Fulgerul, 1913-1914 (Anul 6, nr. 1-52)
1913-11-04 / nr. 1
Veniturile S-tei Paraschiva Ii se afirmă că, la hramul S-tei Paraschiva din Istan, sumele date de credincioşi s'au rădicat la frumoasa cifră de 1600 de lei, şi care ar fi fost cu mult mai mare încă, dacă frica de holeră nar fi făcut pe serviciul sanitar să împedice o bună parte dintre credin și a veni în pelerinaj la Sfânt Din această simpl, se zice că Mitropolitul Pimen a dat 400 de lei şi Vlădica Antim 200, lei a costat masa dată celor ce-au slujit la Sfânta, iar restul s'a împărţit între ceilalţi clerici de la Mitropolie. * \.Y' Şi când te gândeşti că fin cei vro 250 de ani de când Sfânta a fost adusă la Iaşi, ofrandele credincioşilor se cifrează la milioane, fără ca din aceste ofrande să se fi făcut măcar un catafalc mai a cărei decât cel actual îmbrăcat în chimbrică, nu poţi să nu te revolţi de atâta lăcomie omenească. Adicâtea cum ? Mitropolitul Pimen, care are peste 40000 lei venit anual fără mărunţişuri cu diurne la Senat şi Sinod, sfinţiri de biserici, înmormântări, pomeniri, etc., mai avea nevoie de 400 lei de la discul Sfintei, plus 160 lei pentru masă? Oare Vlădica Antim, care şi el are două lefi, plus celelalte venituri, avea nevoie de cei 200 lei ? Chiar şi ceilalţi clerici, cari au salare budgetare, e drept să împartă între ei aceste sumi? N ar fi oare mai creştinesc lucru ca acestor venituri să li se dea o altă menire" într'un scop filantropic sau cultural? Nu-i destul de plină punga şi burta Mitropolitului, a Vlădicăi şi suitei lor, pentru ca să fi mai fie îngăduit să şi le mai umple din veniturile Sfintei? Denunţarea colaborărei Acţiunea întreprinsă de conservatori pentru denunţarea colaborărei, a început să se desfăşoare, în Iaşi, cu intensitate. Zilele acestea o întrunire a avut loc, la clubul conservator local, sub prezidenţia d-lui Dimitrie Grecianu, al căreia scop era consultarea membrilor clubului asupra desfacerii tovărăşiei de la guvern. -• Conservatorii grupaţi în jurul Cuvântului au convocat şi ei pe cetăţeni, la o întrunire publică, ce va avea loc astăzi, duminică, la ora 10 dimineaţă în sala Pastia, la care vor lua cuvântul d-nii A. C. Cuza, Virgil Arior, Petru Haneş, Leon Cozmovici, T. Pogor, Costin G. Sturza şi alţii. Sfiştoc. FULGERUL PITICII IX. — Poţi tu să'mi spui poete acuma, cam ce rost are au literata — Mă'ntreabă „Vulturul Moldovei“,—nedemocratul democrat— Şi-avea şi zimbetul ironic, ce are de-obicei satrapul. —Muncim—răspund cu sânge rece--şi ’ntr'una noi nu bateam capul să luminăm această Ţară, în care’s mulţi neluminaţi. Şi din pitici să facem oameni cinstiţi şi desinteresaţi. Muncim ca limba românească—care i o limbă de armonie — Să steie 'n fruntea tuturora ca limbă şi ca poezie, Pe când voi toţi flecarii vremei, din firea voastră şarlatani, Trăiţi să speculaţi mulţimea şi vă gândiţi la gologani. Bus. *) De la Teatrul Naţional Sâmbătă 20 octombre s-a jucat Vinovat, sguduitoarea dramă a lui Richard Voss, a căreia temăi eroarea judiciară. Lucrătorul Thomas Lehr e condemnat la munca silnică, acuzat că ar fi ucis pe patronul său, pe când ucigaşul era un alt lucrător, Wilhelm Schmidt, dar împrejurările în care se săvârşise crima dădură toate aparenţele că ucigaşul e Thomas şi nu Wilhelm. Ni pare rău că spaţiul nu ni îngădue să facem o analiză a scrierei acesteia, pe cât de interesantă pe atât şi de pasionantă. Rezumăm acţiunea ei în faptul că procurorul, după 20 de ani, primeşte denunţul unui preot, care spoveduise pe Wilhelm Schmidt, cuprins