Gazeta Transilvaniei, noiembrie 1908 (Anul 71, nr. 242-265)
1908-11-26 / nr. 261
Pagina 2 abuzuri comise de factorii administraţiei faţă de şcoalele noastre poporale şi faţă de învăţătorii români. Comisia administrativă respinge petiţiile învăţătorilor noştri când aceştia cer ajutor de la stat, pe motiv că petiţiile nu sunt instruite cu planul de instrucţiune, nutrind şi în privinţa aceasta scopuri meschine. Dep. Dr. St. Pop vorbind despre sica- nele, cărora sunt expuşi învăţătorii ro- mâni, povesteşte cazul revoltător întâm- plat în comuna Cuvin, unde învăţătorul D. Popoviciu a fost destituit din post, fiindcă a cutezat să admonieze în biserică pentru purtarea lor necuviincioasă ca nişte elevi de la şcoala ungurească. Trecând apoi la sumele herende, ce se cheltuesc pentru scopuri culturale maghiare, arată că Românii nu primesc nimic, deşi şi ei contribue din greu în visteria statului. Argumentând cu politica marelui bărbat de stat Deak Ferencz, cere ca societatea pentru crearea unui teatru român să fie ajutorată din partea statului şi să i se dea o subvenţie proporţională. Arată cum în Dej în edificiul teatrului clădit din filerii noştrii, au oprit prin ordinaţiune ca să nu se predeie şi piese teatrale în limba română. Presentă un proiect de propunere prin care Camera să îndrumeze pe ministrul de culte ca să sprijinească cu ajutor de stat şi activitatea teatrală a naţionalităţilor nemaghiare In şedinţa de Sâmbătă a luat cuvântul dep. V. Goldiş, vorbind despre ravagiile înspăimântătoare produse în sânul poporaţiunei ungare de patima beţiei. Oratorul ilustrează cu date statistice urmările alcoholismului şi constată c măsurile luate pentru combaterea acestui viciu sunt nesuficiente. Aduce ca esemplu măsurile luate in alte ţări pentru combaterea beţiei şi urgentează măsuri mai energice, între cari închiderea crâşmelor şi a rachieriilor în Dumineci şi sărbători, înfiinţarea de spitale pentru alcoholişti etc. Suma de 1000 cor., ce se prevede în budget pentru combaterea alcoholismului e prea neînsemnată şi cere ca guvernul să lucre din toate puterile sale pentru sanarea răului produs de alcoolism. Complicaţiunile în Orient. In şedinţa de Sâmbătă seara a dietei ministrul Wekerle a răspuns la interpelaţia dep. Nemess Bertalan în cestiunea evenimentelor din Balcani. Wekerle desminte ştii ea, că s’ar fi produs o luptă între reg. 34 de infanterie şi bandele sârbeşti. De asemenea nu e adevărat că se fac pregătiri războinice, măsurile militare luate ,se mărginesc la cele trei clase de rezerve din corpul 15 de armată. Oamenii făcând anul al treilea de serviciu în armată au fost reţinuţi; în fine, câteva batalioane de artilerie şi mai multe baterii de munte au fost trimise în proviciile ocupate. Wekerle declară în fine că e de datoria guvernului să informeze opiniunea publică de toate măsurile luate; de altfel nici o altă măsură afară de cele anunţate nu a fost luată. După Wekerle a luat cuvântul dep. Nagy György şi a interpelat în privinţa anexiunei şi mai cu seamă în ceea ce priveşte declaraţiunea cancelarului Aehrenthal, după care s’ar fi căzut de acord în privinţa anexiunei cu puterile semnat.'re bine, am auzit că Vera Nichitişna se slăbeşte cu cineva. »Bestie, gunoiule, diavole !«... Pe cine oare ocăreşte? mă gândesc eu, şi numai ce să vezi, frate, deodată se deschide uşa şi de pe scări să prăbuşeşte generalul meu, roş, cu ochii holbaţi, cu părul z burlit, iar în urma lui dânsa ţipând : »gunoiule, diavole!!