Flacăra, octombrie-decembrie 1982 (Anul 31, nr. 39-52)
1982-12-03 / nr. 48
, Nr. 48 - 3 decembrie 1982 ȘI FLACĂRA MARTOR OCULAR , Flacăra pag. 7 ES Ţăranii din Tomnatic in aşteptarea primului ger Hans Kiefer este zidar. După ce a absolvit şcoala profesională de construcţii de la Timişoara a lucrat acasă, la Tomnatic, în echipa de constructori a C.A.P.-ului. In ’70 a fost numit şef de echipă. Din ’78 a condus toate atelierele C.A.P.-ului, devenind şef peste 120 de tîmplari, fierari, zidari, mecanici, rotari, tinichigii şi vulcanizatori. Anul trecut, in noiembrie, a fost ales preşedinte al C.A.P.-ului. Anul trecut, in noiembrie, Hans Kiefer avea 38 de ani. Acum i se pare că ar avea mai mult de 39. Tomnatic este un sat aparţinător de comuna Lovrin şi se află la 55 de kilometri de Timişoara. In vara şi toamna acestui an s-au obţinut aci 5 001 kilograme la hectarul de grîu, 0 293 de orz şi 10 600 kilograme de porumb ştiuleţi. Producţii mulţumitoare. Zootehnia, cele 450 vaci cu lapte şi 1 1 500 de porci, a început şi ea să se redreseze, ca urmare a dublării suprafeţei furajere in acest an. Totuşi C.A.P.-ul continuă să rămina dator încă multe milioane de lei, în ciuda faptului că pentru rentabilizarea muncii agricole la Tomnatic au fost şi sînt în curs de realizare însemnate investiţii. Aici există cea mai mare suprafaţă de sere industriale din judeţul Timiş, 14 hectare şi jumătate. Din acestea, jumătate sînt încălzite cu ape geotermale ; urmează ca printr-o altă investiţie, de 15 milioane, să fie încălzită toată sera de la Tomnatic cu aceste apa aduse prin foraje de la 2 000 de metri. Alţi bani au fost cheltuiţi pentru a construi lîngă aceste sere o fabrică de conserve. Clădirea a fost terminată de acum patru ani. De fapt, ca să fie terminată, mai trebuiau făcute izolaţiile la acoperiş. Din motive care de care mai întemeiate, această operaţie n-a mai fost făcută şi urmarea este că astăzi ar fi necesare nu numai izolaţiile acoperişului ci şi repararea clădirii, a tencuielilor căzute din pricina apei care s-a scurs pe pereţi. în măsura în care mai pot fi folosite, încăperile fabricii sînt folosite ca depozit de arpagic. Şi n-ar fi costat acele izolaţii, mai spune Hans Kiefer, decit 5 000-6000 de lei. Cit priveşte întrebarea de ce localnicii n-au dat de la ei aceşti bani pentru a pune la adăpost o clădire sănătoasă şi gata făcută, răspunsul e simplu : n-ar fi putut să cumpere materialele trebuitoare pentru că ele sînt materiale de investiţii şi trebuie dirijate după un program de investiţii. Multe depind de ţăranii din Tomnatic, aşadar,insă multe nu depind de ei, chiar dacă Hans Kiefer spune : vedem şi ştim cum e mai bine dar tot nu facem. Cînd a adus vorba, odată, despre „plata în natură“ i s-a spus să-şi scoată cuvintele acestea din vocabular. Şi Hans Kiefer şi le-a scos, pe jumătate. El zice : „Să lucrăm experimental, şi după o metodă şi după alta, la nivel de echipă, de fermă sau de unitate, pentru a putea face o comparaţie. Să vedem realitatea“. Tot astfel, mai adaugă el, s-ar putea constata dacă oamenii, în cazul că li s-ar da islaz, ar creşte mai multe animale decît astăzi, cînd n-am islaz nici o palmă de pămint. A fost arat prin ’60 şi de atunci „arabil“ a rămas. Iar numărul vacilor cu lapte, care era de ordinul sutelor, a ajuns la vreo 15, „dacă sînt 15“, crescînd în schimb la 10 lei preţul kilogramului de lapte vindut şi cumpărat la Tomnatic. Multe depind şi multe nu depind, întradevăr, de ţăranii de aici. In acest an, Hans Kiefer s-a zbătut şi a adus săminţă de conopidă de unde numai el ştie, urmarea fiind că de pe numai 8 hectare C.A.P.