de remuşcări şi muribund, că Thomas Lehr e nevinovat. Cercetările şi confruntarea dovedesc pe deplin eroarea judiciară, care are de urmare eliberarea nevinovatului. Condus de supleantul Eulen, intră într'o crâşmă care, din întâmplare, era tocmai a nevestei lui, susţinută în traiul ei amărât de un oarecare Adolf Kramer. Acesta brutaliza pe mamă, pe fată căuta s-o speculeze, iar băetul Carol, neputând suferi pe Kramer trăind cu maica sa, locuia în altă parte. El era bun lucrător, dar stăpânit de beţie şi, într-un moment, îşi pune nminte să spele ruşinea mamei sale, iar pe sora sa Iulia s-o oprească de pe povârnişul perzarei prin sângele lui Kramer. Acel moment i se şi prezintă, dar îl dezarmează Thomas prin puterea argumentaţiei ce-i aduse în potriva făptuirilor de crime. Dar dacă a împedecat pe fiu de la făptuirea unei crime, nu s'a putut împedeca pe dânsul, când văzu pe Kramer insultând şi gata să lovească pe adorata sa nevastă Martha, chiar în momentul când păşi pragul uşei pentru a o lua cu dânsul. El apucă un cuţit de pe tejghea şi străpunge pe agresor strigând supleantului, care tocmai atunci intra : « Acum sunt vinovat !» Piesa s-a jucat foarte bine sub îndoita încordare a atenţiei publicului, captivat de desfăşurarea acţiunei din eminenta operă a lui Voss şi de modul cum au interpretat-o artiştii cari au luat parte la reprezentarea ei. Thomas Lehr este un rol de mare forţă dramatică şi de o concepţie care cere să fie executat de un artist scrutător al situaţiilor sufleteşti ,rin cari trece. Noţiunea de dreptate nu-i stânsă în adâncul sufletului acestui nedreptăţit, cu toată resemnarea în care l-au cufundat cei 20 de ani de temniţă, şi dovadă e că se trezeşte faţă cu declaraţia lui Wilhelm şi se rădică cu putere uimitoare când îşi spală onoarea în sângele lui Kramer. D. Vlad Cuzinschi a dat măsura adevărată a concepţiei acestui rol greu, cum şi a execuţiei lui. Atitudine, gest, ton, retincenţe, toate bine studiate şi redate în conformitate cu situaţiile prin cari trecea. Alăturea de d. Cuzinschi fu demnă de toată lauda d-na Verona Cuzinschi în rolul Martei Lehr. D-sa are pe lângă priceperea execuţiei şi temperamentul trebuitor pentru rolurile cari cer un joc strâns legat de sentimentul datoriei. De neuitat va rămânea pentru publicul care a văzut-o clipa'n care 'şi arunci ochii asupra lui Thomas şi, cu toate că nu-l recunoaşte, dar îi fulgeră n minte asemănarea cu bărbatul ei. Ideea aceasta reflexă a exprimat-o prin gest şi mască cu atâta adevăr şi aşa de subliniată, încât a făcut o adâncă impresie asupra tuturor spectatorilor. Bine au fost d-nii Mumuleanu şi N. Dimitrescu-Radu, care şi-au definit rolurile printr-un joc în nerv şi caracteristic. Mulţumitori au fost şi d-nii Damira, Guţulescu, Georgescu şi Florescu. Acest din urmă, în rolul lui Carol, a avut scena cu Thomas bine susţinută.locul artiştilor a fost aplaudat cu frenezie de întreaga sală şi rechemările au întrecut obieceiul, ceea ce denotă frumoasa impresie ce-a făcut-o reprezentaţia aceasta asupra privitorilor. Duminică s'a jucat pentru a doua oară comedioara Ursul a lui A. Cehov. Piesa ei bună şi pune n evidenţă apucăturile celor din clasa II-a a societăţei ruse contimporane, apucături ce nu se cam potrivesc cu firea noastră, ceea ce şi esplică de ce publicul a făcut mare haz de ea. Principalii interpreţi, d-na Zoe Gonduratu şi d. I. Profir au dat dovadă de multă silinţă şi au reuşit să obţie succes. Poate că el ar fi fost şi mai accentuat, dacă văduva Ivanovna ar fi