Gazeta Transilvaniei, iulie 1918 (Anul 81, nr. 75-86)
1918-07-03 / nr. 75
Nr. 75' § „MGC/AT/UMt‘ ) £ ; b h Braspilarii 3 (36) iunie ABONAMENTUL: Pe un an...............................24 Coroane. o Vi » ••••••• 12 fy n V4 »..................* 7 ri lună . . 2*56 cor. Numărul 12 bani. ZIAR POLITIC NATIONAL. Redactor responsabil: G. Crainic. Editura: Tipografia „Gazeta Transilvaniei", Strada Prundului Nr. 15. Redacţia şi administraţia: Strada Prundului Nr. 15. Inseratele se primesc la administraţie Preţul după tarif şi învoială. Manuscrisele nu se înapoiază. „Kerge von gold und Eisen !" Voinici de aur şi de fier ! Aşa a ţinut să califice un general maghiar, Săcui de origine, pe bravii noştri soldaţi români din regimentele ardelene, cari luptă pe frontul italian, în regiunea oraşului Asiago. Acest strălucit testimoniu ce laudă, ce se aduce din nou la adresa soldatului român şi a vitejiei româneşti, nu este ceva nou. Nu este ceva nou nici faptul, că această laudă răsună din gura unui general maghiar. Nouă este mărturisirea, ce o face bravul general maghiar în legătură cu acest testimoniu de laudă. Căci iată ce mărturiseşte generalul maghiar : „înainte uram şi dispreţuiam pe Români, ca pe nişte cetăţeni în cari nu poţi avea încredere , dar mărturisesc, că am greşit. Astăzi, salut cu respect pe cel din urmă dintre soldaţii noştri Români !“ Constatările făcute în această mărturisire sinceră şi cavalerească nu sunt ceva individual, ci ne dau o icoană fidelă psihologică a mentalităţii, a felului cum a fost judecat poporul român din patrie, din partea unei mari părţi a publicului maghiar, care nu a avut ocazie să cunoască acest popor. Ura şi dispreţul au fost sentimentele cu care a fost întâmpinat poporul român mai ales,ca element politic, de toţi acei compatrioţi ai noştri maghiari, cari îl cunoşteau nu din experienţă directă, ci din auzite, iar aceasta ură şi acest dispreţ, alimentate şi prin presă şi mai ales printro întinsă sugestie socială, devenise signatura psihologică a raporturilor dintre o mare parte a poporului maghiar şi Românii din patrie.. Dar aceasta judecată, o mărturiseşte bravul general maghiar fără încunjur, a fost o judecata greşită. Căci probele de credinţă şi eroism, ce le-au dat şi le dau Românii pe toate fronturile, îndreptăţesc şi pe ultimul soldat român la respect şi iubire. Această parte , mărturisirei generalului maghiar, ar putea servi ca un memento pentru toţi cei de acasă, cari sub impresia sugestiei celei vechi privesc şi tratează încă în patria noastră tot cu ură şi cu dispreţ pe Români. Soldatul maghiar, care a trăit în frăţie de arme patru ani de zile cu soldatul român, judecă şi priveşte azi pe Români cu alţi ochi, de cum îi judeca înainte de răsboi şi de cum îi judecă încă mulţi din cei de acasă, cari n’au mirosit praful de puşcă şi nu ştiu, ce însemnează a da piept cu duşmanul şi a-ţi da sângele şi viaţa pentru patrie. Chestia naţionalităţilor şi în special chestia Românilor din patrie se plămădeşte tot pe fronturile noastre de luptă şi se va putea decide la timpul său drept şi definitiv numai din partea acelora, cari au fost camarazi de arme şi tovarăşi de suferinţă şi de glorie ai soldaţilor români. Dar şi până atunci cei de acasă ar putea medita şi mai ales ar putea lua pildă din mărturisirile reale şi cavalereşti ale bravului general maghiar. Educaţia publicului maghiar în raporturile sale cu Roi rulie dirn patrie, va trebui făcută în alt spirit, ca până acum şi anume conform adevăratelor învăţăminte ale răsboiului actual. Nu excepţiile fac regula. Deci în judecarea şi aprecierea unui popor