Gazeta Transilvaniei, 1853 (Anul 16, nr. 1-104)

1853-10-28 / nr. 86

îăBe­­­­­­ 336 Mizailu Gorcacofu. - Omeru seu Mixaiat Latasu. Ursita avu plăcere a pune în zilele noastre față n față cu arma în mănă pe doi ostași mari, amăndoi de sănge sla­­vonescu, unulu însă venitu dela mezănoapte altulu dela meazăzi. Pănă căndu va rămănea comanda armateloru în mănile ace­­stora doi vrășmași, o știe iarăș numai ursita; ceea ce știe lumea este numai atăta, că acești doi vrășmași își însuflă pănă acumu respectu unulu altuia în măsură egală, încătu tocma de ap negao ei aceasta, lumea totu n'ar vrea să le credă altumintrea. Tocma pentru aceasta zace în interesulu publicu­­lui și alu istoriei, ca de și filosofulu zice: Nemo ante mar­­tem beatus (nimini este fericitu mai nainte de moarte) totuși noi să punemu oareșcare temeiu încă și pe trecutulu acestoru doi bărbați, apoi mai departe este treba suveraniloru loru a le aplica vecea formulă a Sultaniloru îndatinată a se adaoge la titulatura Domniloru „sfieți sfărșiturile bune!”­­Cneazulu Mihailu Gorciacov­u, comandantele armatei rusești ce încurse în Principatu și lea ocupatu ca zălogu pe sama sa pentru tote țările răsăriteane este unulu din acei prea puțini bărbați ai Rusiei, care este adăpatu în secretele cele fatale în care este înnăscută causa orientală. Gorciacofu își trage vila sa dintr'o familie de cele mai vechi ale Rusiei. Protopă­­înții săi domniseră odată ca suverani în Ducatulu Smolenscu. ix. Gorcacofu este omu aproape la 70 ani, înaltu, uscăți cu mi de o natură închisă. Cariera sa militară o începuse elu ca june la artileria gardei împer, rusești, iară în anulu 1828 căndu cu spargerea resboiului ruso-sturcescu ce făcu șefu de stabu la corpulu lui Rugeviciu (care mai tărziu se numi alu lui Craiovechi) și în postulu acesta conduse elu la 1829 asediile dela Silistria și Șumla. Cătră capetulu resboiului polonescu la a. 1831 Gorciacofu se făcu șefu de ștadu alu grafului Pa­­len, la Grohovu fu rănitu, după care se naintă la rangu de ge­­neralu- locotenentu. Ka comandante alu întregei artileriei Gorciacofu își făcu renume la Ostrolenca și mai vartosu căndu cu asaltulu făcutu asupra Varșoviei. Pe căndu Paschieviciu după moartea lui Dibiciu luă supra-comanda, Gorciacofu ce făcu șefu alu stabulu generalu în loculu grafului Tollu, care se retră­­sese. În astă calitate Gorciacofu proieptă planulu asaltului Varșoviei și după ce Paschievicui fu rănitu îndată ănteia zi în­­cătu nu mai era în ctape de a comănda, apucă mi comanda, puse capeta luptei îndată a doa zi, prin care se sugrumă toată revoluțiunea. De atunci Gorciacofu a rămasu totu în postulu mai susu arătatu, numai la 1843 fu denumitu generalu de arti­­leriă. La 1846 G. se făcu și gubernatoru generalu în cetatea Varșovia și pe cătu țin­ bola lui Paschieviciu conduse și trebile Poloniei rusești. În resboiulu revoluțiunii ungurești la 1849 încă avu Gorciacoiu o rolă însemnată.­­ Acestu omu este celu mai puterosu represăntătoru și nutritoru alu simțului ru­­sescu în contra celui nemțescu din armata rusească, elu este unu tipu mi modelu lestu alu partidei ruso-slavice și alu ideiloru ruso-slavice. Gorciacofu nu poate suferi maniera cea grecie și multu vorbitoare a nemțiloru. Întru altele dânsulu era cuno­­scutu de omu dreptu și păzitoru alu onorei, cumu și de unu prea bunu organisătoru alu unei țeri subjugate.