Gazeta Transilvaniei, noiembrie 1910 (Anul 73, nr. 240-263)
1910-11-26 / nr. 260
f REDACTIUNEA, ^ TtjM»gT*0»^l AdmUltr»BRAȘOV, Plata-nure 10. B«BW»I MftWMta BW M prlBMO. “ im rwthank -INSERATE: M primesc la Administraiiane Braşov si la birourile uimitoare: Vin* I» M. Duke. HuU, Halmiak MuHk, Radalf Hoaaa. Ia Batepwatw U BckiUin Bernit, IuUma poli, Blockner I. tto PREŢUL INSERATELOR . Un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifa şi învoialA. R«ţîne pe pag. a 3-a 1 „ şir 20 bani. (Număr de Duminecă 48.) Telefon: Mr. 226. 1 „gazeta* span ZILNIC. Abonament, pentru Austro-Ungar. pe un an: ; 24 oor. po 6 luni 12 por. pe trai luni 6 oor. — H-rll do Dumineci patra cor. pe an. Pentru România si străinătate: un an 40 franci, pe saae Inalto franci, pe trei luni 10 francă. N-rll de Dinsineea 8 fr, an. Se poate prenumăra la toate oficăle poftale precum și la d-nii colectori, Abonamentul pentru Braşov — La Adminiotratia „GAZETEI*. H 1 an 20 C.Pe 6 Iuni IOC. pe trei Iuni 5 0. Cn dusul acaaâ . Pe un an S4 Cor. Pe 6 luni lt Cor. Pe trei luni 6 Cor. Cn exemplar 10 bani. — Atât &bonama»**le cât si Insertion lie te pl&teae »‘Vi. Nr. £80 Anul LXXII! Brașov Vineri, 28 Noemvrie 19 Decemvrie 1910. •e* »VJ Hurte Vasile Stroiescu. E originar de-acolo, dela răsărit, din ţara robiei şi-a cnutului. L’a umbrit odată pajura pravoslavnică a îngenunchierii şi a umilirii. A luptat pe vremuri sub steag rusesc, alăturea cu fraţii din Ţeară, pentru ca să câştige Terii mame coroana de oţel. Dar el şi cei mai de aproape ai lui s’au văzut înstreinaţi şi îngenunchiaţi sub jugul de fier al duşmanului viclean. Zeci de ani a suferit alături cu neamul înstreinat, şi mai mult decât acela, dureri şi umilinţe. Inima lui largă trebuia să se mişte numai între hotarele strimte, cari nu duc preste Petropavlowsk înspre Câmpiile de ghiaţă. — In jurul său, ori în cătrău şi-a întors privirile, şi-a văzut fraţii de un sânge năcăjiţi şi singuri, săraci şi flămânzi. Aşa la el acasă, în împărăţia pravoslavnică, aşa în Ardeal şi Bucovina, tot un plâns şi o durere, dela Nistru până la Tisa, dela Dunăre la Someş. Şi iată, că odată, când existenţa naţională a unui neam întreg de 3 milioane de suflete e primejduită prin legi draconice, aduse de streini hrăpăreţi de limbă şi legea noastră, din mila Domnului apare pe ceriul înnourat al sorţii noastre vitrege, ca Mântuitor al sufletelor şi legii noastre sfinte, el, Vasile Stroiescu. El, înstreinatul, el, care simţia amarul şi durerea alături cu cei de acasă, dela dânsul, cărora nu le putea ajuta cu nimic, ne ajutorează pe noi, cei mulţi şi neputincioşi. Episcopiile noastre, şcoala de fete din Arad, atâtea şi atâtea biserici binecuvintează numele aceluia faţă de care noi ne simţim achitaţi de sub orice altă datorie, numindu-l „marele nostru mecenate“. Şi atunci, venim şi ne arătăm arama pe faţă! Incomodăm pe acela care poartă pe umerii săi greutatea întreagă a unui ideal nelămurit încă, a unui ideal ce tinde pe orice teren la înaintare spre lumina mântuirii unor creştini, ce nu au zi de sărbătoare, venim noi, cari nu l’am înţeles, cu milogelile noastre şi-i cerşim fără scrupul ajutoare băneşti