Fulgerul, 1913-1914 (Anul 6, nr. 1-52)

1913-11-04 / nr. 1

Veniturile S-tei Paraschiva Ii se afirmă că, la hramul S-tei Pa­raschiva din Ist­an, sumele date de cre­dincioşi s'au rădicat la frumoasa cifră de 1600 de lei, şi care­ ar fi fost cu mult mai mare încă, dacă frica de holeră nar fi făcut pe serviciul sanitar să împedice o bună parte dintre credin și a veni în pelerinaj la Sfânt Din această simp­­l, se zice că Mitro­politul Pimen a dat 400 de­ lei şi Vlădi­ca Antim 200, lei a costat masa dată celor ce-au slujit la Sfânta, iar restul s'a împărţit între ceilalţi clerici de la Mitro­polie. * \.Y' Şi când te gândeşti că fin cei vro 250 de ani de când Sfânta a fost adusă la Iaşi, ofrandele credincioşilor se cifrează la milioane, fără ca din aceste ofrande să se fi făcut măcar un­ catafalc mai a că­rei de­cât cel actual îmbrăcat în chim­­brică, nu poţi să nu te revolţi de atâta lăcomie omenească. Adicâtea cum ? Mitropolitul Pimen, ca­re are peste 40000 lei venit anual fără mărunţişuri cu diurne la Senat şi Sinod, sfinţiri de biserici, înmormântări, pomeniri, etc., mai avea nevoie de 400 lei de la discul Sfintei, plus 160 lei pentru masă? Oare Vlădica Antim, care şi el are două lefi, plus celelalte venituri, avea ne­voie de cei 200 lei ? Chiar şi ceilalţi clerici, cari au salare budgetare, e drept să împartă între ei aceste sumi? N ar fi oare mai creştinesc lucru ca a­­cestor venituri să li se dea o altă menire" într'un scop filantropic sau cultural? Nu-i destul de plină punga şi burta Mitropolitului, a Vlădicăi şi suitei lor, pentru ca să fi mai fie îngăduit să şi le mai umple din veniturile Sfintei? Denunţarea colaborărei Acţiunea întreprinsă de conservatori pentru denunţarea colaborărei, a început să se desfăşoare, în Iaşi, cu intensitate. Zilele acestea o întrunire a avut loc, la clubul conservator local, sub prezi­denţia d-lui Dimitrie Grecianu, al căreia scop era consultarea membrilor clubului asupra desfacerii tovărăşiei de la gu­vern. -­• Conservatorii grupaţi în jurul Cuvân­tului au convocat şi ei pe cetăţeni, la o întrunire publică, ce va avea loc astă­zi, duminică, la ora 10 dimineaţă în sala Pastia, la care vor lua cuvântul d-nii A. C. Cuza, Virgil Arior, Petru Haneş, Leon Cozmovici, T. Pogor, Cost­in G. Sturza şi alţii. Sfiştoc. FULGERUL PITICII IX. — Poţi tu să'mi spui poete­ acuma, cam ce rost are­ au literata — Mă'ntreabă „Vulturul Moldovei“,—nedemocratul democrat— Şi-avea şi zimbetul ironic, ce­­ are de-obicei satrapul. —Muncim—răspund cu sânge rece--şi ’ntr'una noi nu bateam capul să luminăm această Ţară, în care’s mulţi neluminaţi. Şi din pitici să facem oameni cinstiţi şi desinteresaţi. Muncim ca limba românească—care i o limbă de­ armonie — Să steie 'n fruntea tuturora ca limbă şi ca poezie, Pe când voi toţi flecarii vremei, din firea voastră şarlatani, Trăiţi să speculaţi mulţimea şi vă gândiţi la gologani. Bus. *) De la Teatrul Naţional Sâmbătă 20­ octombre s-a jucat Vino­vat, sguduitoarea dramă a lui Richard Voss, a căreia temăi eroarea judiciară. Lucrătorul Thomas Lehr e condemnat la munca silnică, acuzat că ar fi ucis pe patronul său, pe când ucigaşul era un alt lucrător, Wilhelm Schmidt, dar îm­prejurările în care se săvârşise crima dă­dură toate aparenţele că ucigaşul e Tho­mas şi nu Wilhelm. Ni pare rău că spaţiul nu ni îngădue să facem o analiză a scrierei acesteia, pe cât de interesantă pe atât şi de pasio­nantă. Rezumăm acţiunea ei în faptul că procurorul, după 20 de ani, primeşte de­nunţul unui preot, care spoveduise pe Wilhelm Schmidt, cuprins de remuşcări