întreg exagerările şi genera- I iizările nedrepte trebuesc înlătu- S rate. Şcoala socială a urei şi a dispreţului trebuesc înlocuite cu şcoala socială a iubirei şi a respec- tului reciproc, căci aşa cer interesele mai înalte ale patriei. Mare şi puternică va fi în adevăr patria noastră numai atunci când toţi cetăţenii ţării fără deosebire de naţionalitate vor constitui o mare fa- milie unitară şi armonică, ai cărei membrii sunt legaţi prin legăturile indisolubile ale iubirei, respectului, dreptăţii şi echităţii. I Contele fisz despre chestia naţionalităţilor,, (Urmare). N’avem cauză de a ne îndoi de patriotismul marei părţi a prelaţilor români. Nu încape îndoială, că şi prelaţii români au râmas uimiţi de apariţiile împreunate cu invaziunea ardeleană. Nu încape îndoeală, că prelaţii români sunt pătrunşi de conştiinţa că românii, — şi tocmai preoţimea şi învăţătorimea lor, — trebue să repare ştirbitura grozavă, pricinuită de invaziune, în reputaţia lor de buni patrioţi. Eu sunt convins prin urmare, că avem să tratăm corect chestiunea atunci când stăm de vorbă serioasă şi sinceră , cu prelaţii români, şi apoi le cerem fapte. Chestiunea aceasta se putea regula în înţelegere cu prelaţii români aşa, ca să primim întinse garanţii nu numai cu raport la creşterea învăţătorilor, ci şi cu raport la chestiunea preoţilor. Astăzi însă situaţia este aceea, că onoratul domn fost ministru de culte, în ceea ce priveşte creşterea de învăţători, a scos la suprafaţă ideea numirii singuraticilor profesori din partea statului, a aruncat-o în mod provocator la adresa prelaţilor, apoi a retirut dinaintea rezistenţei prelaţilor şi a trimis delegaţi ministeriali, cărora li se dau volume întregi de îndrumări. Când le citeşte omul, îi vine ameţeală şi crede, că vor izbuti, Dumnezeu ştie, până unde. Insă, cel ce cunoaşte viaţa, va şti, că aceşti delegaţi ministeriali sânt foarte puţin capabili să vadă după culise, şi activitatea lor nu va înlocui rolul, ce l-ar îndeplini profesorii numiţi la acel institut din partea statului ungar, iar, pe creşterea preoţilor, pe car ştiu, prea onoratul domn fost ministru de culte nici nu s’a atins*, nici n’a cutezat să se atingă, după tratamentul nenorocit, al chestiunii, prin care a agitat împotriva sa pe numiţii prelaţi. Acum ne găsim şi aici în starea aceea nefericită, că viaţa maghiară naţională a avut o mare problemă, pe care evenimentele au apropiat-o cu adevărat de punctul deslegării. După înfrângerea invaziunii române sosise momentul psihologic, în care chestiunea aceasta, în înţelegere cu românii patrioţi şi cu prelaţii români, s’ar fi putut deslega prin întinse măsuri. Astăzi, rezolvirea chestiunii este mult mai grea. Dar cred, că situaţia nu este nici acum desperată, şi onoratul guvern, aşa cred, ar putea face şi astazi pasul de iniţiativă, care să aducă iarăşi în şinele sale trenul acesta detaliat (S’auzim ! S’auzim !). Avem doar tocmai acum o afacere — numai aceasta voesc,s’o mai amintesc, — care în adevăr este caracteristică să ne arete, cum nu este iertat să se trateze problema naţionalităţilor. Este afacerea comisarilor de guvern trimişi la adunările bisericii greco-orientale române. După starea de drept ungar de până acum, la adunârile generale ale bisericilor se putea trimite comisar regal şi nu comisar al guvernului. Comisar regal s’a trimis de obicei la şedinţele generale ale bisericii sârbeşti. Pe cât şi iu, dela 1790 încoace niciodată nu s’a trimis la sinoadele bisericilor protestante, dar şi acolo din caz în caz anunţă guvernul, că nul va face propunere Maiestăţii sale cu privire la delega-