­­ Purtarea lui din anulu acesta în și cu țerile romănești este în vederea mai nainte numitu Mizailu Latasu, este nă­­scutu în 24. 1806 la Ogulinu, în Croația austriacă, fiiu de granițariu. Tată-său fusese mai ănteiu contrașu de vamă la Grațițu, unde copilandrulu Mihailu îmbla la școală. După ce tată-său naintă la Ogulinu ka c.r. locontenentu primariu (Ober­­a alienanță), ne fiiu-său Mihailu îlu dede­au școalele din Otto­­capu, unde acesta învăța prea bine mi îi plăcea mai vărtosu desemnulu; dans atesta Mihailu ce aăcu cadetu în Goespiți, pe căndu căpitanulu Cneziciu îlu aplică ca scriitoru ș­a­ aa tre­­bile clădirei drumului peste Velebitu; mai tărziu fu trimisu în Dalmația la Țara. Într'aceea tată-său avu nenorocirea de a perde în cărți ca mulți alți, 100 e. mc. sani erariali, pentru care fu scosu din oficiu. Acumu Mihailu Larasu ajunse ca să pună u­e părinții căi mi­ne o sobioră numai din supțirica ca­lefă, ceea ce pi era preste putință. Deci Mihailu își bătea capulu cumu ar pute elu ușora soartea familiei părintești; în urmă veni au idea cs fută din țările austriacte; așea trecu dănsulu în a. 1828 de la Țara în Bosnia la Banialuca; de acolo veni an Bulgaria la Vidinu, unde fu priimitu prea sine de cătră bă­­trănulu Veziru Huseinu Pașa. Aici stete Mihailu Latasu 5 ani ca profesoru alu fiitoru lui Huseinu în limba italiană, învăță însă mi­elu turceasca și arabica. În an. 1834 Latasu merse la Constantinopolu cu numele schimbatu din Mihailu în Omeru, trecu pe ușoru de turcu și intră în postu­ra ministeriulu de resboiu. a 1838 Omeru deliniă planulu căpitalei, pe care­ lu dedică marelui Veziru, iară acesta îlu­naintă la rangu de co­­lonelu (Oberst). În a. 1839 Omeru plecă cu armata la Siria în contra lui Ibrahimu Pașa, iară după încheierea acelui resboiu se făcu generalu-maioru, căștigă și o cavaleriă. După acesta Omeru fu trimisu în contra Druziloru la Asia, pe carii încă-i bătu rău; iară pentru acestu meritu Sultanului îi trimise o sa­­bie de onoare cu briliante.­­ În a. 1845 Omeru bătu pe Ar­­năuți, cu aceasta însă deșteptă asupră și pisma seraschierului Rusel Pașa, care îlu pârâ aa Sultanulu că s'aru fi purtatu cu cruzime și tirănie asupra arnăuțiloru­celoru de legea mo­­hamedană. Sultanulu dede crezămăntu sera schierului și îi tri­­mite numai o sabie cu briliante în locu să'lu nainteze la rangu de Mușiiu cum aștepta Omeru. Atunci acesta de mănie își dede dimisiunea după care trăi­a l. retrasu în Cnopoiu pănă căndu se mai resculară și Curzii. Atunci Sultanulu iarăși puse pe Omeru în activitate, îlu trimise asupra Curziloru, pe care cela Mi mi bătu și îi împăcă în răstimpu numai de o lună. Acumu Sultanulu repriimi pe Omeru în deplina sa grațiă, îlu numi de Mușiru și îlu decoră cu ordinulu Nișanu.­­ În anulu 1848 căndu cu revoluțiunea țeriloru romănești Omeru Pașa fu tri­­misu ca supracomăndante alu trupeloru turcești de ocupățiune în Țera romănească, unde eru, făcu ce făcu și se purtă așea încătu Țarulu Rusiei crezu că aru putea fi prea îndestulatu cu purtările lui mi­ci trimise ordinului ce. Anne 1-a clasă, iară Sultanulu îlu decoră cu Nișanulu celu de auru.