şi muribund, că Thomas Lehr e nevino­vat. Cercetările şi confruntarea dovedesc pe deplin eroarea judiciară, care are de urmare eliberarea nevinovatului. Condus de supleantul Eulen, intră într'o crâşmă care, din întâmplare, era tocmai a neves­tei lui, susţinută în traiul ei amărât de un oare­care Adolf Kramer. Acesta bru­taliza pe mamă, pe fată căuta s-o specu­leze, iar băetul Carol, neputând suferi pe Kramer trăind cu maica sa, locuia în altă parte. El era bun lucrător, dar stăpânit de beţie şi, într-un moment, îşi pune n­minte să spele ruşinea mamei sale, iar pe sora sa Iulia s-o oprească de pe po­vârnişul perzarei prin sângele lui Kra­mer. Acel moment i se şi prezintă, dar îl dezarmează Thomas prin puterea ar­gumentaţiei ce-i aduse în potriva făptui­rilor de crime. Dar dacă a împedecat pe fiu de la făptuirea unei crime, nu s'a putut împedeca pe dânsul, când văzu pe Kramer insultând şi gata să lovească pe adorata sa nevastă Martha, chiar în mo­mentul când păşi pragul uşei pentru a o lua cu dânsul. El apucă un cuţit de pe tejghea şi străpunge pe agresor stri­gând supleantului, care tocmai atunci in­tra : « Acum sunt vinovat !» Piesa s-a jucat foarte bine sub îndoita încordare a atenţiei publicului, captivat de desfăşurarea acţiunei din eminenta o­peră a lui Voss şi de modul cum au in­terpretat-o artiştii cari­ au luat parte la reprezentarea ei. Thomas Lehr este un rol de mare forţă dramatică şi de­ o concepţie care cere să fie executat de un artist scrutător al si­tuaţiilor sufleteşti ,­rin cari trece. Noţiu­nea de dreptate nu-i stânsă în adâncul sufletului acestui nedreptăţit, cu toată resemnarea în care l-au cufundat cei 20 de ani de temniţă, şi dovadă e că se tre­zeşte faţă cu declaraţia lui Wilhelm şi se rădică cu putere uimitoare când îşi spală onoarea în sângele lui Kramer. D. Vlad Cuzinschi a dat măsura ade­vărată a concepţiei acestui rol greu, cum şi a execuţiei lui. Atitudine, gest, ton, retincenţe, toate bine studiate şi redate în conformitate cu situaţiile prin cari trecea. Alăturea de d­. Cuzinschi fu demnă de toată lauda d-na Verona Cuzinschi în rolul Martei Lehr. D-sa are pe lângă pri­ceperea execuţiei şi temperamentul tre­buitor pentru rolurile cari cer un joc strâns legat de sentimentul datoriei. De neuitat va rămânea pentru publicul care­ a văzut-o clipa'n care 'şi arunci ochii asu­pra lui Thomas şi, cu toate că nu-l re­cunoaşte, dar îi fulgeră n minte asemă­narea cu bărbatul ei. Ideea aceasta re­flexă a exprimat-o prin gest şi mască cu atâta adevăr şi aşa de subliniată, în­cât a făcut o adâncă impresie asupra tutu­ror spectatorilor. Bine­ au fost d-nii Mumuleanu şi N. Dimitrescu-Radu, care şi-au definit rolu­rile printr-un joc în nerv şi caracteristic. Mulţumitori au fost şi d-nii Damira, Gu­­ţulescu, Georgescu şi Florescu. Acest din urmă, în rolul lui­­ Carol, a avut scena cu Thomas bine susţinută.­­locul artiştilor a fost aplaudat cu fre­nezie de întreaga sală şi rechemările au întrecut obieceiul, ceea ce denotă fru­moasa impresie ce-a făcut-o reprezentaţia acea­sta asupra privitorilor. Duminică s'a jucat pentru a doua oară comedioara Ursul a lui A. Cehov. Piesa ei bună şi pune n evidenţă apucăturile ce­lor din clasa II-a a societăţei ruse con­timporane, apucături ce nu se cam po­trivesc cu firea noastră, ceea ce şi es­­plică de ce publicul­­ a făcut mare haz de ea. Principalii interpreţi, d-na Zoe Gondu­­ratu şi d. I. Profir au dat dovadă de multă silinţă şi au reuşit să obţie suc­ces. Poate că el ar fi fost şi mai accen­tuat, dacă văduva Ivanovna ar fi fost