fost prezentată cu expresia şi tonul neconsolatei ce-a visat-o Cehov , iar Smirnov, bruta prinsă de inimă, ce se zbate fără să poată scăpa, ar fi pus mai multă asprime pentru a reda contrastul celor două simţiminte opuse ce luptă în sufletul seu. Dar să venim la Disciplina de Franz von Corning. Piesa e eminamente militară şi în decursul celor două acte predomină acea rigiditate a disciplinei ce nu diferă de la om la om decât prin nuanţe ce stau în strânsă legătură cu caracterile personagiilor puse în acţiune. Astfel colonelul de Busch, prea încrezător în puterea ce-o are ca şef al regimentului şi stăpânit de suficienţa mare a funcţiei şi personalităţei sale, dă ordin maiorului de Rosser să-i facă un raport amănunţit asupra locotenentului Bossen, din concluziile căruia ar fi voit să deducă scoaterea acelui locotenent din armată, pentru că î l prinsese jucând cărţile. Ordinul se execută. Maiorul face raportul cerut, dar în el punte ’n lumină frumoasele calităţi militare ale locot. Bossen, ceea ce nu mulţumeşte pe colonel, care cere categoric maiorului să’şi schimbe raportul, dar acesta refuză să lucreze contra conştiinţei, ceea ce dă loc la un schimb de cuvinte care merge pănă la ridicarea tonului şi uitarea maiorului că se găseşte în faţa superiorului seu, lăsând ca indignarea să ajungă la ameninţare. Urmarea este ordinul de arestarea maiorului, cu toată revenirea asupra celor avansate. Pentru maior, comunicarea acestui ordin este lovitura cea mai cumplită, căci ştie ce’l aşteaptă în faţa consiliului de război, şi, pretextând că vrea să scrie soţiei sale, trece ’n biuroul de alăturea şi şi curmă zilele cu un foc de revolver. Jocul artiştilor doară pe ici colea a putut lăsa câte ceva de dorit, mai ales în ce priveşte reditatea militarului. Scenarii legat, vervă destulă, acţiune bine susţinută, toate au contribuit la buna reuşită a spectacolului. S'au distins mult d. Profir în maiorul Rosser şi d. Cârjă în colonelul Resch, şi dacă cel întăi n’ar fi făcut uz prea des de opriri în mijlocul frazelor, iar cel de-al doilea dacă era mai sobru în mişcări, amândoi ar fi fost ireproşabil de bine. Colonelul, trăit mult la curte — o şi repetă el aceasta de mai multe ori — sobrietatea gestului şi a mişcărei i-a devenit a doua natură. 1. Cârjă n’a ţinut samă de aceasta. Piesa e bună, foarte bine montată ,şi cu jocul îngrijit al artiştilor a devenit una din achiziţiile fericite al repertorului teatrului nostru. Banca VII. V. Cernătescu AVOCAT Strada Sft. Teodor 40. Centenarul lui Verdi ( urmare) Această convertire a lui Verdi la credinţele nouă este, desigur, unul din cele mai înalte, din cele mai nobile exemple pe cari le-a oferit vreodată artistul. Gândiţi-vă că, atunci când ea s-a produs, neofitul trăia deja în plină strălucire de glorie. Le dicta voinţele sale suveranilor din cele patru colţuri ale hunei şi era considerat ca maestrul absolut al teatrului liric. LI era atât de celebru, pretutindeni, că, din toate ţările era rugat să aducă strălucirea numelui său la marile serbători naţionale şi internaţionale. Acest nume care, în Italia, servea de strigăt de manifestaţie politică, — Vita Venii ! însemnând, în scurtare, 1 ivo l ittovio Ktnnmmele lie la Italic, — se impunea aiurea cu aceiaş tenacitate cuceritoare. La expoziţia franceză de la 1S.V., ca să nu citez decât un fapt, nu unui compozitor francez în renume i se comandă lucrarea din care Opera, se spera, trebuia să-şi facă avere, ci lui Verdi, singurul muzicant care exista, se pare, pentru