­­ Omeru Pașa are o lectură frumosă, elu cunoște mi vor­­bește limbele croatica (maternă), turcesca, arabica, nemțeasca, italiana și franțeza. Dânsulu își scrie însuși corespondin­­țele sale și lucră pe curmatu pănă la prănzu; după masă îi place a eși la vănatu.­­ Omeru se însurase mai ănteiu cu o turcoie, după aceea cu o grecă, iară în București la 1849 luă ne o mască din Ardealu a lui Simonisu. Elu a trasu aa cine mi­ne fiiulu sorusa, ne care au făcutu ofițeru de ștabu. - - Iată aceștia suntu acei bărbați de renume, ne lăngă care se întorcu astăzi sorțile resboiului ruso-turcescu, amăn­­doi slavi, amăndoi cu nume creștinescu alu arhistratigului Mi­­hailu, ce întălnire aminoasă, fatalistică!­­ Ore însă care și unde voru fi acei bărbați, cărora Provedința cerescă va fi binevoitu a le concrede în măni­ursita și viitorulu aceloru doă țări romănești ce astăzi suferu de nou chinurile răstignirii pen­­tru mai multă omenime și fără nici o vină a loru? Ore Dzeu a voitu axe păstra mi ne cama loru caractere ka alu lui Cato romanulu, ca alu lui Wasingtonu americanulu, ca alu lui Carnot franțozulu? Caractere rapi în știință mi în vârtute, gene­­rose neinteresate, pline de simțu patrioticu, urătore mi prigo­­nitore de spiritulu vănzătoriei, trăitore numai pentru patria și națiunea loru, fie străbătute de adeverulu, că lucrulu celu mai spurcatu este a nu ști mai multu decătu a schimba o robie cu alta, o patimă cu ceealaltă.­­ .­­-­­ Știri din cămpulu resboiului, ceea ce voimu marți dimin, în ne căndu scriemu acestea; evenimintele se îmbulzescu înfricoșatu. Pote fi că a reporta în aceste minute, măne dimineță știri mai proaspete, în legăminte cu cele publicate de colona 1 din Nr. trec. adaugemu, că după știrea primită alaltăieri duminecă, bă­­tălia dela Giurgiu sa renoitu în 2. Noembre c. n. și a ținutu pănă noptea tărziu. Turcii au bombardatu pe muscali în Giur­­giu și au trecutu cu caicele pe subtu bombele muscaliloru din Rusciucu la fermulu dela Giurgiu; se pare însă că apoi sa alesu lupta mai cruntă, căndu amăndoi vrășmașii ajunseră a se bate peptu la peptu. Încătu pentru resultatu, scrisorile spunu, că muscalii întăriți pănă la unu număru de 20 mii în Giurgiu ar fi fostu în stare de a răspinge pe turci; aici însă vine întrebăciunea că unde iau răspunsu? Aicea n'avea unde săi răspingă, decătu numai în Dunăre. Însă acestea suntu numai găciture; iară adeverulu neîndoitu pănă acumu este, că turcii pa răstimpu de o septămănă, adică pănă pn 3. Noembre n. au cercatu a sparge și a trece pe pămăntulu Țărei romănești la cinci punturi, adică ne la Turnulu mi Calafatu pn Romănia mi­­că, pe la Miurgiu, Oltenița mi: Călurași în Romănia mape­di că în Romănia trebue să fie trecutu pănă acumu celu puținu 50 mii turci. Pe la Călărași încă au trecutu, însă cu ce resul­­tatu, nu se știe. Destulu arăta, că partita rusescă (pe cătă se va fi mai aflăndu în Principate) stă și pănă acumu la mi­­rare de oarba cutezare a turciloru cu trecătorile loru și nu'și poate explica altumintrea acestu evenimentu, decătu că muscalii s'au bătutu numai căte puțini și numai pro forma, ca să nu poată 8. Noembre­a. Brașosu. Este seră seu multu pănă se va pănă în de­­delătura prin alte

Next