Gazeta literară, iulie-decembrie 1964 (Anul 11, nr. 27-52)

1964-07-02 / nr. 27

tuna e mare şi albă deasupra Paringului.r Ş: parcă adorm sau e doar caruselul orelor care se'nverte cu mine pe axa străvezie a nopţii, mă-nfăşură-n serpentine fosforescente, licăriri ale zilei apuse ce trece-n vinele mele, în rodnicul ritm liniştit al semitreziei, vorbe neauzite demult, cu ascuţite ecouri, aspre şi dulci, jieneşti cuvinte, cu miros de cimbrişor şi funingine, cu gust de palincă şi miez de pîine mare, ardelenească, frînturi de gesturi, priviri, ochii veştezi, mobili ai bătrînei Iulia, cifrul adolescentei lui Ştefan, sub fruntea-ndărătnică, negru diamant intangibil, iradiind în sine, fresca în ritmuri de negru şi alb, la institutul de mine, gestul şoferului, neliniştit, privindu-şi ceasul de mînâ ! „La trei, am algebra", clopotul fustei sticloase, în ritm de cha-cha, a nepoatei lui Juli, ritmuri strălucitoare de straturi geologice, în abatajul frontal, ritm gîfîit de picamăre, ritmul lozincei strigînd din galeriile minei : Să dăm cărbune dar fără sînge... ...cărbune dar fără sînge... și ascuțitul ecou, cu vîrf de iridiu, care-mi deschide-n memorie o galerie uitată , după amiaza-nsorită, în colonia cea veche, aripi de ferestre înfricoşate, date în lături, şi o linişte mare, absurdă, în care irupe trufia mizeră, somptuoasă a fanfarei, sclipătul comediant şi strident al alămurilor, — sub zăbranic, ascuns cuviincios, un pumn de oase, de nervi, de carne zobită — şi-n dosul unei ferestre, sufletul meu de demult, înfăşurat într-o zdreanţă neagră de vers, fîlfîind în neştire . Trecea fanfara de mineri, Ducînd încet, spre nicăieri... şi iar caruselul zilei de azi, şi noaptea Parîngului, străvezie, pe care alunecă ritmic, fresca în negru şi alb, mişcarea infinit repetată, curba ritmică a spinărilor, încovoiate pe tîrnăcoape, apoi pe ecranul nopţii, deodată, un mic cărbune, ciudat, apare, finit de două degete groase, crăpate, ferme şi şovăitoare, două degete cu praf de cărbune în pori ; creionul-cărbune se mişcă greoi, clătinîndu-se-ntr-un cerc orbitor, ca Lazăr ieşit din mormînt, (in viața de zi, în trezie, cercul se cheamă modest, familiar Cerc de desen şi pictură, şi se ţine, după amiază, la club) O, cazna palmei unealtă, palmei aripă, voința cărbunelui să se consume-n incandescente necunoscute, să ardă, să se pulverizeze şi să rămînă în euritmice unghiuri şi şerpuiri, trasate după legile frumoaselor numere, line şi implacabile legi, după care cîntase Orfeu şi calculase Pitagora ; cazna cutezătoarelor palme, în care linia vieţii urcă pe un făgaş uscat, scorojit de-o străveche arşiţă neagră. Şi iar caruselul, cu stranii fîşii transparente de vis , (ştiu că visez) şi noi lunecăm mai departe, într-un docar sau un G.A.Z., şoferul spune : „Mai iute, la orele trei, am algebra !" şi bagă maşina-n viteză, şi-n urma noastră, Colonia cea Veche, în demolare, şi-arată gingiile negre ale cuptoarelor, cufundate-n pămînt, latrine, cotețe de porci, leaturi de brad putregăite, amestecate-n noroiul de jos cu praf de cărbune . „Ţii minte, şi