« — Minţi!.. — Pe onoarea mea!... Pe mine parcă m’a ars!... Generalul a fugit în odaia lui ; eu rămâi în coridor, mă uit ca prostul şi nu pot înţelege nimic... O dobitoacă, o incultă, o bucătăreasă, o scârbă, să-şi permită astfel de vorbe !... Sigur că generalul a vrut s’o dee afară, iar dânsa s’a folosit de faptul că nu era nimeni şi l’a batjocurit cum i-a venit la gură... Şi-o fi zis: de-acuma dacă plec, mi-i tot una... Eu, mă ’nftrii, mă duc în odaia ei şi strig: »Cum ai îndrăznit tu, nenemernico ce eşti, să arunci astfel de vorbe unei persoane aşa de înalte? Ce crezi tu, că, dacă el e bătrân şi slab, »’are cine-î apăra?... Şi unde mi-o înşfăc, nene, şi unde-i trag câteva peste obrajii îmbufnaţi... Ei, ce să vezi, când a prins a urla şi a ţipa, să-ţi iei lumea ’n cap şi nimic alta... »Scapă-mă Doamne!« Mi-aui astupat urechile şi-am fugit în pădure.... Peste vre o două ceasuri, văd venind spre mine în fuga mare, un băiat,.... — Poftiţi la boemi !... Vin, întru. El șade umflat ca un curcan şi nu se uită. — Ce eşti dumneata aici, ca să-ţi iei drepturi în casa mea? Adecă cum?... E vorba de Nichitişna? înălţimea voastră, eu pentru dumneavoastră m’am amestecat.... Nu-i treaba ta să te amesteci în chestii familiare... şi care-ţi sunt străine... înţelegi ? Familiare !... Şi unde-a început a mă batjocuri, abia n'am înahetat de frică.... Bolborosindu■ i aşa, numai ce văd, nici una nici alta, că isbucneşte într’un rîs.... Şi cum ai putut face una ca asta ? Cum ai avut curaj? Mă mir! Cred însă, prietene, că asta are să rămâie între noi, zise el. Eu unul înţeleg starea dumitale sufletească, trebue însă să ştii, că de azi înainte, în casa mea nu mai poţi sta! Şi-aşa frate.... Se mira cum am îndrăsnit să lovesc o aşa pramatie !... 11 chiorâse de tot, baba... Tainic Sovetnic, cu vulturul alb, pe piept, superiorii nu ştiau ce să-i facă, şi el cedase unei baborniţe !... Mare privilegiu au femeile!... »Dar, ridică-ţi căciula, scot pe generalul.... Vai, ce mai decoraţii, măi tată!... Iacă au lăsat pe femei înainte.... Par’că ele pricep ce-s decoraţiile !...« începu să cânte muzica.... GAZETA TRANSILVANIEI ale tratatului de la Berlin. In fine oratorul protestează în contra negociaţiunilor începute fără mandat de catră baronul d’Aehrenthal cu Turcia, spre a pune sfârşit neînţelegerilor cu Turcia, dar care vor pricinui pentru Austro-Ungaria noui cheltueli din cauza compensaţiunilor acordate imperiului otoman. Răspunzând interpolatorului, Wekerle regretă că dep. Nagy a acuzat guvernul că ar fi cedat câte ceva , că acuză pe ministrul d’Aehrenthal de nişte declaraţiuni pe care el nici nu le-a făcut vreodată. Să creadă numai declaraţiunile făcute de cancelar delegaţiunilor, iar nu zvonurilor răspândite de ziare. * Din Cataro se anunţă, că alianţa dintre Serbia şi Muntenegru este defensivă şi ofensivă. Serbia făgădueşte să cedeze Muntenegruiei o treime din compensaţiunea teritorială, pe care i-ar acorda-o marile puteri. Antivari va fi portul comun al clor două ţări. Calea ferată a Sandjacului va cădea în sarcina Sârbilor. Din Agram se anunţă, că autorităţile din Gospio au luat decisiunea de a opri distribuirea de tablouri sârbeşti şi au interzis purtarea tricolorului sârb. Autorităţile vor să procedeze cu cea mai mare energie împotriva agitaţiunei sârbe, cu atât mai mult cu cât în ultimul timp s’au răspândit printre Sârbii din Croaţia fotografii ale regelui Petru şi cari purtau semnătura lui. Din Maramureş. Viaţa