sub anumite motive, cari motive se înfăptuiesc, se „întruchipează“ adese în câte un „Schwarz“ la vre-o cafenea prin oraşele universitare ! E frumos aceasta? E bine aceasta ? Ziarele ne aduc o nouă veste. „Marele nostru mecenate, acea inimă curată care e Vasile Stroiescu, a donat pentru biblioteca tinerilor universitari români din Cluj suma de 10.000 coroane. Punct. La Cluj, surprindere, bucurie,... şi atât. In alte locuri surprindere, o bucurie mai puţină. Şi iar, în alte locuri nici bucurie, nici surprindere. Dar şcoalele româneşti din Dobrogea, clădite pe banii acestui „mare mecenate“, a acestei „inimi curate“, dar şcoala de fete din Arad ce se trăgănează încă în formă de procese verbale, dar nu din vina lui Vasile Stroiescu, dar clopotele frumos răsunătoare a atâtor biserici, clădite '*■ parte din sudoarea amară a muncii lui Vasile Stroiescu nu vă povesteşte nimic vouă, tuturor celor cari vă priviţi de conducători fireşti ai acestui neam bătut de Dumnezeu, şi nu Vă gândiţi, că atâtea fapte nobile a lui Vasile Stroiescu, nu se resplătesc cu milogeli de interese personale şi nici chiar cu decretarea unanimă de membru onorar al unei societăţi culturale ştienţifice româneşti, fie cât de înalte! Şi voi boieri ce Vă petreceţi în Parisul de unde trimite acuma, în urmă, acel Vasile Stroiescu darul său princiar pentru biblioteca acelor „băieţi ai nimănui“ cari sunt universitarii din Cluj, nu gândiţi că mai sunt destule găuri pe cari le-aţi putea umplea şi voi în parte, din prisosul vostru, pe care-l cheltuiţi în Babilonul Apualuîui ? Atunci am înainta mai repede, pe teren industrial, politic, cultural şi ar fi şi numele vostru mai cinstit, făcând parte dintr’un neam care nu stă din cauza sărăciei şi a nepăsărei voastre în coada neamurilor culte din Europa, S troieşti să fiţi, căci genii artistice, economice şi politice, are să crească pământul nostru strămoşesc căci e mănos şi încărcat cu toate comorile lumii! * Câţi dintre „inteligenţii“ noştri ştiu cine e Stroiescu? Cu durere, a trebuit să se convingă scriitorul acestor şire, că e încă mare numărul acelor cărturari ai noştri, înaintea cărora acest nume e necunoscut. Păcatul nu e numai al lor, nu e numai al şcoalelor streine, ci în şirul prim al ziaristicei noastre, din care poţi să cunoşti mai bine tot sufletul pierdut al preotului X. din scrisorile dascălului Y., toate vorbele de clacă din cutare centru românesc; în coloanele ziarelor noastre serioase se aciuiază „autori a părerilor libere“ cari împroaşcă cu ţină în toate instituţiunile, ce biet ne-au mai rămas, deschid coloane întregi pentru ponegrirea fraţilor de-un neam între sine. Un eveniment ca donaţiunea nouă a lui Vasile Stroiescu e amintită doar în treacăt, din lipsa de spaţ, căci spatul îl ocupă reclamele firmelor jidoveşti. Şi aceia, pe cari soarta vitregă i-a lipsit de norocul de a putea studia în şcoale româneşti, cari toată hrana lor naţională şi-o câştigă din ziarele redigiate cu mai multă ori mai puţină îngrijire, cu ce biata să pot alege din nota scurtă despre această donaţiune? Şi vecinii noştri? La 1825 contele Széchenyi donează pentru întemeierea academiei maghiare de