-ul Tomnatic a scos 56 000 kilograme de conopidă iar vecinii de la C.A.P.-ul Lovrin — aceia au pus în pămînt săminţa „care li s-a dat“ — au scos de pe 10 hectare numai vreo 3 000 de kilograme. în acest caz, „realitatea“ — un cuvînt care-i place lui Hans Kiefer — era previzibilă, cum a fost pentru ţăranii din Tomnatic şi în privinţa celor 20 de hectare pe care a trebuit ca ei să le semene cu cartofi. Acei cartofi nu păreau buni de săminţă, spune preşedintele C.A.P.-ului. A rezultat o producţie mică. Au scos din pămint aproape tot atitacit au pus în pămint, mărturiseşte Hans Kiefer, care mai adaugă : „A fost şi secetă, e adevărat. Şi n-am avut combustibil să-i irigăm, cu toate că era la doi paşi canalul cu apă“. în acest caz C.A.P.-ul din Tomnatic a obţinut insă, de pe cele 151 hectare de grădină, producţii bune. Tot la fel de pe cele 131 hectare de livadă. Şi pentru că în anul care s-a scurs de la alegerea lr Hans Kiefer ca preşedinte al C.A.P.-ului acesta a alergat şi-a tot cerut aprobări în dreapta şi-n stingă, se poate spune că producţiile bune de legume şi fructe de la Tomnatic au adus venituri mai mari decît oricînd celor ce le-au muncit. Hans Kiefer a simţit că are ceva de împărţit cu „intermediarii“, cu C.L.F.-iştii, şi s-a străduit să nu mai împartă. Iar în măsura in care a obţinut anumite aprobări, el chiar n-a mai împărţit. Sau a împărţit, în orice caz, cu mai puţini. De pildă, exportul de de fructe cuprindea trei verigi : C.A.P. Tomnatic, C.L.F., Fructexport. O cerere aprobată în primăvară a dus însă la îndepărtarea uneia dintre aceste verigi şi C.A.P.-ul Tomnatic a vindut, împreună cu Fructexport, piersici in R.D.G., pere în Austria şi Cehoslovacia, vişine în R.F.G. „Am trimis, spune Hans Kiefer, 35 tone de vişine. Dacă le vindeam împreună cu C.L.F.-ul, noi primeam 6.80 lei pe kilogram. Aşa am cîştigat 11.20 lei. Pentru noi contează. E bine aşa , mai puţină lume şi mai multă treabă“. Şi se pare că nu numai el crede aşa ci şi alţii, de mai sus de Tomnatic, au ajuns la această concluzie. Ceea ce este de-a dreptul îmbucurător. Întrucît unul dintre cele 14 hectare de seră de la Tomnatic e cultivat cu garoafe, C.A.P.-ul are o florărie la Timişoara, pe lingă Piaţa 1 Mai. De. .curind, spune Hans Kiefer, a primit aprobarea să deschidă şi un centru de vînzare a legumelor şi fructelor, pe Bulevardul 23 August. Hans Kiefer ştie că „intermediarii“ îi vor mai aţine calea şi de acum încolo, însă întemeindu-se pe faptul că deja a cîştigat aceste bătălii în lupta cu ei şi că, speră, într-o bună zi va cîştiga toate bătăliile cauzei drepte a ţăranilor de la Tomnatic — şi nu numai de la Tomnatic — a îndrăznit împreună cu consătenii săi să comande un mobilier nou, neapărat unul foarte frumos, pentru florăria din Timişoara. „Să nu mai arătăm necăjiţi aşa, spune el. Noi trebuie să fim un exemplu“. Frumoase cuvinte, frumoasă ambiţie. In ceea ce depinde de ei, ţăranii din Tomnatic vor să facă lucrurile bine, exemplar. Ambiţia lor trebuie numai înţeleasă şi lăsată, ca să zicem aşa, să se consume, adică să se exprime pînă la capăt. Acel capăt nefiind altul decît chiar capătul puterii de muncă a lor. DUMITRU ELIADE ■ Nişte şoferi, inir-o toamna tirzie Munca şoferilor de la ITSAIA (întreprinderea specializată de transporturi a Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare) nu e deloc spectaculoasă. Ei, aceşti oameni (care numai în Bucureşti sînt vreo 1 800, la un număr aproape egal de maşini), cară la magazine pîinea,laptele, carnea, cară cartofi şi roşii în pieţe şi, în timpul campaniilor, cară