noi...", zice Iuli, trecînd cu privirea presbită, peste cvartale de blocuri roz şi vernil şi gălbui, scăldate-n valuri de iarbă ; şi o revăd înaintea lui 41 : fustele ei multe şi crete, peste crupa împărătească, dinţii ei mici, obrajii ei neverosimili, rotunzi şi vîrtoşi ca două mere domneşti, ca toată, livadă grea, triumfătoare, coborîtă din Ţara de Sus, revărsată-n ocolul cărbunelui; o văd pe jos, în magherniţă, cu peria de frecat podele în mînâ ; ridică spre mine, rîzînd, fata solară : .Şurluiesc, şurluiesc, şi degeaba, cărbunele-i domn..." ; pe duşumeaua de brad, firele negre de apă se umflă şi curg înapoi, în şiroaie, înapoi, spre subteranele timpului, mă trag înapoi şi pe mine, dar eu mă fin cu putere de grumazul de lemn al căluşeilor, mă apăr şi strig : De ce să cobor ? Puful e negru, adînc. De ce tocmai eu ? De ce să-i trag şi pe ei ? Ei vor să se rotească în caruselul de aur, între spirele soarelui, ei vor să se strîngă în brațe, să amețească în cîmpii de lucernă, sub foșnetul fagilor, să urmărească la meciuri traectoria balonului, să danseze cha-cha, să meargă la filme, să rîdă în hohot, să joace san, să bea vinul înmirezmat de Tîrnave, de ce să coboare ca mine-n infern ? Încă o clipă, zic, să rămînă aici, deasupra, pe deal, i-atît de plăcut la ceasul acesta de noapte, florile-mbălsămează, bătrînul dascăl, cititor în stele şi-n cărfile vechi, clatină fruntea lui argintată de lună, între mimoze şi dalii, şi spune : „Nimic nu se schimbă, doar aparenţele. A . A. Omu-i acelaşi, identic cu sine, e cel din cetatea Ur, din Ninive... Eterna întoarcere..." Ştefan, nepotul lui Iuli, întoarce spre dascăl, ochii lucizi, de oţel, ciuful de orz copt, pe fruntea-ndărătnică, barează formula zădărniciei şi scrie pe tablă o formulă rotundă, scăpărătoare şi cabalistică — clară numai pentru cei ce vor fi — păienjeniş de filamente albe, de litere, cifre, îngemănate dens, inextricabil, într-un țesut plin şi vital ca un uger, din care țîşnesc alte formule, jeturi fierbinţi de pură gîndire, ele curg fulgerător printre celulele minții mele rigide și-mi scapă, numai un fir, alb, naiv, impetuos, ca o șuviță de lapte, ca un pîrtu înspumat pe pietricele rotunde, ca un clopot mic de argint, licăre, sună : A este A, A nu e A, mîngîietoarea formulă a spiralei deschise, a infinitei prefaceri. Două semne opuse se-ncrucişează, două spade pe cer. E noapte. Luna luceşte mare şi albă deasupra p- Ni, încep să cobor. Tunelul lui 41, vara lui 41, trenul lui 41. Cobor din vagon sub un cer de funingeni, trec pasarela peste şine întortochiate şi semafoare, care sclipesc cu un licăr ciudat. Pătrund în piața orașului. N-o mai cunosc. Nu regăsesc mirezmele ei pipărate, forfota ei pestriță. Parcă un vînt a trecut deasupra și-a măturat-o, a stins culoarea tarabelor, arama dovlecilor, tingele Verzelor roșii. Imensele frunze vînoase, violacee ale guliilor sînt moi și bătrîne. Precuperele vorbesc între ele şoptit. Sacii mici, de mălai, parcă-s plini de cenușă. Trece-o femeie cu fata-mpietrită și-n coșarcă — două gulii. Draga mea Iulie, cum v-afi schimbat ! Ce