prezentată cu expresia şi tonul neconso­latei ce-a visat-o Cehov , iar Smirnov, bruta prinsă de inimă, ce se zbate fără să poată scăpa, ar fi pus mai multă asprime pen­tru a reda contrastul celor două sim­ţi­­minte opuse ce luptă în sufletul seu. Dar să venim la Disciplina de Franz von Corning. Piesa e eminamente mili­tară şi în decursul celor două acte pre­domină acea rigiditate a disciplinei ce nu diferă de la om la om de­cât prin nuanţe ce stau în strânsă legătură cu ca­­racterile personagiilor puse în acţiune. Ast­fel colonelul de Busch, prea încre­zător în puterea ce-o are ca şef al regi­mentului şi stăpânit de suficienţa mare a funcţiei şi personalităţei sale, dă ordin maiorului de Rosser să-i facă un raport amănunţit asupra locotenentului Bossen, din concluziile căruia ar fi voit să de­ducă scoaterea acelui locotenent din ar­mată, pentru că î l prinsese jucând cărţile. Ordinul se execută. Maiorul face rapor­tul cerut, dar în el punte ’n lumină fru­moasele calităţi militare ale locot. Bossen, ceea ce nu mulţumeşte pe colonel, care cere categoric maiorului să’şi schimbe raportul, dar acesta refuză să lucreze contra conştiinţei, ceea ce dă loc la un schimb de cuvinte care merge pănă la ridicarea tonului şi uitarea maiorului că se găseşte în faţa superiorului seu, lă­sând ca indignarea să ajungă la amenin­ţare. Urmarea este ordinul de arestarea maiorului, cu toată revenirea asupra ce­lor avansate. Pentru maior, comunicarea acestui ordin este lovitura cea mai cum­plită, căci ştie ce’l aşteaptă în faţa con­siliului de război, şi, pretextând că vrea să scrie soţiei sale, trece ’n biuroul de alăturea şi şi curmă zilele cu un foc de revolver. Jocul artiştilor doară pe ici colea a putut lăsa câte ceva de dorit, mai ales în ce priveşte reditatea militarului. Sce­narii­­ legat, vervă destulă, acţiune bine susţinută, toate au contribuit la buna reuşită a spectacolului. S'au distins mult d. Profir în maiorul Rosser şi d. Cârjă în colonelul Resch, şi dacă cel întăi n’ar fi făcut uz prea des de opriri în mijlo­cul frazelor, iar cel de-al doilea dacă era mai sobru în mişcări, amândoi ar fi fost ireproşabil de bine. Colonelul, trăit mult la curte — o şi repetă el aceasta de mai multe ori — sobrietatea gestului şi a mişcărei i-a devenit a doua natură. 1­. Cârjă n’a ţinut samă de aceasta. Piesa e bună, foarte bine montată ,şi cu jocul îngrijit al artiştilor a devenit una din achiziţiile fericite al­ repertoru­­lui teatrului nostru. Banca VII. V. Cernătescu AVOCAT Strada Sft. Teodor 40. Centenarul lui Verdi ( urmare) Această convertire a lui Verdi la cre­dinţele nouă este, de­sigur, unul din cele mai înalte, din cele mai nobile exemple pe cari le-a oferit vreodată artistul. Gân­­diţi-vă că, atunci când ea s-a produs, neofitul trăia deja în plină strălucire de glorie. Le dicta voinţele sale suveranilor d­in cele patru colţuri ale hunei şi era considerat ca maestrul absolut al teatru­lui liric. LI era atât de celebru, pretutindeni, că, din toate ţările era rugat să aducă strălucirea numelui său la marile serbă­­tori naţionale şi internaţionale. Acest nu­me care, în Italia, servea de strigăt de manifestaţie politică, — Vita Venii ! în­semnând, în scurtare, 1 ivo l ittovio Ktnnm­­m­ele lie la Italic, — se impunea aiurea cu aceiaş tenacitate cuceritoare. La ex­poziţia franceză de la 1S.V., ca să nu ci­tez de­cât un fapt, nu unui compozitor francez în renume i­ se comandă lucrarea din care Opera, se spera, trebuia să-şi facă avere, ci lui Verdi, singurul muzi­cant care exista, se pare, pentru mulţi­me. Şi, cu