ştiinţe 60.000 floreni. Amintirea lui e sărbătorită şi chiar numai din acest motiv, numele lui Széchenyi echivalează cu un semizeu naţional. Conferenţe, article de ziare apărute din penele celor mai buni scriitori maghiari umplu zilnic coloane întregi cu preamărirea acestei apariţiuni providenţiale pentru înaintarea culturei ungureşti. La noi ce să face ? Nimic! Şi am avea datorinţă, ca oriunde, cu orice prilej să accentuăm acest nume providenţial. Conferenţe, întruniri, reviste beletristice, economice, foi politice, broşuri chiar ar trebui, ca zilnic să ne reamintească frumoasele fapte a celui mai mare Român de pe vremuri. E de datorinţa cărturarilor noştrii, a dascălilor noştrii, a foilor noastre, a întrunirilor noastre să răspândească pe orice cale veştile îmbucurătoare ce ne sosesc de la acest om providenţial al neamului nostru, să contribuie, ca numele lui să pătrundă până în ultima colibă românească de pe toate plaiurile, ca împreună cu toţii, moşnegi încărunţiţi şi fecioare plăpânde să privim cu bărbăţie în faţa viitorului necunoscut, căci avem în frunte nu omul vorbelor, ci al faptelor. Iar preoţii apeia, cari îşi ştiu datoria şi ştiu, că această datorie a lor e sfântă, să nu pregeteze de a sui amvonul, de a spune poporului credincios, că D-zeu n’a osândit la o mucenicie vecinică neamul românesc, că ne-a trimis un Mesia al neamului pe Vasile Stroiescu. Rugăciuni să se înalţe în fiecare biserică cătră Stăpânul Ţăriilor, ca D-zeu să ne ţină încă multă vreme deplin sănătos pe Vasile Stroiescu, căci dacă-l vom pierde odată, cine ştie când va veni al doilea? Iar noi până atunci vom rămânea numai cu lacrimi şi cu jale’n casă. Dăscălimea noastră prin con »FOILETONUL GAZ. TARNS.« Conu Alecu. De I. A. Brătescu-Voineşti. Conu Alecu, măcar că e boer egetbeget, e de «prinţipuri liberale». Dă mâna cu orişicare, — celui mai umilit când vine la dânsul îi zice să-şi pue căciula ’n cap şi-l pofteşte pe scaun. Când se duce la moşie cu Iosif tinichigiul ori cu Tilică fierarul, îi pune alături cu dânsul în trăsură. Odată, când i s’a îmbolnăvit Dincă, feciorul din casă, şi a intrat în spital, nu era zi să nu meargă să-l vadă şi să-i ducă ba ţigări, ba câte ceva de ale mâncării. Cum vă spusei, e de «prinţipuri liberale». Să te ferească însă Dumnezeu să te întinzi mai mult decât socoteşte dumnealui că ţi se cuvine, că numaidecât ţi-o tac, dar ştii, scurt! Şi de asemenea prilejuri chipul lui blajin şi zâmbitor, care îi dă o înfăţişare de bătrân bun şi glumeţ, aşa se preface, încât nu-l mai cunoşti. Mustaţa-i albă colilie ca şi părul, i se lasă în jos, sprâncenile negre ca smoala, i se ridică în sus, iar de sub ele sclipeşte o privire care te sileşte să faci trei paşi înapoi.... In zilele în cari nu e dus la vie ori la moşie, se adună cu alţi câţiva bătrâni de seama lui, sub umbra teilor din grădina publică. Acolo stau de vorbă până la vremea mesei. Totdeauna are ceva de istorisit iar ceilalţi îi ascultă cu drag, că e om umblat şi nimeni nu ştie să istorisească mai frumos şi mai cu haz ca dumnealui. Iată. Râsul stârnit de căderea unui om, care trecea grăbit aduce aminte lui Conu Alecu de o întâmplare. — Dece