Gândirea, 1936 (Anul 15, nr. 1-10)
1936-03-01 / nr. 3
și aleasă seminție. Ereditatea are, la urma urmei, un preț numai ca fapt psihologic. Și aceea a lui Mateiu Ion Caragiale era veche și nobilară, judecând după rezerva și măsura lui, după bunul lui gust în ale vieții și ale artei. Era deci dreptul lui să-și caute ascendența pe urcușurile istoriei și chiar să-i pară, din când în când, că o găsește. Pasiunea lui devenise, în această privință, atât de puternică, încât omul care se cultivase mult și temeinic, dar nu consimțise să se constrângă la disciplina vreunui studiu oficial, adunase învățătura unui erudit în materia aridă a genealogiilor și heraldicei. Hârtiile rămase de pe urma lui trebue să mai cuprindă unele din acele planșe cu studii de blazoane, desenate și pictate cu arta unui miniaturist. In mod general, de altfel, natura lui Mateiu Caragiale era aceea a unui erudit. Plăcerea lui de căpetenie era să strângă amănunte în domenii de rară frecventare. Cititor de cronici, călătorii și memorii, curios de astronomie și magie, el se pasiona în vremea din urmă, când o oboseală timpurie îl reținea cu lunile la o proprietate a sa din apropierea Bucureștilor, pentru chestiunile de botanică și agronomie. Conversația lui era în toate aceste domenii de o rară suculență. Afirmației ușuratice și pripite, el îi opunea cunoștința precisă a unui mic fapt elocvent. Și tonul lui nu deobște, nu numai curtenitor, dar grav și solemn, se modula ironic, când era vorba să corecteze o eroare. Cu această fire și cu acest fel de viață, Mateiu Caragiale n’a luat o parte activă la mișcarea literară a timpului. A publicat rar și puțin și nu știm cât interes purta producției, cam impulsive, a anilor de după răsboiu. Mai probabil este că îi plăcea să revie la aceleași și aceleași cărți, îndrăgite din anii tinereții, vechile noastre cronici, a căror atmosferă inspirase primele sale versuri și la acei poeți și prozatori din ramura mistică a romantismului și simbolismului, un Edgard Poe, un Barbey d’Aurevilly, un Villiers de l’Isle Adam, pe care părea a-l cunoaște foarte bine. Așa a fost Mateiu Ion Caragiale și portretul lui poate deveni cu atât mai interesant, cu cât el este menit să întoarcă unele lumini către acel al ilustrului său părinte. Căci deși Mateiu (ca și Luca, celălalt fiu al marelui Caragiale, dispărut mai înainte de a ajunge la o expresie literară definitivă) mergea pe drumuri care îi erau cu totul proprii, unele din înclinările tatălui au revenit în înzestrarea lui. Luca, un fenomen de memorie, aproape un hipermneziac, judecând după miile de versuri care îi stăteau oricând la dispoziție în trei sau patru limbi, era un scriitor cu paletă încărcată de culoare, cu multe rădăcini înfipte în folklor și în legendă, dar oarecum difuz și prolix. După cum s’a observat uneori, marea conștiință literară a lui I. L. Caragiale a trecut în fiul său Mateiu. Cultul formei deplin închegate, concepția artei ca sistem închis și rezistent față de forțele anarhice ale realității s-a perpetuat astfel prin două generații ale aceleiași familii și a întocmit o scurtă dinastie de autocrați estetici. Atât de mare era pasiunea pentru formă a lui Mateiu Ion Caragiale, încât el putea admira o întocmire perfectă de cuvinte, fără nicio considerație pentru valorile afective topite în înțelesul lor. In această privință, o întâmplare caracteristică, pe care mi-a povestit-o poetul Ion Barbu, ni-l înfățișează pe Mateiu Caragiale, nu numai în postura unui om de spirit din speța humorului rece, dar și în actul unei adevărate profesiuni estetice de credință. Intâlnindu-1 în poarta Academiei Române și întrebându-l de noutăți, Ion Barbu a primit acest uimitor răspuns : „Vin de la Biblioteca Academiei Române, unde cer din când în când vechiului meu prieten, domnului Obedenaru, cartea în care se găsește cea mai frumoasă frază din literatura română". Și cum Ion Barbu dorea să știe care este acest text prețios? „Este regula de trei compusă în manualul de aritmetică al lui***, pe care am învățat altă dată. Amintirea splendorii ei îmi dă necontenit dorința s’o recitesc". Fără îndoială că Mateiu Ion Caragiale n’a dorit să fie altceva decât artist și că suprema sa năzuință a fost să ascundă pe om sub chipul poetului muzician care a acordat