bisericească şi clerul. La despărţirea de biserica ruteană a Ungvarului (1855) ne-au rămas popii crescuţi în teologia din Ungvar, urmaşi ai familiilor nobile maramureşene (Man, Andern», Opriş, Pop de Vişău, Mihali, Tomoiagă, Lazar, Simion etc.) Unii s’au ţinut şi pe mai departe parochia ruteană, ca Ion Pop în Zaduga şi Şandru Lazăr în Câmpulung şi se iscălesc fără mustrare de conştiinţă mithrou lelkész« (Vezi »Analele« Asoc. p. cult. pop. român din Maramureş p. 157) Iar rutenii: Hubán, Szász, Karácsonyi Rozii, Orosz Gyula, Kökényesdy Mihály şi Ilniczky Mihály se iscălesc »sufletelnici români«. — Oşeni erau : Breban, Dredian, Son şi Vasile Csobán (de origine ruteni ugocieni), Muntean, I .Kossy şi Mirişan. La 1865 s’au găsit abia doi preoţi eşiţi din teologia din Gherla. Aceste erau elementele clerului maj ramureşan. Deşi unii îşi arătau naţionalismul intransigent, că pe rugarea scrisă ungureşte cătră regele la 1865 se iscălesc : I .Mihályi Lorinte parochul şi. v. protopop român a leadului (unchiul Mitropolitului Victor), l’anîi, Orosu m. pr. sub. romanu Leordanu (= din Leurdina)« — fără mare rescepţîe representau spiritul, cultura şi deprinderile apucate dela Rutheni. Cultura li era esclusiv ungurească. Însufleţirea pentru idealurile poporului maghiar a dat armă în mâna preoţilor Simeon Pop de I Vişău, Dobossy, Tomoingă şi Gyenge la 1848. Familia de preoţi Gyenge cu mân- Iurie accentuată îşi mărturiseşte originea de săcui. La 1865 nu putem face deosebire între clerul ruthean şi clerul român. Stratul clerului dela 1865 a crescut din substratul rutean, care la 1855 s’a contopit cu desăvârşire înorganismul bisericei române gr. cath. din Maramureş.« * * * Maramureşul s’a unit cu Roma la 1650 prin mijlocirea bisericei rutene din Ungvar. In luptele urmate pănă la unirea desăvârşită din 1700 s’a nimicit organizaţia românească moştenită dela cucernicii voevozi Bale şi Dragmeşter. Aceşti 200 de ani (1650 — 1855) se pot socoti de robie babilonică a Maramureşului român. Popii şi călugării ruteni au năpădit ca omizile biserica. Şiretenia lor şi bigotismul boerilor au statornicit supremaţia Rusniacului hămisit, care s’a folosit de toate mijloacele patrafirului, ca să se* îm- bogăţească pe spatele feudalilor ş’a asupritorilor români de ieri. S’au înnoit vechile legăminte bogomilice, făcute pe vremuri de călugări superstiţioşi de a nu lucra foia lucrul câmpului, căci atunci se cuvine a da dacă popii. Altcum Sfântul Ilie prăpădeşte ogorul. Obiceiul în unele locuri şi azi există. Nu s’a făcut deosebire între averea bisericii şi averea privată a popii. Nu s’au ridicat biserici, nici şcoli şi nu ni-a rămas nici o fundaţie bisericească. Aceşti »maeştrii de ceremonie« au ştiut esploata turma credincioasă în fel şi chip. Stelele le-au ridicat la sume fabuloasă: o păreche de boi un prohod »după rânduială boierească«... Cu »stilipari, predică, iertăciune, 24 de »staţii«, deslegarea lui Lazăr în biserică, osfeştenia cea mare la casă şi mormânt aproape de biserică. O păreche de junei era prohodul la groapă a treia zi, tot atât prohodul la 6 săptămâni ca şi la anul. Slujba mortului, cu paosul cel mare şi cu osfeştenie era o vacă bună. Slujbele, sărindarele, papsele, moşii, paresimnile, mesele şi pomenele se ţineau lanţ. Felul de a combina nouă şi nouă ceremonii, le era ştiinţa de căpetenie. Predicile ei se învârteau în jurul acestor idei. Pomana o binecuvânta popa, se începea cu »când te-ai pogorât la moarte....