Flacăra, octombrie-decembrie 1954 (Anul 3, nr. 19-24)
1954-10-01 / nr. 19
FLACARA Proleteri din teat* (Artie, uniţi-vă I Nr. 1944) 1 OCTOHNtll 1954 ANUL III Moş Dumitru Casap stă şi priveşte cîmpia. O cunoaşte încă din copilărie, ştie pe din afară cum arată fiecare colţişor — „Uite, acolo în dreapta e cimitirul înconjurat cu gard de salcîmi, iar dincolo, în vale, se întind ogoarele mîndre ale colectiviştilor“. De opt zile vine în fiecare după amiază aici, de cînd chiaburii satului au scornit zvon blestemat, cum că s-ar fi dat poruncă de către partidul comunist să se înalţe aici un dig uriaş, pentru ca apa, cînd va năvăli pe văile acestea în urma ploilor, să nu înece pămîntul colectiviştilor, ci mai curînd casele oamenilor din sat. De crezut nu crede moşul scornelile, totuşi întrucîtva este nedumerit. Nu înţelege în întregime ce se petrece aci. Huruitul prelung şi uniform al tractoarelor, zi şi noapte în funcţiune; munca ciudată a încovrigatelor screpere, care, după ce muşcă deodată cîte doi metri cubi şi jumătate de pămînt, îl închid în pîntecele lor şi-l transportă pe dig într-un singur minut; zorul muncitorilor terasieri săpînd pămîntul mai de vale cu cazmaua şi transportîndu-l pe un al doilea dig, în căruţe trase de cai mici; în sfîrşit, digurile ce se înalţă văzînd cu ochii, — toate acestea laolaltă îi dau o senzaţie de măreţie. Ani mulţi duce moşul în spate, a trecut de 74, dar asemenea „minuni“ n-a mai apucat a vedea. De aceea, în toamna aceasta, toate i se par neobişnuite. In sus sunt dealurile. Pe coastele lor se află viile, odinioară fala acestor locuri. Dar cu timpul faima lor veche s-a stins. Exploatate la maximum, pe terenuri lipsite de îngrijire, au dat mereu rod mai slab, multe s-au părăginit şi doar unele se menţin, mai bine îngrijite, pe ici, pe colo. Lipsa de prevedere a capitaliştilor a făcut ca apele provenite din ploi şi zăpezi să formeze şanţuri şi torenţi. Puhoaiele neîmblînzite au adîncit văile, surpînd maluri, rozînd şi cărînd cu ele solul mănos de la suprafaţa dealurilor, scoţînd la iveală miezul neroditor al acestor terenuri: stîncile golaşe de granit dur, ascunse prelungiri subpămîntene ale celor mai de miazăzi culmi ale Apusenilor: munţii Zarandului. Nici viţa de vie, nici altă cultură utilă nu creşte pe stînca golaşă; doar muşchii şi un soi de iarbă măruntă, pe care o pasc vitele, capre şi vaci. Pentru menţinerea solului, pe locul de baştină s-au făcut pe vremuri împăduriri de salcîmi, însă arborii aceştia ghimpoşi, numiţi prin partea locului „acăţi“, nu s-au plantat atît pe culmea dealurilor, unde nevoia era mai mare — majoritatea proprietarilor de vii, lacomi de ciştig, nepermiţînd să li se micşoreze suprafeţele cultivate — ci mai mult pe văile torenţilor, văi din an în an mai adînci şi mai prăpăstioase. Puieţii sădiţi aici, însă, au rămas mici şi piperniciţi, incapabili să stăvilească năvala apelor. In fiecare an, după topirea primăvăratică a zăpezilor, ori după ploile mai mari, torenţii au primit apă şi glas, repezindu-şi puhoaiele asupra văilor, rupînd malurile cu o furie nemaipomenită, inundînd terenurile învecinate, năpustindu-se asupra caselor oamenilor, dărîmînd şi distrugînd totul în cale, cărînd în năvala lor nu numai solul cel roditor, ci şi butucii de viţă smulşi o dată ca la cariera de piatră. Maistrul minier Traian Crainic priveşte de jos cum, agaţat de o srunghie solidă, minerul Petru Şerban doboară cu ranga stîncile dislocate de puterea exploziei. ȘI PĂMÎNTUL ACESTA VA ÎNFLORI... Pe locul viitorului lac da acumulare. 1