Femeia, 1964 (Anul 17, nr. 1-12)
1964-06-01 / nr. 6
naziale, între aprilie 1863 şi toamna lui 1864, Eminescu e la Ipoteşti, unde, de bună seamă, ia cunoştinţă de cărţile, căminarului, cronici îndeosebi, şi deprinde slova chirilică. După o tentativă nereuşită de a obţine de la minister o bursă pentru a urma clasa a treia a gimnaziului din Botoşani, o adresă a preşedintelui Consiliului judeţean de Botoşani vesteşte pe dl. Mihail Eminovici că a fost ales în «unanimitate» şi numit în funcţia de scriitor al cancelariei consiliului cu onorarul de 250 de lei lunar. Cînd peste un deceniu şi ceva, la Bucureşti, într-o epistolă amară către un prieten, în care face portretul tatălui său, prototip al «deşertăciunea, care a pricinuit atîta rău familiei, vorbeşte de pîinea ce singur şi-a cîştigat-o încă de la vîrsta de 14 ani, la această slujbă face aluzie. în toamna anului 1869, cînd descindea în Viena, tînărul Eminescu era nu numai stihuitorul de oarecare notorietate din paginile Familiei sau al atîtor poeme necunoscute, pe care şi le transcria cu acurateţe şi-n ordine în cel de-al doilea caiet, confecţionat de el, dar şi posesorul unei solide culturi literare, în primul rînd teatrale şi istorice, căruia problemele politicii interne şi internaţionale nu-i erau de fel indiferente, cum transpare din romanul Geniu pustiu, început încă la Bucureşti, pe care avea să-l transcrie, caligrafic, la Viena şi căruia urma să-i aducă amplificări, poate şi o schimbare a titlului, cu mult mai cuprinzător. Naturi catilinare. La sfîrşitul anului 1872, Eminescu e la Berlin. Carnetele de cursuri, ce din fericire se păstrează, ni-l arată urmînd cu asiduitate variate cursuri predate de străluciţi profesori ai timpului de la Facultatea de filozofie din Berlin (Logica şi fundamentul filozofiei, Istoria generală a filozofiei, Principiile logice ale ştiinţelor experimentale, despre optimism şi pesimism filozofic şi politic, Istoria egipteană, Istoria romană, Economia naţională, Geografia fizică ş.a.). Paralel cu aceste largi perspective ştiinţifice, viaţa poetului se împărţea cu aceeaşi constantă pasiune între creaţii literare de amploarea poemelor de inspiraţie folclorică: Călin nebunul, Fata în grădina de aur, Miron şi frumoasa fără corp, prestigioasa evocare a Orientului celor o mie şi una de nopţi din terţinele Şeherazadei şi nelinişti familiale, sentimente ce-l apropiau de Ipoteşti, unde s-ar fi dorit mai curînd întors. Poetul la vremea aceasta împlinea funcţia de secretar al agenţiei noastre diplomatice la Berlin, condusă un timp de Teodor Rosetti, junimist notoriu, apoi de N. Kretzulescu, tipul birocratului predestinat, care- şi scade salariul cu două treimi. Maiorescu, ce se pregătea să vină ministru al şcolilor, propune lui Eminescu un post de profesor la Universitatea din Iaşi cu condiţia să-şi pregătească doctoratul — «o nimica toată», cum spunea el. Dar propunerea ce i se face, oricît l-ar măguli, «vine totuşi prea devreme» şi-l pune în faţa unui grav proces de conştiinţă. Este, desigur, în această rezervă o corectitudine intelectuală rar întîlnită în timpul acela, ce, coordonată cu temperamentul său «ticăit», cum însuşi o spunea şi Maiorescu (ca să-l stimuleze), vor sfirşi prin a anula cariera universitară a unui mare poet. După o serie de amînări, ajunge la Iaşi, unde e numit pe ziua de 1 septembrie 1874 director al Bibliotecii centrale. Iaşul, în care a petrecut trei din anii cei mai frumoşi, dar şi cei mai frămîntaţi ai scurtei sale existenţe, a însemnat pentru Eminescu, laşul bibliotecariatului, al revizoratului şcolar, al redactoratului la Curierul din Iaşi şi marea lui iubire pentru Veronica Micle, în calitate de director al bibliotecii, Eminescu propune ministerului achiziţionarea vechilor cărţi bisericeşti şi laice, pentru că «netăgăduită este valoarea lor stilistică şi lexicală». Aceleaşi calităţi, aceeaşi viguroasă disciplină şi aceeaşi înaltă conştiinţă profesională le va dovedi Eminescu şi în funcţia de revizor şcolar, la care-l îmbie Maiorescu. Ca publicist, atent la toate faptele de cultură de pe întreg teritoriul limbii romîneşti, Eminescu comentează evenimente şi personalităţi ale vieţii intelectuale, precum Eliade, Massim, Bălcescu etc., recomandă culegeri de folclor, dar, stînjenit în activitatea sa de ingerinţele ad Eminescu ministraţiei ziarului, demisionează. Hărţuielile continue, nemulţumirile împotriva atmosferei persiflante din sînul «Junimii» şi nu mai puţin exasperările iubirii pentru Veronica pregătesc evadarea din laşul atîtor creaţii, dar şi al atîtor suferinţe. Către sfirşitul lui octombrie 1877, judecind