« şi nu atare se sfârşea cu lăută şi »cine-a făcut crâşma ’n drum«, căci aşa poftea amintirea cehii răposat. Dacă nu e voie bună, nu se odihneşte răposatul şi dacă întreg satul nu ia parte la pomană şi nu dă cu »căciula ’n câni« n’a fost treabă bună şi vrednică de pomenirea unui »jupan«. Pomana era »prilej de desfătare pentru cei aleşi, masa boierilor în frunte cu popa« ; nevoiaşii şi săracii scârboşi se îndestulau cu câte un colac de săcară, un ciocan două de rochie şi cu hainele de lucru ale răposatului, cari adesea propagau din casă în casă baccilul boalelor molipsitoare. La moşi, când timpul nu favoriza ţinerea »mesei« în liber,se refugiau în biserică, care se schimba în loc de bachianalii şi lua înfăţişarea unei crâşme. Pe oamenii bine afumaţi şi adormiţi tun abia-i puteau trezi a doua zi, ca să curăţască unghierele »casei de ceremonie şi rugăciuni«, (’ti aceste ocaziuni toate pomenele şi luminările le ţinea popa pentru el. Găina umplută, butoiaşul de vin şi blidul de pancove le căra. I »calul popii« (crâşnicul) acasă la preoteasă, Poporul se ’nholba şi murmura : »Doamne ce popă hămisit Papsele se făceau cu palincă, din care gusta întâiu popa, ca ceilalţi să-şi vadă deschisă calea spre îmbătare. La lăţirea alcoholismului şi-a avut şi biserica partea sa. La nunţile sgomotoase şi la botelurile cu »cetera« a luat şi popa parte închinând ,şi jucând îaolaltă cu »boierii«. Amestecul acesta, popularitatea era de dragul pungei. Cum e şi astăzi, când popa se amestecă »cu proştii« de dragul »obiceiului«. In afaceri publice popa era una cu administraţia, impreună-şi făceau »trebşorile«. Cu curatorii administrau spre folosul lor împreunat averea bisericii şi nu atare »se împărţau pe ea«. Jidanilor le vindeau drepturile »regali« ale bisericei. Controls le era »conştiinţa«. Cu d-l jurat şi primarul împreună administrau averea »comunei« şi-a »composesoratului«. La darea de seamă îşi propuneau vot «le încredere şi laudă unul altuia, lioerii, cari se interesau şi înţelegeau rostul întâmplărilor se înecau cu câte un »os de ros«. Aşa a strâns popa Tomoiaga munţii în preţ de sute de mii, popa Huban apa minerală a Săpinţei şi popa Gyenge pădurile sale, iar popa Simeon Pop de Vişău a pus bază averei familiare, care ajunge la 120.000 juglere catastrale. Dacă căutăm cauzele decadenței materiale a poporului, cauza principală era ceremonia bisericească, mai ales »prohodul« scump. »Murind tata, (pri A consângean) am fost silit să împrumut o sumă de bani de la jupanul David Barbăputredă, zălojindu-i pământurile de pe obreje« etc. Astfel se încep 80% ale zălogiriior de moşie. Ză-logirire, şiretenia lui David şi ticăloşia domnilor români au împins pe popor la procese lungi, la fine tot poporul a rămas de pagubă, căci »domn la domn nu scoate ochii«. In acest period s’a născut noţiunea de »domn«, care stă in contrast cu »Românul prost« »Domnul« e la popor sinonim cu »pierde vară, plutocrat fără saţ, ticălos, înstreinat, jefuitor, şiret şi îngâmfat«, care îşi are limba lui »domnească«(»ungureşte«) ca să nu-iînţeleagă »proştii«. Atunci au început a se »domni« curatorii, primarii, şi boerii »cu pufuşor la botişor« din apropiata atingere cu „domnii". Alt început a se numi: Sándor, Laci, Janos, etc., a-şi creşte copiii la liceul calvin din Sigetul M. şi popi la Ungvar şi a se încuscri cu popa Devlic, Hubán, Popovits, Dolinay etc. Visul »boierului« era să se încuşcreze cu popa. Substratul rutean era deja etniceşte înghiţit de stratul »boerilor« cu