recolta de Pe tarlale, muncind zi-lumină şi uneori nopţi-lumină, sub razele reflectoarelor sau ale focurilor aprinse in cîmp, dormind în pripă, mîncînd in pripă, spălîndu-se cu apa lincedă din sacale şi lepădind, după săptămini, pe duşumelele frizerilor, sub foarfece, un întreg stuf al singurătăţilor, crescut năvalnic pe obraji şi în plete. Nu, munca lor, a acestor oameni, nu e deloc spectaculoasă, este o muncă de uzură, extrem de simplă şi extrem de complicată, extenuantă la culme, solicitînd muşchi şi nervi, dar şi ştiinţa organizării, fără de care nu se poate izbindi în marea cursă contracronometru care e bătălia recoltei. Pe foarte mulţi de la ITSAIA — Bucureşti i-am intîlnit, în aceste ultime săptămîni, pe câmpiile din „centura verde“ a Capitalei. La Glina, la Brăneşti, la Popeşti-Leordeni, la Moara Vlăsiei, muncind acolo şi dormind acolo, in adăposturi improvizate, dormind somn iepuresc, măsurat nu pe ceasornic, ci între ivirea Luceafărului şi a Cloştii cu Pui. Adică între încărcarea maşinilor cu recoltă, petrecută sub crucea nopţii, şi prezenţa la „baza de descărcare“ odată cu zorii sau înaintea lor. I-am întîlnit aici nu numai pe şoferii de camioane, ci şi pe şefi de autobuze ca Mihai Mătrescu, Marinică Stan, Ion Geantă, organizind asalturile recoltei, regrupîndu-i pe oameni prin întuneric, dislocând forţele dintr-un loc, ca să le îndrume spre sectoare mai importante, mai „cu probleme“, intr-un amestec continuu şi discontinuu de secvenţe dramatice, de clipe aspre, de atacuri şi contraatacuri febrile împotriva nopţii, a timpului, a ploilor, a propriei lor rezistenţe fizice. Bucureşteni care nu şi-au văzut, cu zilele şi nopţile, casele şi familiile, ca să nu irosească pe drumuri un timp preţios pentru soarea pîinii, însoţit de Mircea Save, directorul adjunct al ITSAIA („însoţit“ e un fel de a spune, de fapt tînărul inginer şi director se afla acolo mai demult), m-am mişcat, vreme de cîteva ceasuri, printre şoferii care munceau la Moara Vlăsiei, la 30 de kilometri de Bucureşti. Zi calmă, uscată, rece, cu un cinic cer senin, după o noapte de ploaie mocnită, care a făcut pămîntul să năduşească din plin. Combinele trag vîrtos, năduşite şi ele, şoferii gonesc un draci pe maşinile cu tabla încinsă. Anul acesta campania s-a scurtat, zilele prevăzute pentru strânsul şi transportatul recoltei au fost mai puţine, drept care numărul curselor zilnice ale camioanelor a crescut. E cald, deşi ziua e rece, e înăbuşitoare temperatura efortului, e mai comod să lepezi cămaşa, să lucrezi în maiou sau fără. Mai toţi şoferii şi-au lepădat cămăşilecămăşile astea purtate de-atitea zile, fiindcă de-atitea zile oamenii n-au mai fost acasă, ca să le schimbe), între ca şi cei pe combine, la fel de goi, e o întrecere surdă, de fapt o sincronizare atentă, ei toţi fiind unul, un singur om, un singur trup şiroind de sudoare, cu mîini care, încleştate pe volan, au devenit scorţoase, dure, ca şi structura metalică a acestuia. Vor munci aşa pînă-n crucea nopţii, vor dormi apoi iepureşte, pentru ca miine, in zori, combinerii să fie in cîmp, iar şoferii „la bază“, adică s-o ia de la capăt, intr-o înfruntare fizică fără pauze ori cu pauze sumare, fără reprize, adică dintr-o repriză in alta, fără duminici, uneori fără nopţi. Aflu, după cîteva zile, că şi aici, la Moara Vlăsiei, ca şi-n alte părţi, campania s-a desfăşurat „în grafic“, graţie, şi nu in ultimul rînd, şi şoferilor de pe camioane. Mai aflu că dintre numeroşii şoferi trimişi pe frontul recoltei, lăsaţi acolo zile şi nopţi, „dezertorii“, adică cei ni-au fugit acasă, părîndu-li-se prea