mulţime. Şi, cu tot puţinul succes al literarei: JV/nis Sicilienne* *cnsă special în această intenţie, de îndată ce sosi marele an 1857, s’a adresat tot lui Verdi care, de data aceasta, a dat sublima operă Don Carlos. Ce energie, ce inteligenţă, ce probitate de artă a trebuit atunci acestui om! Ajuns aproape la pragul bătrâneţei, rege victorios al scenei, el nu consimte să-şi pue jos armele, să se imobilizeze în apoteoză, să oprească drumul tinerelor idei opunându-le apăsarea grea a celor douăzeci şi cinci ele partiţiuni, solidă şi periculoasă baricadă. Departe de a rezista mişcărei moderne, ca atâţia alţii, vai ! cari au perit în acest joc, el recunoaşte, dintru scânteita de geniu, splendida necesitate şi, foarte generos, foarte imperios, reclamă dreptul, onoarea de a lua acolo parte. Insă, pentru acest lucru, educaţia sa va trebui să fi»* refăcută pe deantregul. LI o va reface. Vor trebui date lupte cari, dacă sunt perdute, vor aduce prejudicii operei vechi. LI le va da aceste lupte, si 1»* va câştiga, şi va întări astfel opera totală prin acel frumos elan dt* entuziasm, de bravură şi de onestitat»*,, care asigură memoriei nep»*ritoaiv a lui Verdi lung respect şi durabilă admiraţie. Verdi şi-a reînoit opera şi, reînoitS, a eşit desăvîrşită din energia măreaţă a geniului seu neimitabil ! Acei cari n'au văzut oraşul Milan în sala primei representaţii a uneia din cele din urmă lucrări a lui Verdi nu'şi pot închipui chipul uimitor, nebun, în care s’a manifestat în viaţa maestrului chiar acel respect şi admiraţie. IMi şi mii de persoane îngrămădindu-se, de la 8 oare sara pănă la miezul nopţei, dinaintea teatrului Scala, aşteptând ştiri pe care, din timp în timp, le anunţa, strigând, din balcon, ştiri de neschimbat succes, primite îndată cu urale frenetice ; străzile luminate, debordând de lume ca în zilele de bucuria serbătorilor naţionale; toată populaţia îngrămădită acolo; vânzători împărţind mulţimei medalii comemorative, bijuterii, obiecte de devotament şi de superstiţie fabricate în gloria zeului ; pieţele pline cu arcuri de triumf, împodobite cu drapeleşi lampioane. Nici un suveran n a cunoscut vrodată asemenea manifestaţii afectuoase, asemenea pompe de apoteoză , — şi în sală, gemând de spectatori veniţi din toate ţările, ce entuziasm nebun, în delir, ce aclamaţii furioase, ce tunete de aplauze! Femeile, în picioare în loje, strigând, fluturând batistele, trimiţând sărutări bătrânului luptător care, foarte liniştit, cu un zimbet puţin sceptic, obişnuit cu aceste demonstraţii de entusiasm, trece şi se întoarce de zece ori, de douăzeci de ori, de treizeci de ori în şir pe scenă, dând mâna cu interpreţii sei, pe cari îi duce după dânsul, ca o procesiune la început, şi din ce în ce mai răpede, ca să se sfârşească, făcândui să treacă şi să reapară fără încetare în dosul decorului din fund, aducându-i veşnic în faţa publicului, care pare însufleţit de mişcarea deja ameţitoare a unei nesfârşite farandele.... „A doua zi după victoria supremă a operei Falstaff, la care asistam — ne spune Alfred Bruneau, care ne dă şi descrierea primei representaţii şi a delirului de entuziasm cu care a fost salutată opera lui Verdi, care se mândreşte de a fi fost contimporanul şi intimul lui Verdi — am vizitat pe Verdi, pe care l’aia găsit instalat, voiajor cuceritor, în standae a unui hotel împodobit cu flori de sus pănă jos. Şi, îndată, el mi-a voit de tinerii muzicanţi francezi, de spiranţele lur pe cari le aproba cu autoristea geniului seu universal, de lucră