s-a-ntîmplat cu voi, cu oraşul ? Şase luni au trecut de cînd v-am lăsat ori un veac ? (S-au scofîlcit peste noapte, au ochii goi şi pierduţi ca moşnegii) — Îngerul Foamei e-n ospejie la noi, zice Iulia, şi ochii-i lucesc nefiresc în scoica cenuşie-a orbitelor. Vasăzică aşa este el, ăsta-i e chipul ! Şi-l văd lunecînd cu funicularul, deasupra plaselor de oţel, prin care pică funinginea, îl văd cum pluteşte cu aripi larg desfăcute, cum coboară la gura pufului, şi-n colonii, cum scobeşte obrajii celor de jos, cu dalta lui violentă, meşteşugită. — Pită-am cerut, gloanţe ne-au dat... Livadă, livadă, unde sînt merele tale domneşti, rîsul tău ca nişte crengi revărsate, fustele tale multe şi legănate, peste crupa împărătească ? Unde sînt strigăturile tale iufi, ardeiate, cu femei iubete care dau bine de la toţi trecătorii ? Unde-i joaca ta de tigroaică blîndă, cu laba pufoasă ? (Ani şi ani mai tîrziu, cînd scriam, într-o chemare la pace : „...şi mama-şi muşcă pruncii de bucile lor durdulii...", pe tine, cea de demult, te aveam în faţă. Nimic nu fierbe pe sobă. Plita e rece. Aceeaşi odaie era şi-nainte de grevă, şi-nainte de-ncepuse războiul, perefii — pictaţi, la fel, cu valuri de igrasie, patul pe-aceleaşi capre de brad, negeluite, şi fără cearşafuri, hainele vechi, cenuşii, tot atîrnate-ntr-un cui, pe masă, întins, tot aşa, un ziar gălbejit. Dar tu spălai duşumelele ritmic, cîntînd, sau frămîntai pîinea-n covată şi mînecile bluzei de stambă îmi dezveleau braţele tari şi rotunde. Dinții tăi mici scăpărau a rîs, te luai la trîntă cu sărăcia, ca și cu dragostea, strîngînd-o-n brațele tale vînjoase, înăbușind-o cu vlaga ta triumfătoare. Era o luptă cu chiot sălbatec, între forje care păreau aproape egale. Dar acum, în fața ta s-a ridicat un adversar monstruos, cu mușchii de fontă, cu găvanele ochilor goale, ațintite asupra copiilor, cu aripile de liliac cenușii, așternute de-a latul tavanului. Soba, cu plita ei înghețată, în mijlocul casei, pare un car de luptă, lovit, după masacru. Degeaba strigă păunul, bucolic, naiv, brodat pe ştergarul de pe perete : „Păunaşul codrilor, Spune de cine mi-e dor", coada lui rotată s-a-nnegrit de zgură şi turn, şi el seamănă-acum cu un corb, care-aşteaptă să se-nsereze de-a binelea. Rar schimbăm cîte-o vorbă. Vedem pe afară zburînd, pe drumul pustiu al coloniei, bucefi de hîrtie, fîşii din afişele rupte care proclamă starea de asediu. Pe jos şi pe pat, îmbrobodite în cîrpe negre, încrucişate pe piept, legate la spate, cu picioarele goale-n ghete fără şireturi, fulia şi feţele ei, stau nemişcate, informe, cenuşii de foame, ca nişte idoli vechi de pămînt, în ordine descrescîndă , mare, mai mică, mai mică, mai mică... Nimeni din oastea cerească nu poate opri Fiara călare. Ea trece ropotind peste lume, cu bici împletit din nervi omeneşti, cu platoşa ei făcută din feste omeneşti, sub tropotul ei se cutremură cerul, dar la localul din centru, tîrfa lui lacob, înfăşată-n vulpi argintii, cîntă o-la-ra, o-la-ri, olari, olara... în fabrici adînc camuflate, sub piramidale gorgane, strunguri aleargă-ncoace