fierbinţi zilele de corvoadă şi prea reci nopţile petrecute în bivuacuri improvizate, n-au fost mulţi, au fost chiar puţini, mai puţini ca degetele unei miini. Iar apoi, isprăvind campania, ei au trecut, fără pauză, adică dintr-o repriză într-alta, la travaliul lor de totdeauna, cărînd la magazine pîinea, laptele, carnea, cărînd in pieţe cartofi şi roşii... IUE PURCARU : Starea la zi a merelor pentru iarnă Trei reporteri ai revistei au făcut, zilele trecute, un raid prin mai multe magazine şi depozite, interesîndu-se de starea la zi a merelor. Ei au constatat cele de mai jos. „Refuzaţi-i, dacă încearcă să vă vîndă marfă stricată !" Eram cu Elena Ghera şi ni se spusese că acum, în fostul depozit de fructe al ILF Militari, n-o să aflăm decât conserve. Cel puţin aşa căuta să ne convingă Păun Gheorghe, şeful incintei cu rostul schimbat de la aromele livezilor. M-am lămurit insă că validitatea proverbului — „cine caută găseşte“ — a rămas i intactă. Am insistat şi, undeva, ce-i drept mai la fereală, am descoperit peste o sută de lăzi şi butoaie pline ochi cu mere şi pere în stare de avansată putrefacţie. Merele ? „Sînt returul de la unii dea 367 de pe strada Carol Davila“. Perele ? „ILF Birlad ne-a trimis 40 de tone fără contract, deci necerute. Majoritatea erau din grupa B, şi chiar depreciate. Am chemat furnizorul, s-au întocmit hîrtiile de rigoare, iar ceea ce vedeţi aici vor fi trecute prin maşina de tocat şi expediate ca borhot pentru radiiu“. Am dedus din aceasta preocuparea deosebită care se manifestă aici pentru valorificarea deplină a tot ceea ce mai mare fi folosit... Pe de o parte. „Pentru că nici un măr stricat nu trebuie să ajungă in sacoşa cumpărătorilor“, ne-a asigurat si Rares Constantinescu, directorul I.L.F. Militari. A adăugat ca, cel puţin la aprovizionarea cu mere, anul acesta situaţia se prezintă mai bine ca oricînd. Planul este îndeplinit in proporţie de sută la sută. „Azi, 24 noiembrie, stocul de mere al întreprinderii noastre , care serveşte prin 130 de unităţi o populaţie de peste 1,1 milioane, adică locuitorii sectoarelor 1,5,6 si agricol Ilfov — este de 17 398 de tone. Unde sint depozitate ? 1 000 tone sînt la Chiajna, alte 5 200 de tone sălăşluiesc insilozate la furnizorii din ţară, iar restul de 11 198 tone se păstrează in condiţii — zicem noi, — corespunzătoare în pavilioanele Expoziţiei realizărilor economiei naţionale. Zilnic trimitem spre vânzare peste o sută de tone de mere. Calitatea acestora? Dacă vreunul dintre vânzătorii unităţilor noastre încearcă să vă „lămurească“ ca să acceptaţi fie şi un singur măr stricat — refuzaţi-l ! Avem prevăzute scăzămintele de rigoare. Perisabilităţile în depozite au fost estimate la 15 la sută, iar în unităţile teritoriale la 1,4. Ce înseamnă asta ? nimic altceva dorit sume de bani variind între 52 000 de lei pe lună — la o unitate care vinde mărfuri în valoare de 150 000 de lei pe zi, să zicem — şi 3 500 de lei, în unităţile care nu „desfac“ mai mult de 3 500 de lei pe zi...“ Recunosc, sentimentul cu care am ieşit de la tovarăşul director Rareş Constantinescu a fost unul robust. Care robusteţe a durat insă doar cină... am traversat str.da, în aprozarul aflat vizavi de sediul ILF Militari vînzătorii ţineau în galantare şi vândeau „la rînd“, odată cu merele bune, şi mere pe jumătate putrede. MIRCEA BUNEA £3 divergenţe între aprovizionare şi desfacere. Atunci s-a hotărît, sau mai exact e pe cale să se hotărască (proiectul de decret e în curs de definitivare), ca întreprinderile specializate, I.L.F.