tot puţinul succes al litera­rei: JV/nis Sicilienne*­ *cnsă special în această intenţie, de îndată ce sosi marele an 18­57, s’a adresat tot lui Verdi care, de data aceasta, a dat sublima operă Don Carlos. Ce energie, ce inteligenţă, ce probitate de artă a trebuit atunci acestui om! A­­juns aproape la pragul bătrâneţei, rege victorios al scenei, el nu consimte să-şi pue jos armele, să se imobilizeze în a­­poteoză, să oprească drumul tinerelor idei opunându-le apăsarea grea a celor două­zeci şi cinci ele partiţiuni, solidă şi pe­riculoasă baricadă. Departe de a rezista m­işcărei moderne, ca atâţia alţii, vai ! cari au perit în acest joc, el recu­noaşte, dintr­u scânteit­a de geniu, splen­dida necesitate şi, foarte generos, foarte imperios, reclamă dreptul, onoarea de a lua acolo parte. Insă, pentru acest lucru, educaţia sa va trebui să fi»* refăcută pe deantregul. LI o va reface. V­or trebui date lupte cari, dacă sunt perdute, vor aduce prejudicii operei vechi. LI le va da aceste lupte, si 1»* va câştiga, şi va întări ast­fel opera totală prin acel fru­mos elan dt* entuziasm, de bravură şi de onestitat»*,, care asigură memoriei nep»*ri­­toaiv a lui Verdi lung respect şi dura­bilă admiraţie. Verdi şi-a reînoit opera şi, reînoitS, a eşit desăvîrşită din energia măreaţă a geniului seu neimitabil ! Acei cari n'au văzut oraşul Milan în sala primei representaţii a uneia din cele din urmă lucrări a lui Verdi nu'şi pot închipui chipul uimitor, nebun, în care s’a manifestat în viaţa maestrului chiar acel respect şi admiraţie. IM­­­i şi m­ii de persoane îngrămădindu-se, de la 8 oare sara pănă la miezul nopţei, dinaintea teatrului Scala, aşteptând ştiri pe care, din timp în timp, le anunţa, strigând, din balcon, ştiri de neschimbat succes, primite îndată cu urale frenetice ; stră­­zile luminate, debordând de lume ca în zilele de bucuria serbătorilor naţionale; toată populaţia îngrămădită acolo; vân­zători împărţind mulţimei medalii come­morative, bijuterii, obiecte de devotament şi de superstiţie fabricate în gloria zeu­lui ; pieţele pline cu arcuri de triumf, împodobite cu drapele­­şi lampioane. Nici un suveran n a cunoscut vr­odată aseme­nea manifestaţii afectuoase, asemenea pompe de apoteoză , — şi în sală, gemând de spectatori veniţi din toate ţările, ce entuziasm nebun, în delir, ce aclamaţii furioase, ce tunete de aplauze! Femeile, în picioare în loje, strigând, fluturând batistele, trimiţând sărutări bătrânului luptător care, foarte liniştit, cu un zim­­­bet puţin sceptic, obişnuit cu aceste de­monstraţii de entusiasm, trece şi se în­toarce de zece ori, de două­zeci de ori, de trei­zeci de ori în şir pe scenă, dând mâna cu interpreţii sei, pe cari îi duce după dânsul, ca o procesiune la început, şi din ce în ce mai răpede, ca să se sfârşească, făcândui să treacă şi să rea­pară fără încetare în dosul decorului din fund, aducându-i veşnic în faţa pu­blicului, care pare însufleţit de mişcarea deja ameţitoare a unei nesfârşite faran­dele.... „A doua zi după victoria supremă a operei Falstaff, la care asistam — ne spune Alfred Bruneau, care ne dă şi descrierea primei representaţii şi a deli­rului de entuziasm cu care a fost salu­tată opera lui Verdi, care se mândreşte de a fi fost contimporanul şi intimul lui V­erdi — am vizitat pe Verdi, pe care l’aia găsit instalat, voiajor cuceritor, în­­ sta­ndae a unui hotel împodobit cu flori de sus pănă jos. Şi, îndată, el mi-a v­oit de tinerii muzicanţi francezi, de spiranţele lur­ pe cari le aproba cu auto­­ri­stea geniului seu universal, de lucră­

Next