Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1911-1912 (Anul 1, nr. 1-52)

1912-06-16 / nr. 35

276 FLACĂRA FIGURI DISPĂRUTE Aproape în același timp când Academia refuză să-l aleagă printre membrii ei, marele Caragiale închidea ochii pentru totdeauna. Coincidența este atât de categorică, încât s-ar părea că e de ajuns ca Academia să refuze să acorde nemurire, pentru ca refuzatul să moară. Cu toate acestea, deși sub cupola acestei supreme instituți s’au strecurat câteodată și adevărații nemuritori — așa cum la teatru se strecoară adesea, fără bilete de intrare, oameni săraci dar iubitori de artă — de multe ori înclin să cred că Academia de la o vreme și-a impus, ca o imperioasă datorie, sarcina deacorda nemurire de preferință celor ce altfel nu pot fi nemuritori. O, sânt și excepțiuni, din fericire! Zic din fericire, pentru că o regulă are putere numai prin excepțiuni. De aceea, azi când s’au închis pentru totdeauna ochii aceia mici, scânteietori de inteligență, ochii aceia cari au oglindit atât de adânc, de complex, de neliniștitor una din cele mai adânci, mai complexe, mai neliniștitoare alcătuiri sufletești, azi mi se pare că dispariția neașteptată a lui Caragiale nu e numai săvârșirea unei taine a fatalității. Azi moartea lui Caragiale apare ca un gest de violentă protestare prin care adevărata Nemurire a smuls din chiar rădăcinele cele mai trainice ale vieței pe acela pe care o artificială nemurire l-a respins de sub cupola ei. Și atunci, înțeleg de ce Academia n’a putut să-i acorde lui Caragiale niciodată, nici un fel de distincțiuni. Și o felicit. P. L. un scriitor satiric. Se înțelege că și în roman o frază trebuie să fie caracteristică eroului, într’o piesă teatrală ea trebuie să mai lucreze pentru dezlegarea intrigei, și trebuie să fie scenică , iar într’o piesă teatrală cu un conținut satiric să adauge o nouă greutate, ea trebuie să ridiculizeze pe un individ ori chiar o întreagă stare de lucruri socială. Caragiale a învins toate aceste greutăți. E caracteristic pentru Parfuridi inconderentul discurs de la întrunirea publică, e scenic acest discurs și caracterizează și ridiculizează și pe Farfuridi și pe cei ce-i ascultă și aprobă. Mai ales e admirabil caracterizat programul lui Farfuridi prin frazele din urmă unde cere revizuirea constituției, însă cu condiție să nu se schimbe nimica. Pe frontispiciul câtor programe politice nu s’ar putea pune această frază ca admirabila lor caracterizare! Și tot aceleași calități are discursul lui Cațavencu. Câte discursuri patriotice, câte lucrămi patriotice nu se varsă, dacă nu pe tema că n’avem și noi faliți naționali români, apoi pe teme similare? Discursul demagogic al lui Cațavencu, plin de șiretlicuri, de tirade false, discursul unui speculant nerușinat și îndrăzneț ar fi peste putință în gura naivului și tâmpitului Farfuridi, dar e foarte natural în gura lui Cațavencu. Analiza sufletească a eroilor din „Scrisoarea pierdută“ nu e destul de adâncă. Cele mai adânci și mai variate simțiminte mai nu sânt atinse. Aceasta se explică în mare parte prin faptul că „Scrisoarea pierdută“ e o satiră politică; asupra acestei satiri a fost ațintită mai ales atențiea autorului și nu asupra adâncirei psihice a persoanelor. Dar pe atâta pe cât e atins psihicul eroilor, pe atâta pe cât e analizat sufletul lor, această analiză, ca exactitate, ca pricepere a sufletului omului, cu putință de-a zugrăvi acest suflet, e mai presus de orice laudă. □ □ □ C. D. GHEREA C. NEGRI — Opera sa literară Duminică, 17 Iunie, se inaugurează la Galați monumentul ridicat în amintirea bărbatului care a sprijinit atât de mult ideea Unirei și care a contribuit într'o măsură atât de largă la realizarea acestei idei. Știrea morței lui Caragiale, căzută ca un trăznet din senin, a făcut ca să nu putem închina numărul de față al Flacărei, lui C. Negri, după cum se orânduise. Dacă, din această pricină, trebue să lăsăm la o parte articolele privitoare la activitatea diplomatică, politică și națională a lui Negri, ne mărginim să publicăm măcar următorul articol, în care se rezumă opera literară, a marelui colaborator al lui Cuza-Vodă. La 1885 — scrie Al. Papadopol-Callimach în studiul său privitor la activitatea literară a lui C. Negri — un jurnal din București zicea: „Răposatul Costache Negri a fost și poet odată în viața sa, când s’a făcut Unirea". Și, ca dovadă, reproducea Hora dela Răducăneni care se începe cu aceste versuri: Roata ’ntinsă și voioasă De fetițe și flăcăi, Pe o pajiște frumoasă Bătea hora din călcâi, Plete 'n vânt și ochi ’n foc, Uitătoare de nevoi, Hora se ’nvârtea pe loc înainte și ’napoi. Și-mi părea Românul vesel cum bătea, bătea f’n pământ Fiu acelor din vechime, cu toți astăzi în mor[mânt. Ce pe timpi de voinicie, apărând hotarul lor. Cu păgâni, dușmani credinței, juca ’n sânge [și ’n omor. Afară de câțiva inițiați, presa noastră atât cunoștea la 1885 despre activitatea poetică a lui Negri. Și cu toate acestea, prietenul și colaboratorul principal al lui Vodă Cuza, a muncit intens și continuu pe câmpul literilor, cărora s’a devotat cu entuziasmul ce-i stârnea convingerea că făcea o faptă patriotică. Fiindcă pe vremea lui Costache Negri știința de carte era așa de puțină, nivelul cultural atât de scăzut și dezorientarea intelectuală atât de mare, încât se consideră ca o datorie națională ca toți știutorii de carte să ia condeiul și, fie i proză, fie în versuri, să ajute opera de propovăduire a ideilor din al căror triumf trebuia să răsară România actuală. Din nefericire, mai sânt și azi oameni cari-și închipuie că a scrie este o datorie patriotică. Cum nu ’nțeleg aceștia că vremurile s’au schimbat! Costache Negri a scris și versuri și proză. A scris „cântece de lume“, cari s’au cântat multă vreme la petrecerile boerilor moldoveni; a scris poezii patriotice, în care se frământa dorul de libertate și de mărire a patriei; a scris versuri de iubire. N’avea spontaneitatea, nici ușurința de versificare, nici bogăția de rime a lui Alexandri. Avea însă ceva din grația lui spirituală, avea mult din înflăcărarea lui patriotică și avea o energie de convingere care de multe ori i-a lipsit lui Alexandri. Talentul poetic al lui C. Negri s’a făcut cunoscut întâia oară la 1845 când s’a votat, sub Mihai Sturza, legea prin care se desrobeau țiganii mănăstirești. Cu gândul exaltat de altă desrobire, marea desrobire națională, C. Negri, alături cu V. Alexandri, a cântat atunci în strofe pline de entuziasm, acest început de reforme umanitare săvârșite pe pământul Moldovei . Cruda vânzare de oameni și mai cruda despărțire