şi-ncolo, ziua şi noaptea, muşcă adînc din oțel rabotezele , ca-n mii de oglinzi paralele, multiplicate, apar, înşirate pe bandă, căpăţînile ascuţite ale obuzelor, stranii şi netede, fără fîşii de carne, fără cheaguri de sînge lipite de ele, ies din fabrici, stranii, virgine, strălucitoare... Pe deal, în curtea spitalului, încep să apară, în cămeşoaie lungi, de pînză albită, soldaţii... Aud şi acum cum bocăne cîrja prin val, p prin valul de ceafă, a gard, la spital : — „N-ai, cucoană, cumva, o ţigară ? Tare mi-e greață...“ Ninge cu zgură pe-afară, peste coloane de umbre-alburii, în 41, la Jii. — Pită-am cerut, Gloanțe ne-au dat, Gloanțe ne-au dat. Dar lasă... — Privește. Privește-i bine, îmi spun Asta e lupta de clasă. Așa arată ea, acum. Așa e fata ei descărnată, mînjită de zgură. Așa sînt zdrenţele ei, fumurii. Jură. Jură să n-o trădezi niciodată, îmi spun. Jură să nu uiți cum arăta, în 41, la Jii, fata ei descărnată. ★ Dar nu a fost numai asta. Cînd totul părea un hău alunecos și avid, cînd Fiara gonea peste lume, năruind temeliile, eu am atins zdrenţele lor, obrajii lor cenușii, scofîlcii, umărul lor colfuros, şi am simfit că am dat de-un adînc, am simfit că universul se-ncheagă, se-alcătuieşte rotund, în jurul unui nucleu, în jurul pumnului negru, nesfărîmat, ca un bulgăre greu, primordial, din măruntaiele lumii, ca o necesitate de-a fi şi-o certitudine, o forță de a răzbate prin galeriile foamei şi-abrutizării în fiece zi, în fiece zi, pe suitori lunecoase, prin mîzga fierbinte şi îngheţată, sus, jos, sus, jos, sus, jos, nesfărîmat de nimic, în fiece zi, cîte un pas, încă un pas, pe brînci, sus, jos, sus, jos, poticnit, îngropat, încă un pas, pe brînci, ridicat, prăbuşit, sus, jos, sus, jos, sus, jos, în fiece zi, spre gura de lumini mişcătoare, îmi spuneam : acum ştiu, dacă scap din baia de sînge, am să trăiesc şi frumoase zile-nsorite, am să mă plimb cîteodată în parcuri troienite de frunze subţiri şi sticloase, foşnind argintii, ca staniolul, sau cu tiv delicat de carmin ; şi pe terase am să mă plimb, am să trec cu pas uşor, cumpănit, printre statui, cufundate-n somnul for verde, de muşchi, sau poate-am să-not ameţită-n vîrtejuri solare; dar oricit soare-ar fi împrejur, oricît s-ar părea că-not în lumină, cu gesturi libere şi armonioase, acestea vor fi aparente, jumătăţi de-adevăruri , coapsele mele, braţele mele, vor fi prinse mereu, cu rădăcini lungi, chinuite, de galerii subterane ; totdeauna voi şti că sub frunze, statui şi vîrtejuri solare, sînt galeriile, scobite cu unelte fierbinţi şi brutale, cimentate cu sînge, cu timp omenesc, timp ce putea să fie orice : preludiu, fîlfîire sau arabesc... şi a fost bloc, bloc împietrit, duşman, îndărătnic, ce trebuia dinamitat, prăbuşit, scos la lumină ; totdeauna voi şti că-n faţa peretelui negru stă omul gol, numai nervi, muşchi şi sudoare, în Golgotha lui răsturnată, de sub pămînt, aşa cum stătea, cînd l-am văzut prima dată, în abatajul lui 41. Degeaba, Van Gogh, incandescentele, degeaba fuga spre sud, spre culoare , nu pofi uita Borinage-ul. Nu putem