după anume articole din Timpul, Eminescu e la Bucureşti. Şi cu disciplina şi conştiinciozitatea cu care va trudi un sextenat aproape, poetul scria, abordînd tot soiul de probleme, din toate domeniile. Greutăţile muncii de gazetă, a cărei conducere îi revine cu fiecare zi şi unde politica internă, cu toate aspectele ei, de la sănătatea publică pînă la examenul tehnic al bugetului şi feluritelor lui «condeie», sau politica internaţională, de la drama prinţului Napoleon al IV-lea, ucis în ţara zuluşilor cu prilejul unei recunoaşteri, pînă la problema Comisiei europene a Dunării, îl solicitau neîntrerupt, dau la răstimpuri impresia că unele numere din Timpul sînt în întregime scrise de dînsul, de la editorial la ultima informaţie şi de la entrefilat la reportajul parlamentar. Redactor-şef din 1880 şi pînă in 1881, el se vede înlocuit, însă, indiferent de ultragii * * (dar cine a descifrat vreodată pînă la fund inima nefericitului Hyperion?), poetul purcede la elaborarea din urmă a marelui său poem autobiografic Luceafărul. în 1889, la 15 iunie, se stinge din viaţă la Bucureşti. înmormîntarea are loc la cimitirul Belu, în numerosul cortegiu luînd parte, dintre notabili, Kogălniceanu, Maiorescu, Lascăr Catargiu. Corul, condus de Bărcănescu, intonează «Mai am un singur dor», poemul său testamentar. Mormînt făr’ de noroc/ Şi fără prieteni, spune una dintre formele cîntecului şi era, desigur, şi credinţa poetului. Dar anii ce s-au adunat au dezminţit această credinţă. Mormîntul poetului e astăzi loc de pelerinaj, căci neamul întreg îi este prieten. * Dacă, aşa cum s-a putut observa din repedea noastră trecere în revistă, viaţa lui Eminescu a fost şi scurtă, şi întunecată, opera sa, în schimb, este nu numai vastă, dacă o raportăm la cei abia 17 ani de intensitate creatoare, dar şi luminoasă, prin toate acele incandescenţe pe care le-a sădit în fiecare din paginile scrise şi care, departe de a diminua, sporesc pe măsură ce anii se adaugă anilor. Poet al înaltelor cugetări şi revolte, aşa cum apare în poemele de compoziţie (Mementomori, împărat şi proletar, Scrisorile), aplecat peste urna nesăţioasă a timpului şi meditînd la destinul efemer al omului, Eminescu a fost, înainte de toate, liricul prin excelenţă al propriilor sale experienţe, al propriei sale vieţi, cu bucuriile şi deznădejdile ei, indiferent de reflexele cîte se pot descoperi, ici şi colo, în versurile sale şi venind dinspre un model sau altul al lirismului universal sau de la unul sau altul dintre filozofii pe care i-a frecventat. S-a consumat, pe vremuri, foarte multă cerneală pe tema pesimismului eminescian şi s-au căutat obîrşii, mai apropiate sau mai îndepărtate, în cutele adumbrite ale biografiei sau în sisteme filozofice cu sumbră viziune. Acestea nu pot fi tăgăduite, însă poetul a dovedit, cu întreaga sa scurtă existenţă, o fire de luptător, optimistă, o rară energie cetăţenească pusă în slujba societăţii şi o conştiinţă artistică, neînduplecată, graţie căreia a biruit toate împotrivirile vieţii şi a putut să dureze, la fel cu poetul popular al Mioriţei, aerianul poem al Luceafărului, supremă încununare de artă a întregii sale opere. Cele opt decenii cîte au trecut de la drama din 1883, cînd, prăbuşit din zenitul înaltelor sale creaţii, şi-a încheiat de-a pururi ciclul miraculoaselor poeme, au confirmat din plin toate aceste adevăruri. Larga audienţă de care se bucură azi poetul în păturile cele mai diverse ale obştei cititorilor, tirajele astronomice, dacă le raportăm la totalitatea tirajelor imprimate pînă acum două decenii, studiile biografice şi de exegeză cîte i se consacră, ca şi înalta preţuire de care se bucură la majoritatea literaturilor lumii, de unde ne vin, continuu, docte monografii, culegeri antologice sau chiar integrale din lirica sa — toate acestea dovedesc că viaţa şi opera Sărmanului Dionis au intrat în conştiinţa tuturor iubitorilor de frumos, atît în ţară, cît şi dincolo de graniţe. Poetul care, în cursul a numai 17 ani de existenţă creatoare, a ridicat scrisul romînesc pe culmile celui mai înalt prestigiu şi care, cu preţul vieţii şi al multiplelor ei sacrificii, a desfăşurat o rară şi bogată activitate cetăţenească (bibliotecar, revizor şcolar, ziarist) este astăzi iubit şi studiat cu devoţiune, atît pentru exemplul vieţii sale de martir, cît şi pentru inegalata sa artă poetică. Serbările, pe care statul nostru le-a instituit întru cinstirea celor 75 de ani de la săvîrşirea din viaţă a poetului, se înscriu pe linia aceleiaşi recunoaşteri pentru cea mai pură, cea mai patetică, cea mai desăvîrşită expresie a geniului nostru artistic.