i-o fi venind omului să râză, când vede pe altul căzând?..Sunt vr’ocâțiva ani d’atunci, mă ’ntorceam cu nevasta dela Kissingen. Finareta, când o vedea pe cineva căzând, moare... o apucă un râs de nu se mai poate stăpâni... Eram într’o gară de prin Austria. Stăm amândoi la fereastră... Un neamț înalt, mare cât un mal, venia grăbit să se urce în tren. Nu ştiu cum calcă şi deodată fleanc! se întinde cât era de lung drept înaintea ferestrei noastre; — pe urmă se scoală repede şi intră în vagonul nostru. Pe nevastă-mea o apucase un râs cu istericale . .. şi râzi... şi râzi... râdea cu lacrămi, îi şoptesc: „Stăpâneşte-te, dragă, asta nu se face“. Aşi mai rău, îşi puse batista peste obraz şi râdea, mă rog de să clătina vagonul .. Cei şase bătrâni cari ascultă pe Conu Alecu, râd şi ei de se topesc. Ei cunosc pe Coana Finareta şi ştiu cât de drăgălaşă e când râde, până şi acum la bătrâneţe. In vremea asta se apropie doctorul Clopotescu, băiat bun de altminteri, dar cam prea îndrăzneţ, şi adresându-se către cei cari ascultau, le zice bătând pe umeri pe Conu Alecu: — Ce palavre vă mai spune boerul, de râdeţi cu atâta poftă? Deodată chipul râzător al lui Conu Alecu se schimbă, dar ştii? la moment: mustaţa albă i se lasă în jos, sprâncenele negre se urcă în sus, — aruncă mâna de pe umăr şi cu o privire care face pe doctor să se retragă trei paşi. — Mă rog, rudă nu mă ştiu cu dumneata; — de copilărit împreună, n’am copilărit; atunci se vede că-ţi sunt dator ceva de mă baţi pe umeri şi mă faci palavragiu; că numai cui eşti dator, te ia peste picior. Ce-ţi sunt eu dator dumitale? Şi duce mâna la buzunar să-şi scoată portofelul. Indrăsneţ e doctorul, dar sub privirea dreaptă a Conului Alecu, e greu să nu-ţi pierzi piuitul, mai ales când, pe chipul nici unuia din cei de faţă nu vezi vreo încurajare. Bâlbâie câteva cuvinte şi pleacă încurcat. — Fie, că bine i-o făcuși, Coane Alecule! — Ei! comedia ciorilor!... îmi pare rău, că i-o făcut, dar te sileşte. Asta e cusurul băeţilor ăstora: buni, deştepţi, or fi ştiind carte multă, dar nu ştiu să se poarte. Nu se mai uită, că eşti cu părul alb. Pac! pac! mă bate peste umeri şi mă face palavragiu. Păi aşi putea să-i fiu bunic, bată-i pustia. Asta e ca istoria cu Hristoache Glavă ; d’aia-l întrebai cât îi sunt dator. — Dar ce istorie e aia, Coane Alecule? întrebă unul. — Nu v’am spus-o ? A mai spus-o, dar ori c’au uitat-o, ori că le place cum o spune Conu Alecu, răspund toţi într’un glas : — Nu. Conu Alecu înseninat la faţă, de parcă n’a fost de când lumea supărat, încalecă pe un scaun şi povesteşte: — Trebue să-l fi cunoscut d-voastră... Bulgarul ăla, de umbla în mijlocul verii îmbrăcat în haine groase de dimie, lega, la gât, şi-n cap cu o gogiamete bârsană de căciulă fumurie. Dumniata trebuie să-l ştii, că şedea lângă dumniata, colo, peste drum de hanul roşu. Unul mare, mare, cu mustăţile tunse. Când vorbia, te uitai în urma lui să vezi, ce copil a vorbiţi. Nu-ţi venia să crezi, că vocea aia piţigăiată a eşit din trupul lui. Să iei un trombon d’alea marile de la muzică, să-ţi umfli bucile, să sufli cu putere şi să sune, puii! ca o piculină, — aşa impresie îţi făcea