-urile cu alte cuvinte, să părăsească reţeaua M.A.I.A. şi să treacă integral la M.C.I. Aşadar, Ministerului Comerţului ii va reveni sarcina de a se ocupa atit de desfacerea produselor, de contractarea şi preluarea lor (sarcina cea mai dificilă), cit şi de îndrumarea producţiei horticole şi de transportul efectiv. Trustul, care iniţial urma să se desfiinţeze, va rămine doar cu producţia propriu-zisă. Sigur, lucrurile nu sunt încă perfectate, sarcina bunei aprovizionări aparţine in continuare Trustului horticol, ca şi supravegherea calităţii produselor din depozite. Tovarăşul Lucian Silişteanu, inginerul şef al unităţii, ne asigura că sortarea decurge in bune condiţii şi că, săptăminal, există comisii complexe care verifică, formate de Institutul pentru protecţia plantelor, de I.C.V.L.F. sau I.G.S., cit si din tehnologii I.L.F. „A fost necesar să Inchiriem cinci pavilioane de la Complexul expoziţional, ne spune dînsul, fiindcă depozitele nu mai făceau faţă. Intr-unul din pavilioane urma să se organizeze o expoziţie de mobilă, dar s-a dat dispoziţia ca ea să se amine şi să băgăm merele înăuntru“. Este dealtfel ce aveau să constate colegii noştri, chiar la faţa locului. „Necazuri mai avem, ne mai spunea inginerul şef, dar n-am avut niciodată pierderi peste normele admise.“ Asta, desigur, rămîne de văzut... DUMITRU GRAUR 13 Ce se întîmplă în depozite ? Putem numi recolta de mere culeasă anul acesta de-a dreptul excelentă, iar faptul rămîne evident, in ciuda uriaşelor cantităţi care au rămas risipite sub pomi, mere căzute şi lăsate să putrezească, deşi ele ar fi putut fi folosite pentru diferite utilităţi. Asta, oarecum, e insă o altă poveste, cel puţin la fel de important este că în depozitele Bucureştiului au intrat 57 000 de tone de mere, în vreme ce media anilor trecuţi nu trecuse de 30 000. „Mai mult decit atit, ne spune inginerul Ion Velican, de la Trustul horticol Bucureşti, pînă nu aducem 61 000 de tone nu ne mai oprim ! Toată lumea ne solicită să venim şi să mai luăm, fiindcă recolta a fost foarte bună". Deocamdată, 17 judeţe ale ţării au contribuit la aprovizionarea depozitelor Capitalei, Prahova, Dîmboviţa, Sibiu, Mureş, Maramureş, Argeş între primele dintre ele. Cea mai mare cantitate aparţine desigur depozitelor I.L.F.-urilor Berceni şi Militari, apoi Gostatului şi Agrocoopului, iar la vînzare ajung zilnic circa 400 de tone, la preţul de 7 lei kilogramul şi, „de la întîi“, cum ne informa contabilul şef al unităţii, cu 9 lei kilogramul, dar mere numai din calităţile „extra“ şi „întîi“. Doar o cantitate mică, vreo 8 tone, s-a livrat pînă acum pentru necesităţile industriei de conserve. Restul, desigur, proaspăt pe piaţă. Se mai întîmplă, aflăm, să se mai strice anumite loturi, fiindcă merele vin de regulă în conteinere de cite 400 kilograme şi, greu de controlat fiind, apar uneori focare. Dealtfel, cum zice Ion Velican, „orice mar lovit nu rezistă peste iarnă“. Aşadar, sortarea trece aici pe primul plan. In fapt, unităţile care contractează fructe şi legume pentru populaţie, aflate in subordinea Trustului horticol, sînt acum în plină reorganizare. Din înalta decizie a preşedintelui ţării, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care are drept scop o îmbunătăţire substanţială a aprovizionării cu produse specifice, întreaga reţea de desfacere urmează să treacă de la Ministerul Agriculturii la cel al Comerțului. Lucrurile nu sînt însă simplu de rezolvat, dacă ar trece numai magazinele s-ar putea crea Au fost odată mere mari. Veniseră de la Băicoi „Noi ţinem de I.L.F. Militari. Silozul de la expoziţia naţională, aşa suntem cunoscuţi, sau din spatele hotelului