Gândirea, 1928 (Anul 8, nr. 1-12)
1928-01-01 / nr. 1
silește carnea ,și osul să funcționeze într’o lumină pe cari viața fiziologică sau socială nu le-ar putea-da. Nepricinuind transfigurarea sufletului printr’o experiență, îmbțumindu-se să-l neliniștească fără să-l zdruncine, să-l sfarme și să-l cristalizeze din nou — viața spirituală cunoscută, mai ale a tineretului, sub acea confuză formă de idealism, rămâne stearpă. Idealismul ajunge astfel suma încordărilor spirituale a tuturor conștiințelor mediocre cu neliniști și forțe mediocre. Eroismul propriu zis nu se împlinește cu doruri sau nostalgii. Eroi sunt cei ce actualizează continuu și intens o viață care ne depășește. Așadar, sufletele cari experimentează, cari îndură în trup o viață creiată și organizată la lumina altor valori. Creștinismul autentic, viețuirea unei spiritualități care răstoarnă omenescul în rosturile lui politice și sociale — e, înainte de toate, realizare efectivă, experiență concretă cu rezultate imediate și vădite. Astfel Dante în nebuneasca exaltare a Beatricei, și Don Quichotte în mai perfecta lui nebunie, adică în mai reala lui viață — pentru că un personagiu judecat în cadrele duhului, e întotdeauna superior unui om; aceasta se știe — sunt creștini, și buni creștini. Iată nebunia lorîn înțelesul ei sfânt — ne e dată drept pildă și îndemn. Nu știu dacă nu suntem datori — ca oameni și creștini — să ajungem fiecare dintre noi un cavaler rătăcitor, și un îndrăgostit de Beatrice. Cred în nesfârșita fecundare spirituală prin cucerirea acestor două poziții. E o depășire evidentă a ceia ce fără dreptate, obieinuim numi „omenie“. Ni se spune, de două mii de ani, trebuie să ne întrecem, trebuie să întrecem bestia și să ne facem oameni de ai lui Dumnezeu. Aceștia nu pot fi decât eroi, cu suflete vaste, și tragice De ce să nu ne trudim a ajunge fiecare dintre noi un Dante, transfigurat într’o dragoste de aspră și sălbatecă spiritualitate? De ce să acceptăm în duhul nostru valorile strecurate de iubiri mediocre împărtășite sentimental și gravitând fatal către aceiaș copulație, oficială sau clandestină? De ce să disprețuim, să bagatelizăm, să extirpăm elanul nebunesc al renunțării la desfătările cotidiane, acea curajoasă înflorire a conștiinței etice? De ce să nu căutăm oicatrice prilej de eroism — iar nu dragostea sentimentală și satisfacerile senzuale? De ce să cedăm ispitelor unei fericiri mediocre, omenești, prea omenești” — când dantesca austeritate ne înalță și ne ancorează într’o fericire de o cerească seninătate? Zi ce exaltarea valorilor comune, impuse de slăbiciunea generațiilor, de bun simț și de comunitate — când suntem datori să ținem privirile sus, și să ostenim voința întru pogorârea virilei spiritualități în noi? Și iarăș, nu trebuie să ne mulțumim cu admirația lui Don Quichotte. La ce bun acel diletantism ce nu angajează viața pe un drum numai simpatizează cu feluriți oameni, cu ferucitite idei? Să ne învățăm a slăvi iubirea sau ura, patima. Prin ele ne transfigurăm, ne depășim. Din Don Quichotte să nu facem pretext de însăilări cri rec, de divagări poetice — ci îndreptar al vieței spirituale. Să ne donquichottetizăm cu frenezie. Să facem din nebunia noastră lume de carne. Să coborâm valorile duhului nostru in viață, și să luptăm veșnic alături de ele. Vom vedea atunci uriași în morile de vânt și castelane în slujnicile cârciumilor. Viața decolorată, monotonă, veștedă — va ajunge frământată de diavolești și dumnezeești porniri. Vom fi creștini, pentru că vom înstăpâni viața duhului în locul vieței trupești și sociale. Această răsturnare de valori se împlinește firesc prin experimentarea patimei dante și și a nebunei don Quichotești. Lichidarea „idealismului“ nostalgic și niciodată concretizat în viață — se înfăptuește de minune prin experiențele tragice ale lui Dante și Don Quichotte. Ei pot rămâne încă în cărți pentru uzul liceelor și universităților europene. Transsubstanțializarea lor în efectivă și vie spiritualitate nu le ciuntește prețuirea estetică. Eroismul se luminează la capătul unui itinerar ce trece alături de estetică și istoriografie, și pe cari, totuș, nu le neagă nici nu le anulează. MIRCEA ELIADE IONEL TEODOREANU nco. Vino Alter-Ego să te fac părtaș la eutasiasmul cu care am citit minunata biologie la Medeleni, a celui „mai reprezentativ, mai bogat mai talentat prozator dintre tineri ca să mă exprim cu vorbele criticului. Alter-Ego. Și eu vin să caut în convorbirea cu sine o înviorare a minții mele, obosite de o lectură lungă și plictisitoare. E. Despre ce este vorba? A.E. Despre minunata triologie La Medeleni, a celui „mai reprezentativ, mai bogat mai talentat prozator dintre tineri” ca să mă exprim cu vorbele criticului. E. O. varietate a judecăților umane, cât ești de ciudată! Dar în sfârșit, care este, după tine, vina autorului meu, dacă nu cumva ți găsești mai multe? A.E. Am să-ți spun. Dar mai întîi In aripi entuziasmului, pentru că săgețile mele să aibă o țintă. (Confidențial). Iți mărturisesc că mi-e teamă să iau parte în public la astfel de dialoguri platonice de când criticul Pantalone dei Bisognosi a pângărit Empireul cu nesfârșitele lui colocvii. E. Cred că, în primul rând, autorul are meritul de a fi introdus copilul ca erou principal in literatura românească. A.E. Dacă lauzi intenția admist, dacă însă gândul tău cuprinde și o prețuire in sine a faptei, neg. E. Nu-1 laud pentru intenție ci pentru lucrul isprăvit. El aduce tot atâta adevăr, cită poezie și merită deopotrivă elogiul materiei ca și acel al formei. Spune-mi însă: Alter-Ego care este după tine felul deosebit al sufletului copilului? 32