Foaia noastră, 1980 (Anul 30, nr. 1-52)

1980-02-03 / nr. 5

('ducînd mai departe şi valo­­rificînd la un nivel înalt tradiţia istorică, concepţiile filo­zofice ale lui Bălcescu şi Emi­nescu se situează pe linia cea mai înaintată, nu numai în Ro­mânia, dar şi în întreaga Euro­pă a epocii lor. Deşi din spirit romantic şi deşi nu o dată frî­­naţi de implicaţii idealiste, fon­dul gîndirii lor istorice şi filo­zofice este materialist, sensibil apropiat de principiile marxiste în explicarea mecanismului so­cial. Pînă şi preferinţele poetice ale lui Bălcescu reflectă o vas­tă arie de preocupări pentru li­teratura română şi europenă, care îl previne pe Eminescu şi care se integrează organic între coordonatele concepţiei lui ştiin­­fice şi social-politice revoluţio­nare. Este tocmai ceea ce expli­că, în bună măsutră, de pildă, a­­propierea lui Bălcescu de crea­ţia lui Byron, de ideile şi viziu­nea istorică a celui mai de sea­mă reprezentant al romantismu­lui englez şi, în acelaşi timp - cum îl considera şi Eminescu - unul din marile modele ale vea­cului, al cărui sfirşit tragic la Missolonghi, în Grecia, îi adu­sese aura legendei. Apoi, dacă lui Bălcescu nu-i rămîne întru nimic străin nici e­­logiul naturii în marele său poem al trecutului, excelînd, cu deosebire, în acea imagine arhi­tectonică a peisajului transilvan C.iăb­eiei ş­­i Online sen - tărîm fericit al Canaanului. La Eminescu natura patriei, atît de nuanţat receptată şi fermecă­tor cîntată, devine însăşi inima creaţiei sale, unicul izvor al en­tuziasmului său neîntrerupt în faţa frumuseţilor lumii, menit să-i regenereze elanurile istorice de suferinţă şi eforturi şi să-l a­­jute să înfăţişeze mai adînc in­tensitatea romantică a pasiunii, a arderilor şi dorului său, într-un limbaj simplu, pur, colocvial, de o inegalabilă aură poetică. Dar, mai cu luare aminte, Bălcescu şi Eminescu au rămas mereu aceiaşi în viaţă ca şi în opera lor, ca două naturi desă­­vîrşite, prototipuri ale pasiunii adevărului, ale consecvenţei în idei şi-n acţiune, pînă în mo­mentul în care şi-au circumscris destinul tragic, harul din ei eli­­berînd atît de prematur ţărînei ţărîna ce-au fost... cu singura deosebire că Martirul luptător - de la naşterea căruia s-au împli­nit de curînd 155 de ani - sfîr­­şeşte într-un amurg întunecat, departe de ţara lui mult dragă, pe pămîntul Siciliei, cea plină de vînutri, de vuietul mării şi de neauriri, la Palermo, unde a­­vea să rămînă pentru totdeauna în groapa comună a săracilor din cimitirul Capuccinilor, iar Luceafărul poeziei româneşti­­ de la răsăritul căruia s-au îm­plinit recent 130 de ani, se stin­ge într-un ospiciu, în ţara lui, în aceeaşi tragică părăsire şi în­singurare, sub ochii contempora­nilor neputincioşi, orbiţi de lu­mina lui solară . . . Ireproşabili şi pilduitori în toate gesturile vieţii lor, fiecare din cei doi, trăind pe­ aceste pă­­mînturi la cireo răscruce a is­toriei, au rămas între marii noştri înaintaşi, oameni ai cul­turii şi ai faptei, veneraţi de toa­te generaţiile, ca doi coloşi fără de asemănare, mistuiţi în fiinţa lor de atît de nobile idealuri. Popoarele au dreptul să nu-i in­vidieze. Aproape că e de necre­zut în tulburea noastră istorie şi-n tulburea istorie a lumii! De aceea, nici o altă apropiere, ca aceea între Bălcescu şi Emines­cu, n-ar fi putut aduce azi în su­fletul nostru mai multă smerenie şi mai multă lumină. Da! şi unul şi altul fără de asemănare - prin harul lor, prin focul lor lăuntric purificator, prin credinţa şi creaţia lor, prin acţiunea lor, în expresia căreia aduceau, la nivelul vremii, tu­multul continental al vieţii pe care începeau s-o