FLORA. Eu sunt şef de siloz. Mă numesc Covaliu. Nicolae Covaliu. Mă ocup de fructe de peste 25 de ani. A fost an bun la mere. Din 1954 n-am mai avut asemenea cantităţi. Aici avem vreo 12 000 de tone. Anul trecut am avut 7 000. De aici aprovizionăm sectoarele 1, 5 şi 6. Avem 7 pavilioane pline. Noi am primit spaţiile la 27 octombrie. Mere ne soseau de la 14 septembrie Azi terminăm iisilozarea lăzilor pe care le-am stivuit mai întîi afară pe platformă. Dacă se strică ? Se mai şi strică. Pină în final, ajungem la 6 la sută pierderi, dar se încadrează în normative. Problema mare la noi este mecanizarea sortării. Ar fi bine să scrieţi asta. Da’ am şi un inginer. Poate vreţi să vorbiţi şi cu el“. Cum să refuzi cînd, la poalele unui munte de 12 000 000 de kilograme de mere, un om atit de roșu în obraz ca nea Covaliu — așa îi spun cei din jur — te îmbie cu un agronom. Fiindcă acesta e soiul inginerului pe care îl are nea Covaliu. Se numește Ion Ilie și ne spune că este încadrat ca tehnolog. La fel cu colegul său Ştefan Bozu, tot agronom, tot tehnolog. „Aşa e, că am doi“, se corectează gospodăreşte şeful de siloz. Despre Ştefan Bozu, cei doi ne spun pentru început, că e plecat prin ţară să recepţioneze mere la producători. Interlocutorii ne asigură că maşinile de sortat se vor monta degrabă. Una lucrează deja, in pavilionul II. Alte două urmează să fie montate de cei doi mecanici. „Şi mai împrumutăm una“. Nea Covaliu e mindru de cele trei maşini de sortat realizate prin autodotare. Le-a conceput chiar el, ne spune la insistenţele lui Ion Ilie. „Dar ne-au ajutat mult cei de la I.U.P.S. Chitila, aşa e corect să vă spunem, şi dacă vreţi notaţi-vă şi numele directorului de acolo : Ştefan Dumitraşcu“. Cit despre livrarea merelor către unităţile de desfacere, aceasta ni se spune că se intîmpla conform notelor de comandă pe care le trimite zilnic dispeceratul de la I.L.F. Ce cade la sortare se trimite la fabrici de marmeladă şi de spirt. „Cit aţi trimis pină acum la fabrica de spirt ?“ „Vreo 20 de tone , 20-30“, între timp, cei doi revin la tema toamnei bogate şi aflăm că, de la Băicoi, au sosit nişte mere superbe de 1 200 de grame bucată. Cerem notele de comandă de ieri. Nu găsesc niciunde. De alaltăieri ! Nici atit. Nea Covaliu, în disperare de cauză, se luminează la faţa dumisale ca mărul prea copt şi ne destăinuie că hîrtiile astea sînt toate la inginerul Ştefan Bozu. „Da, aşa e“, îl susţine Ion Ilie. Dar Ştefan Bozu e plecat în ţară, ie reamintim. „E în concediu“, sare Ion Ilie. „Ba nu e în nici un concediu“ este de părere nea Covaliu. „Ba da, ba da, aşa l-am auzit eu, e în concediu de două zile“, stăruie Ion Ilie. Dar de ce cu notele de comandă la el ? Nu putem afla. Nicolae Covaliu nici nu mai prea crede că au sosit note de comandă de la dispecerat, așa cum ne spusese că se întîmplă zilnic. De ieri și de alaltăieri nu se găsesc note şi ni se spune, pînă la urmă, că n-au sosit. Atunci de ce le-a căutat atita ? Mai aflăm că oricine — adică orice vânzător — la mere cit îi trebuie fără notă de comandă. ..Unităţile nu rămîn neaprovizionate. Telefonează aici, adică la 17 62 28, şi se rezolvă, zice Nicolae Covaliu. Dealtfel şi de la întreprindere tot aşa ni se comunică, la nevoie, comenzile. Păi cum ? Cele operative, telefonic se comunică“. Despre cit s-a trimis la fabrica de spirt ni se spusese în două feluri : o dată 20-30 de tone, mai tîrziu 30-40 de tone. „Cit arată actele ?“ De această dată, Nicolae Covaliu, întrebat a treia oară, ne zice radios, cu documentele în mină : „Cum v-am spus eu — 44 de tone“. DORIN GHERGHINESCU :