ucide în noi, fetele negre și colțuroase ale minerilor, sculptate cu cea mai brutală unealtă de îngerul Foamei. Tir Dar nu a fost numai asta Şi trebuie spus cum peste casele uniforme şi vechi, peste coloniile hîde, cărămizii, peste Criştii răstigniţi la răscruci prăfuite, peste toate dughenele de mărunţişuri, şi crîşme, cojocării şi ghetou, peste frunzele neliniştite ale plopilor şi felinarele rare, se-aşternea o lumină de vis, străvezie şi fruntea Parîngului strălucea, în zăpezi neatinse, şi tinereţea noastră înlănţuită cu fagi şi stejari, şi ghindă pe jos risipită, şi pajişti moi de lucernă, şi soare cernut prin tufe de merişor ; dulce-i lumina ta pentru mine, căci ea s-a născut în straturi afunde, din prăbuşiri şi presiuni uriaşe, petrecute demult, în preistoria vieţilor noastre. De aceea cînd stau în camera Iuliei, cînd vorbim şi glumim, învelite-ntr-un amurg impalpabil, cînd privesc borcanele pîntecoase de pe bufet, cu gogoşari roşii, cărnoşi, şi prune ovale şi brumării, care plutesc într-un suc transparent, dînd acestei modeste-ncăperi un aer flamand, de natură moartă, bogată, suprareală, privirea mi se întoarce mereu la cicatricea albă şi stranie de pe piciorul femeii, la osul acesta descoperit, sub pielea subţire, la osul acesta care cîndva a fost spart de patul de puşcă al jandarmului, la osul acesta scobit, diform, rămas ca din ere geologice îndepărtate încastrat în țesutul viu, în picioarele ei bătrîne dar sprintena, în trupul acesta masiv şi veşted, care n-a uitat încă de tot îmbrăţişarea bărbatului şi-un gînd, ca o nălucă imensă, grotescă, îmi trece prin minte : Dar ea e Istoria ! Iar eu sînt în vizită acum la Istoria luptelor noastre. Mă uit cum taie bătrîna pîinea cea mare de casă, sprijinită de pieptul robust, şi-ascult potopul ei de cuvinte, cuvinte mărunte, de toate zilele, duioase sau mucalite, şi nicăieri nu simt aşa, ca aici, cît de subţire e pojghiţa clipei, ca un ochi de apă într-o găoace, sub care timpul se-ntinde masiv, vulcanic, sedimentat, perforat în lung şi-n lat de galerii, împînzit de suitori verticale, ce leagă un orizont de alt Orizont, pe vorbele noastre mărunte, ca pe scări lunecoase, înguste, urcăm, coborîm în timp, intrăm fără voie-n abataje demult părăsite, unde doar stîlpi singurateci trozneli, dînd semn că lemnul bătrîn mai lucrează, și iarăși, pe scări lunecoase, ne-ntoarcem în abataje vii, unde pulsează prezentul. Frînturi, frînturi de Istorie, oraşul, şi Colonia cea Veche, şi Iulia, şi eu, chiar şi eu, şi fotografia, netedă, galbenă, de pe perete, şi bătrîna albie pe care-o zăresc într-un ungher, pe coridor , trupul ei de salcie, albit, poleit de leşie, mai rezistent ca trupul bărbaţilor şi al femeilor, dăinuie încă, duios şi vetust. Ungă maşina strălucitoare, metalică, pe care i-au cumpărat-o copiii. — M-am cucenit, spune Julia, şi-n ochi îi joacă două vevarite căprui de lumină, pe care le ştiu de demult. Dar veverițele se-ascund fulgerător, după doi arbori întunecoși, — căci fața lui Iulie surprizelor de mobilă — și ea rămîne, o clipă, cu obrazul cufundat ca-ntr-o apă