trăiască mi­­­lioane de oameni simpli, de tru­ditori din lumea întreagă. Fănică N. Gheorghe t zrarele liric român Mihai E­­minescu s-a bucurat de o deosebită atenţie din partea scriitorilor şi poeţilor maghiari. Singuraticele traduceri, apărute în paginile literare ale ziarelor, în revistele literare sau în alma­nahuri în Ungaria, nu au fost în­că inventariate. Volume au sem­nat: Utes Cristea (1895), Geza Szöcs (1895), Arpad Bittay (1928), Sândor Kibedi (1934), Gero Finta (1939), Zoltăn Sze­­kely (1947), Zoltân Jekely (1947), Jeno Dzsida (1954), Be­la Szâsz (1956), Zoltân Franyó (1961 şi 1964), Endre Ka­szassy (1961 şi 1973), Geza Nagy (1963), Sândor Kacso, (1966), Bela Köpeczi (1967)), Pál Jancsik (1972), István Fenyi etc. etc. Dintre toţi aceştia, Sándor Kibedi a parcurs una dintre ce­le mai interesante experienţe, muncind trei ani la traducerea integrală a poeziei eminesciene. Răsfoind în toamna anului trecut o bogată colecţie de ma­nuscrise, am dat de urma unui interviu pe care i l-am luat lui Kibedi în 1934. Totul se referă la Eminescu şi la emoţiile prin Tălmăcindu-l pe Eminescu... care trecea, cu două-trei zile î­­nainte de a apare, în vitrina li­brăriilor, volumul MIHAI E­­MINESCU ÖSSZES KÖLTE­­MENYEI, care avea să fie şi cartea de început a editurii „Cărţile Ardealului nou”, în­fiinţată la Cluj. O parte a ace­lui interviu Kibedi a inclus-o în prefaţa volumului. In cele ce ur­mează redau esenţialul: „Gîndul cu ajutorul căruia am săpat temelie trainică lucră­rii mele a fost nu numai plăce­rea de a pătrunde taina gigan­tului de dincolo de veac, ci şi credinţa mea că interpretarea culturală va înstăpîni mai curînd înţelegerea şi pacea între po­poare. Traiectoria de luceafăr scîn­­teietor a vieţii lui Mihai Emi­nescu am urmărit-o pas cu pas, în rimele sonore, în muzicalita­tea versurilor, în duioşia inspi­raţiei şi în sensul profund al concepţiei despre viaţă a acestui geniu, a cărui personalitate co­pleşitoare îşi însuţeşte, cu fieca­re an, puterea de dominaţie a­­supra sufletului contemporani­lor. Poeziile lui Eminescu - con­tinuă Kibedi - sînt acum ale mele, tot aşa cum vor fi ale ta­le, cititorule, ale naţiei care l-a născut, ale întregii umanităţi. Tălmăcindu-l pe Eminescu, am înţeles că întreaga claviatu­ră sufletească a acestui poet cu­prinde toate epocile istoriei ro­mânilor, de la descălecare şi pî­nă dincolo de puţinele lui zile, pînă dincolo de puţinele noas­tre zile pe care el, precursor al unităţii naţionale şi proroc, le-a întrezărit”. După aproape cinci decenii, aprecierile tălmăcitorului clujean al lui Eminescu nu au nevoie de nici o amendare. Citarea lor astăzi, într-un nou context spi­ritual, subliniază în plus contri­buţia adusă de Kibedi în 1934 la înfrăţirea oamenilor şi popoa­­ror, prin cultură. Corneliu Albu Prototipul A discuta chestiuni de morală Ungă mormîntul ţi­nut mare poet poate părea nepotrivit şi neesenţial. Dar Eminescu nu este numai un mare poet al lumii, el este poetul nostru naţional. Din paginile cărţilor de citire el trece firesc in paginile cărţilor de rugă­ciune şi din dicţionarele istoriei literare în pomel­nicele cu arhangeli şi martiri. Eminescu este aseme­nea Ciobanului din Mioriţa, cel frumos şi blind, cel bogat şi bătut de nenoroc, cel ce îşi contemplă des­tinul, neîncercînd să şi-l schimbe. Acesta este pro­totipul, aceştia suntem­ noi, mult dincolo de poezie şi fără încetare eminescieni. Ana Blandiana Mihai Eminescu Memento mori Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur, Cînd a nopţii întunerec - înstelatul rege maur - Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc, Iară luna argintie, ca un palid dulce soare, Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare, Cînd în straturi luminoase basmele copile cresc. Mergi, tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri, Pînă unde-n ape sfinte se ridică mîndre maluri, Cum dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos, Linde-n ramurile negre o cîntare-n veci suspină. Unde sfinţii se preumblă în lungi haine de lumină, Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos. Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite, Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite Te încerci a stoarce lapte din a stîncei coaste seci; Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mîndre flori de aur, Alta unde cerci viaţa s-o-ntocmeşti, precum un faur Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci. Las să dorm ... să nu ştiu lumea ce dureri îmi mai păstrează îmbătat de-un cîntec vecinic, îndrăgit de-o sfintă rază, Eu să văd numai dulceaţă unde alţii văd necaz, Căci ş-aşa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine. De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămîne Şi nimic nu-mi foloseşte de-oi cerca să rămîn treaz. N-au mai spus şi alţii lumii de-a ei rele să se lase? Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă? Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas. O, acele uriaşe, însă mute piramide Cari stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite Cîte-au mai văzut şi ele - ce-ar vorbi, de-ar avea glas! Cînd posomoritul basmu - vechea secolilor strajă - Îmi deschide cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă Poarta naltă de la templic unde secolii se torc - Eu sub arcurile negre, cu stil­pi nalţi suiţi în stele, Ascultînd cu adîncime glasul gîndurilor mele, Uriaşa roat-a vremei înapoi eu o întorc. Şi privesc . .. Codrii de secoli, oceane de popoare Se întorc cu repejune ca gîndirile ce zboară Şi icoanele-s în luptă - eu privesc şi tot privesc La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară, Unde lumea în căi nouă, după nou cîntar măsoară — Acolo îmi place roata cîte-o clipă s-o opresc! Colo stau sălbateci negri cu topoarele de piatră In pustiu aleargă vecinie, fără casă, fără vatră, Cap de la e-a lor căciulă, pe-a lor umeri, piei de urs; Colo-nchină idolatrul nenţelesul foc de lemne, Colo magul lui îi scrie pe o piatră strîmbe semne Să nu poat­a le-nţelege lungul secolilor curs. Babilon, cetate mândră cît o ţară, o cetate Cu muri lungi cît patru zile, cu o mare de palate Şi pe ziduri uriaşe mari grădini suite-n nori; Cînd poporul gemea-n piețe l-a grădinei lungă poală Cum o mare se frămîntă, pe cînd vînturi o răscoală. Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori. Acel rege - o lume-n mîna-i — schimbătoarea lui gîndire La o lume dă viaţă, la un secol fericire­­ Din portalele-i de aur ca un solare răsărea, Dar puternica lui ură era secol de urgie; Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie? Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă­­ dacă nu murea. Asta-n plăceri molateci e-mbătată, somnoroasă Bolţile-s ţinute-n aer de columne luminoase Şi la mese-n veci întinse e culcat Sardanapal; Şi sub degete măiestre artele cugetă mnite, După plac şi-mpart meserii a cîntării flori uimite, Vinuri dulci, mirositoare şi femei cu chipul pal. Azi? Vei rătăci degeaba în pustia nisipoasă, Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase, Numai munţii, gărzi de piatră, stau şi azi în a lor post; Ca o umbră astatul prin pustii calu-şi alungă, De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mîna-i lungă, - Unde este? nu ştiu, mai nu ştiu nici unde-a fost.

Next