carte Din această încrucişare de sânge s’au plămădit »vestiţii«, »domnii«, cari au hotărât soartea poporului român pănă la 1855 sub» povaţa culturei rutono-maghiare, iar mai târziu sub oare-care »formă de administraţie românească«, care totdeauna a ştiut să fie gr. cat, dar n’a putut să fie românească, ci s’a numit gr. cat. română spre deosebire de gr.cat. ruteană. Deprinderile şi prada păstorirei din bătrâni s’a prefăcut în sânge. Pretenţia «io »domniei în înţelesul de a nu lucra nimic s’a făcut generală, ambiţia a crescut, iar elasticitatea conştiinţei s’a potenţat în măsura în care, mijloacele materiale ale poporului au sleit. De morbis nihil.... Nr. 261—1908. La răspântie. Suntem la răspântie. Trebue să alegem : ori vom continuă lupta, care azi a devenit atât de grea, cu clasa oligarhică, şi cu caraghioasele proiecte de lege, depuse pe biroul camerei, atât de celebrul conte negru, cât şi de marele agronom Darányi, ori depunem armele şi ne predăm sorţii. Cea dintâiu este foarte grea, lipsindu-ne până în prezent aproape armele de luptă, iar cea din urmă nu ar fi decât laşitate. Deci, decât ca urmaşii să ne blesteme şi să ne timbreze cu urâtul epitet de laşi şi de trădători ai intereselor noastre vitale, mai bine luptă, căci numai prin o luptă demni, do fii Romei vom putea ajunge la vre-iun rezultat. Lupta, popoarele moderne, azi nu o mai poartă cu puşca şi tunul, a trecut timpul vărsărilor de sânge pentru ambiţiunile unor aventurieri, ci lupta crâncenă se dă pe teren economic, singurul mijloc de a putea ajunge la un rezultat positiv. Vestitul proiect de lege al marelui naţional-econom şi politician agronom Darányi, ţinteşte ca cu banii noştrii proprii să ne ia terenul economic de sub picioare, ca după aceea uşor să putem fi aruncaţi în gura lupului flămând al maghiarizării. Prin acest proiect să ţinteşte a bate cuiul lui Pepelea în casele noastre delăturând pacea şi liniştea din ele. Cum s’ar putea împiedeca aceste fărădelegi de pe acest pământ sacru unde strămoşii noştri 2000 de ani de-a rândul şi-au vărsat sângele întru apărarea lui de mulţimea de hoarde barbare ce l’a cotropit. Este oare cu putinţă să ţinem piept faimosului proiect al contelui de cetăţi ? Vom putea fi oare în stare a dărâma aceste cetăţi de oameni fără căpătâiu zidite pe oasele moşilor noştrii ? Desigur da !, dacă ne vom alege cu băgare de seamă armele de luptă. Ni s'a făcut reproşuri că ne plângem că suntem împiedecaţi în desvoltarea noastră economică fără să avem motiv, căci mulţimea de bănci româneşti sunt cea mai bună dovadă despre libertatea desvoltării economice în vestita şi fericita Ungarie. Ne-am plâns că suntem lăsaţi în manile vitrege ale sorţii că suntem lăsaţi I pradă lipitorilor jidoveşti, cari pe zi ce I merge se înmulţesc ca ploşniţele pe aceste plaiuri, unde nu de mult nu era nici sămânţă, iarmane guvern actual în loc să I ne ajute să putem să ne apărăm contra ! acestor lipitori caută toate mijloacele posibile nu de a ne întări, ci de a ne ruina şi puţinul ce-l avem, prin zidirea de cetăţi de trânteţi în mijlocul nostru ca astfel mai uşor să ajungă la statul ideal maghiar de 30 mii. Trebue oare să disperăm de înăstirile draconice ale vestitului nostru cotitede cetăţi? Nu! desigur nu! căci trebue I să ne gândim »Este oare posibil a nimici I existenţa unui popor de peste 3 mii, prin nişte astfel de colonişti, ce nu ştiu umbla I pe picioarele proprii ci numai pe căruciorul cu două roate al guvernului? Este