de fum. — Ții minte, după grevă, cînd l-au bătut... cînta fericită, și toate cîntau, în scoicade cer, curată ca Sîntem împreună, Sîntem solidari, Sîntem ca o mare... Aici a fost piscul cel mai adînc și cel mai înalt al trecerii noastre prin lume, aici a sunat, cu cele mai fine și arborescente ecouri, corul final, beethovenianul extaz, dintr-a noua. De aceea cînd mă întorc, aici, între mineri, mi se pare că ceru-i mai străveziu ca oriunde, că-s luceferi mai mulţi, că vîntul îmi mîngîie fata mai răcoros De aceea-n liniştea nopţii, cînd nimeni n-aude, spun ţării Parîngului : patria mea, lumina mea, frumoase-s poienile tale şi plaiurile tale înalte. Multe nu ştii, de cînd te-ai ’dus de-aici... (Mie imi spune, nu celui de sub fagi) Şi asfinţitul se-ntinde, grăbit, trandafiriu, peste alei cu pietre mărunjite, peste pătratele de iarbă, peste blocuri ; din camera de-alături se aude picupul fetei : cha-cha, cha-cha, în gavanoasele de pe bufet, sclipesc, sub smalţ cărnos, ardeii graşi, în vreme ce un dublu al femeii, măreţ şi tragic, se furişează iarăşi între noi. — Ştii cum era în 41, nu ştii cum arăta după război, la noi, în Vale, foamea. Avea acum aripe ca steagurile negre de-anarhie, şi degete-i crescuseră de oţel, cu care ne strîngea de beregată. Mălaiul, mucegai, costa milioane, şi n-aveam tălpi de pingelit bocancii, umblam desculţi şi rupţi, şi reumatismul ne zvîrlea cufite şi ne fintea în măduva din oase, dar noi, zvîrleam şi noi, zvîrleam cufite, în boli şi-n sărăcia noastră neagră, erau cufite lungi, şuierătoare şi străvezii ca flacăra albastră, cufite ascuţite, cufite cîntec, cîntec de befie, dar nu cu băutura ne-mbătasem, ci steaguri unduiau, ca valuri roşii, ne gîlgîiau în piept şi ne-mbătasem cu sucul roşu, roşu al libertăţii, mergeam la miting, ascultam ce spun, şi-apoi vorbeam şi noi, vorbeam de parcă un veac am fi tăcut, şi-acum ne răzbunam, loveam în muntele tăcut de piatră : — Să dăm cărbune, fraţilor, cărbune, că e al nostru,auziţi, al nostru, şi muntele şi soarele-i al nostru, şi ploaia e a noastră, şi din gălefi de aur or să curgă puhoaie mari de ploaie roditoare, şi-o să-nflorească Valea, cum nici în vis bătrinii nu visară, şi Valea Plîngerii o să dispară. Copiii vor uita-o... '• • • • • ( * ) I I I Multă apă Jiul a purtat, şi multe, precum vezi, sînt azi, schimbate. Praf s-a ales din Îngerul cel Negru, şi aripile-i sînt amestecate, cu piatra şi cu munfii. E-n floare Valea şi umbra celei vechi se lasă tot mai adine în amintirea noastră. Multe-au fost uitate şi multe ispăşite, căci are vremea legi şi blînde şi necruţătoare. Pe groapa lui Ştefan am pus craite, cu miezul arămiu şi tare. Eu te-ngrijesc, copiii nu au vreme. Şi lacob ? O, trăieşte, nu te teme ! Du-te pe strada noastră, la „Alimentară". El vinde cornurile-acelea care-ţi plac, pufoase, mari, cum, pare-se, găseşti doar pe la noi. Eu zic că-i bine-aşa, aşa să fie... A ispăşit ? Acuma să muncească ! Şi-apoi, e timpul un puhoi grozav, ce-a răscolit din temelie totul, şi duce apa toată către mare. Mai tulbure e unda ? Mai curată ? O-nghite scocul ! Moara e a noastră ! Eu zic : să macine dar grîul, toată puterea ce-o aduce rîul ! Darcîteodată stau îngenuncheată lingă mormintul lui, şi parc-aud nu ştiu ce glasuri care trec prin aer, şi-ncerc să nu le-aud şi-mi spun : pămîntul e pămînt şi iarba-i iarbă, doar sufletul din mine a început, pe negîndite, iar sa se rotească, asemeni unui uliu nesătul, şi glasul ce foşneşte-a răzbunare, e doar o nălucire-a mea, a mea — o, nu, ţărîna peste el este uşoară, şi veşnicia lui e împăcată Era înverşunat cînd mai trăia, că era tînăr încă, cu-atît mai tînăr decît mine-acum ; cînd îi vorbesc, parcă e el copilul şi eu, mama... Şi îl învăţ : fii înțelept şi înțelege tot ce s-a-ntîmplat, atunci şi mai apoi. Şi stau aşa şi-aştept să se aşeze foşnetul de glasuri, din sîngele-mi pătrîn şi din ţărînă... — Nu din ţărînă, Iulie, din tine. Pămîntul e pămînt şi iarba-i iarbă, foşneşte-a toamnă sau a primăvară, nevinovată, fără de prihană, fără să ştie ce-a fost înainte; cei duşi sînt împăcaţi, şi creşte, verde, „tînăra secară", peste oseminte, (cum spune un poet al revoluţiei). ★ La casa de oaspeţi a Combinatului, stau întinsă, de ceasuri întregi, cu ochii deschişi, şi nu pot s-adorm. Aud răsuflările lor... Doarme Iulia, cu pomenii ei ca merele creţe, uscate, îngropaţi în perna de stambă vărgată, doarme dascălul vechi, între mimoze şi dalii, doarme Ştefan, elevul, şi visează oceanul, pirogé, dorm comuniştii ce-au dus tot greul acelor decenii, de-ncîlcite şi tragice lupte, dorm pocăiţii visînd bice şi strigătul jertfei, dorm pensionarii, brusc săgetaţi de junghiuri reumatice, dorm adolescenţii şi-nsurăţeii. Mă uit cîteodată la albia de colo, şi parcă mă văd cum îl spălam, ca pe-un copil ; văd spinarea lui cu dungi vineţii, şi iar simt totul : cum tremuram de milă şi de jale cînd mi-am lipit obrazul de spinare, şi cum gîndeam : să nu mă mai desfac, să mă găsească moartea așa... Acum mă urc, din cînd în cînd, la deal, la cimitir, sâ-i curăț locul de buruieni ; tot mai încet urc dealul şi mai greu, dar nu pot să nu merg, nu pot să nu îi spun ce se întîmplă pe la noi, şi despre dragostea ce mă munceşte, pentru nepotul ăsta al nostru, Ştefan ; adesea îl întreb cum să m-ascund, să nu-i arăt ce tare îl iubesc ; adesea mă jelesc : ce-am să mă fac, cînd Ştefan o să plece departe, pe la şcoli... dorm mierle şi cinteze, dorm şobolanii, dorm cerbii, mistrefii, doarme funicularul visind aripi de zgură, numai schimbul de noapte nu doarme. Aud răsuflările lor ; ele ies în aerul proaspăt al nopţii o pînză uşoară, fluidă, ce-nfăşoară-ntr-o nobilă haină de lacrimă neagră şi delicată funingine, pe vechiul copil al Bucureştiului care venise cîndva, în Vale, aici, sfîşiat de cutremure, şi-a găsit un adînc, o certitudine ; şi sub ropotul negru al cărbunelui care curgea, rostogolindu-se-n aburi de sînge a simţit cum se-ngustează prăpastia, ce răzleţeşte suflet de suflet, şi-a căpătat curajul să se întoarcă-n oraşul lui şi să continue lupta. ★ Capitolul 3 ■ „DIAMANTUL PARÎNGULUI“ ■ Poem de MARIA BANUȘ rouă : Desen de MIHU VULCANESCU • GAZETA LITERARĂ PAGINA 3 •