din repedea noastră trecere în revistă, viaţa lui Eminescu a fost şi scurtă, şi întunecată, opera sa, în schimb, este nu numai vastă, dacă o raportăm la cei abia 17 ani de intensitate creatoare, dar şi luminoasă, prin toate acele incandescenţe pe care le-a sădit în fiecare din paginile scrise şi care, departe de a di­minua, sporesc pe măsură ce anii se adaugă anilor. Poet al înaltelor cugetări şi revolte, aşa cum apare în poe­mele de compoziţie (Memento­­mori, împărat şi proletar, Scri­sorile), aplecat peste urna nesă­ţioasă a timpului şi meditînd la destinul efemer al omului, Emi­nescu a fost, înainte de toate, liricul prin excelenţă al pro­priilor sale experienţe, al pro­priei sale vieţi, cu bucuriile şi deznădejdile ei, indiferent de re­flexele cîte se pot descoperi, ici şi colo, în versurile sale şi ve­nind dinspre un model sau altul al lirismului universal sau de la unul sau altul dintre filozofii pe care i-a frecventat. S-a consu­mat, pe vremuri, foarte multă cerneală pe tema pesimismului eminescian şi s-au căutat obîrşii, mai apropiate sau mai îndepăr­tate, în cutele adumbrite ale bio­grafiei sau în sisteme filozofice cu sumbră viziune. Acestea nu pot fi tăgăduite, însă poetul a dovedit, cu întreaga sa scurtă existenţă, o fire de luptător, op­timistă, o rară energie cetăţe­nească pusă în slujba societăţii şi o conştiinţă artistică, neîndu­plecată, graţie căreia a biruit toate împotrivirile vieţii şi a putut să dureze, la fel cu poetul popular al Mioriţei, aerianul poem al Luceafărului, supremă încununare de artă a întregii sale opere. Cele opt decenii cîte au trecut de la drama din 1883, cînd, pră­buşit din zenitul înaltelor sale creaţii, şi-a încheiat de-a pururi ciclul miraculoaselor poeme, au confirmat din plin toate aceste adevăruri. Larga audienţă de care se bucură azi poetul în păturile cele mai diverse ale obştei cititorilor, tirajele astro­nomice, dacă le raportăm la tota­litatea tirajelor imprimate pînă acum două decenii, studiile bio­grafice şi de exegeză cîte i se consacră, ca şi înalta preţuire de care se bucură la majoritatea literaturilor lumii, de unde ne vin, continuu, docte monografii, culegeri antologice sau chiar in­tegrale din lirica sa — toate acestea dovedesc că viaţa şi opera Sărmanului Dionis au intrat în conştiinţa tuturor iubitorilor de frumos, atît în ţară, cît şi dincolo de graniţe. Poetul care, în cursul a numai 17 ani de exis­tenţă creatoare, a ridicat scrisul romînesc pe culmile celui mai înalt prestigiu şi care, cu preţul vieţii şi al multiplelor ei sacri­ficii, a desfăşurat o rară şi bo­gată activitate cetăţenească (bi­bliotecar, revizor şcolar, ziarist) este astăzi iubit şi studiat cu devoţiune, atît pentru exemplul vieţii sale de martir, cît şi pentru inegalata sa artă poetică. Serbările, pe care statul nos­tru le-a instituit întru cinstirea celor 75 de ani de la săvîrşirea din viaţă a poetului, se înscriu pe linia aceleiaşi recunoaşteri pentru cea mai pură, cea mai patetică, cea mai desăvîrşită ex­presie a geniului nostru artistic.

Next