Foaia Românească, 2008 (Anul 58, nr. 1-52)
2008-01-18 / nr. 3
FOAIA românească 18 IANUARIE 2008 Ioan Slavici, marele clasic al literaturii române Luna aceasta, pe 18 ianuarie, se împlinesc 160 de ani de la naşterea scriitorului ardelean, Ioan Slavici. S-a născut în 1848, anul revoluţiei, la Şiria, ca fiul unui cojocar, Sava Slavici şi al Elenei Borlea, fiica preotului din Măderat. După învăţături căpătate în sat, apoi la liceul din Arad şi cel din Timişoara al minorităţilor (ca să înveţe nemţeşte) rămâne doi ani acasă ca apoi să meargă la Pesta să înveţe dreptul, dar fără tragere de inimă, pentru că lui îi plăceau psihologia şi, în general, filozofia. Slavici mărturiseşte că se complăcea bine în societatea maghiară şi că se înstrăinase de cea română căreia nu-i cunoştea nici „trecutul, nici literatura". Era atunci epoca în care „Junimea" strângea o seamă de bucovineni şi ardeleni ce exercitau asupra literaturii o înrâurire covârşitoare şi determinau în parte o nouă stare de spirit. încă din această epocă şi numai în mediile studenţilor de peste munţi se naşte ideea unei Românii corupte şi bizantine. Unii se simt dezrădăcinaţi, alţii, ca loan Slavici, se cred datori a lua biciul în mână şi a încerca pedepsirea unei societăţi putrede. Abia pe la sfârşitul anului 1869, când merse la Viena, Slavici a cunoscut pe Eminescu şi prin el lucrurile româneşti. Eminescu îl puse, în 1871, în legătura cu Convorbirile, cărora le trimise studii asupra maghiarilor şi după aceea poveşti. Debutează în 1871 cu o comedie, „Fata de birău", publicată în revista „Convorbiri literare", dar vocaţia lui e de prozator şi se va concretiza în 1881 cu volumul „Novele" din popor, moment de seamă in evoluţia prozei româneşti. La 24 iulie 1872 se întoarce la Siria şi redactează în aprilie 1873 „Umoristul" (Cura satului) colaborând cu numele de Ioan Slaviciu Borlescu. între timp, poposeşte la Iaşi pentru scurtă vreme (1874), apoi merge la Bucureşti, unde este secretar al unei comisii de documente istorice (colecţia Hurmuzachi), profesor la Liceul „Matei Basarab" şi redactor la „Timpul" (coleg de redacţie cu Eminescu şi Caragiale între 1877-1881. în 1882 este ales membru corespondent al Academiei, secţia istorică. După 1876 îl găsim la redacţia ziarului ,„Timpul", iar din 14 aprilie 1884 organizează ziarul „Tribuna" la Sibiu. Aici îndrumă primii paşi în literatură şi înlesneşte debutul poetului George Coşbuc. Cu toate că avea o viziune politică foarte combătută (pentru care face şi temniţă la Vatz în 1889) Slavici era un om paşnic căruia îi plăcea aerul familial, grădinăritul, fotografia, sculptura în lemn. A avut şi o descendenţă bogată şi rămuroasă trecând graniţele ţării. Slavici s-a stins din viaţă la 17 august 1925 în casa fiicei sale, Lavinia, din Crucea de Jos, Panciu şi este înmormântat la Schitul Brazi din Panciu. Printre marii clasici, dintre care fiecare reprezintă superioară înflorire a unui gen sau a unei specii în literatura română (M. Eminescu fiind prin excelenţă poetul, I. Creangă - povestitorul, I. L. Caragiale - dramaturgul), Ioan Slavici este cunoscut îndeosebi ca nuvelist de excepţie. Alături de M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale, I. Slavici aduce prin opera sa filonul popular al povestirei şi un univers al satului ardelenesc, creind în proza românească romanul şi nuvela de tip realist psihologic, înscriindu-se în rândul prozatorilor moderni şi anticipându-l pe L. Rebreanu. Scriitorul este cunoscut în literatura română, mai întâi prin nuvelele sale, care aduc o viziune realistă asupra satului transilvănean, intr-un stil sobru, personaje memorabile, teme universale cum sunt: patima banului, dragostea, transformarea omului etc. în acest sens sunt: „Popa Tandra", „Gura satului", „Budulea Taichii", „Moara cu noroc", „Comoara" etc. Romanele sale „Mara", „Din două lumi", „Cel din urmă armaş",„Din bătrâni", pun în lumină pe lângă aspectele menţionate mai sus, târgul transilvănean şi istoria. în creaţia scriitorului întâlnim: drame istorice, poveşti, memorii, etc. Unul din păcatele omeneşti drastic sancţionate de scriitor este ispita banului. Romanul „Mara" precum şi nuvelele sale „O viaţă pierdută", „Vatra părăsită", „O jertfă vieţii" şi în special „Moara cu noroc", gravitează în jurul acestei teme. Vorbind despre specificul nuvelisticii lui Ioan Slavici, considerat „Un Balzac al satului românesc", Dumitru Micu, remarcă: „Noutatea cea mai mare a nuvelisticii lui Slavici consistă în conţinut, în fenomenele de viaţă pe care le elaborează şi în vigoare cu care le expune. Nimeni, până la acest scriitor, n-a cercetat cu atâta pătrundere şi perseverenţă aspectul social, nimeni n-a înfăţişat în această măsură strânsa corelaţie între fenomenologia vieţii sufleteşti şi modul de trai, poziţia economică, existenţa socială, într-un cuvânt". Aprecieri favorabile avea să facă şi Mihai Eminescu, cel care l-a descoperit pe I. Slavici în anii studenţiei la Viena. Oprindu-se asupra adâncimii sufleteşti a vieţii create de autor, Eminescu spunea că: „Această lume a lui Slavici seamănă nu numai în exterior cu ţăranul român, în port şi vorbă, ci cu fondul sufletesc al poporului." A.L.B.