Gazeta Transilvaniei, 1944 (Anul 107, nr. 1-65)

1944-01-01 / nr. 1

Pagina 2 Bunul simţ de S. Tamba Dicţionarul lui L. Şăineanu dă ca expresii echivalente ale bunului simţ: dreapta judecată şi mintea sănătoasă. E prea puţin. Noţiunea bunului simţ e mult mai cuprinzătoare. Omul cu bun simţ. Păstrează distanţa cuviincioasă faţă de cei superiori lui şi respectul faţă de semenii săi. Nu tutue pe toată lumea, chiar pe cei mai în vârstă decât el, îşi cunoaşte vârful nasului. . Nu se înfige unde nu-i este locul. Ascultă şi tace câtă vreme vorbeşte altul, stâpânindu-şi mâncărimea de a vorbi el şi aşteptând până ce acesta termină ce are de spus. Nu caută să micşoreze bucuria semenului său, nici să-i mărească durerea, suferinţa, prin atitudinile, prin vorbele sale. Nu râde la ocazii de tristeţe (înmormântări, nenorociri) şi nu plânge în casa celui care are zi de bucurie. Nu îşi afişează mereu persoana şi meritele sale. Nu sfidează cu bunăstarea sa mizeria altora, nici durerile altora cu fericirea sa. Se fereşte de a atrage atenţia lumii prin felul de a se îmbrăca, de a se manifesta , prin râs sgomotos, gesturi dezordonate, conversaţii ostentative spre a fi auzit cât mai departe. Se întinde numai cât îi este plapoma, îşi dă în fiecare moment seama de proporţiile sale în raport cu ale altora. Nu se amestecă în tărâţele celor cu năravuri de râmători. Nu-şi face toaleta în locuri şi localuri publice. Când cei mai buni fii ai neamului său muşcă ţărână străină în chinuri cumplite, nu se preocupă, în public, de toalete, de „riduri“ de vopsele, de „machiajuri", „de machiajuri", coafuri şi metode de-a prinde pe bărbatul dorit Cu bunul simţ te naşti, dar prin cultură, prin educaţia voinţei, îl poţi şi câştiga, dacă nu l-ai moştenit. Cei cărora le lipseşte, dau dovada că n’au „cei şapte ani de-acasă“, nici cultura pe care de obiceiu o afişează. Oamenii cu bun simţ formează elita sufletească a unui neam. Poșta redacției Ion C. Onifrei. Poeziile trimise nu se pot publica. pentru şcoală el a ştiut smulge pas de pas victoriile care datorită eforturilor proprii, l-au dus mai repede la organizarea generală a învăţământului românesc din Transilvania. Spre a ne da seama de importanţa acestor realizări superbe să nu uităm, că la venirea sa în Transilvania Şaguna a găsit o situaţie nenorocită, consecinţă funestă a robiei feudale ce ne sugruma fără milă, exprimată în dispreţul pentru o Biserică abia tolerată, în despoierea ei de chivernisirea propriilor sale fonduri, în subordonarea şcolilor ortodoxe inspecţiei supreme a episcopului catolic maghiar, şi în fine in condamnarea poporului românesc la o dezolantă inferioritate culturală, prin neadmiterea decât a unui curs clerical de 6 luni şi a altuia de 6 săptămâni pentru învăţători la sediul Episcopiei din Sibiu. Şaguna trebuia deci să se transforme într’un adevărat vrăjitor — cum spusese odată el însuşi — spre a face să ţâşnească izvoarele luminii peste tenebrele dureroase din văile Ardealului. Numai o energie fără seamăn ca a lui se putea angaja, cu sorţi de izbândă sigură, la această operă de titan ce se cerea împlinită în toate, dar absolut în toate compartimentele de manifestare a neamului nostru. Căci să nu uităm, că Şaguna era şi conducătorul politic suprem al Românilor din Transilvania, demnitate plină de cel mai grele răspunderi, pe care iscusinţa lui diplomatică le-a purtat cu strălucire neîntrecută. Ele i-au reclamat o parte aşa de considerabilă a vieţii, încât în făptuirile lui masive şi numeroase de pe celelalte tărâmuri pot fi socotite, fără exagerare, ca adevărate minuni. Din seria nesfârşită de acţiuni personale, care s’au succedat năvalnic în curs de 27 de ani, sunt cele mai variate înfăţişări, vom spicui numai câteva, menite a caracteriza în linii mari o personalitate providenţială şi o activitate de cea mai singulară rodnicie naţională. * In cel dintâi sinod eparhial din 1850, Şaguna expune problema învăţământului şi măsurile provizorii ce le luase în anii precedenţi. In spiritul lor adunarea votează câteva rezoluţii de însemnătate istorică şi anume: Şcoala clericală, al cărei curs a fost ridicat de la 6 luni la 1 an încă din 1846, se preface în Institut teologic-pedagogic, urmând să fie organizat la fel cu seminariile străine. Prin dărnicia credincioşilor şi generozitatea lui Şaguna se achiziţionează, în scurtă vreme, două imobile frumoase, în care se instalează Seminarul, şi reşedinţa episcopească, păstrând până astăzi aceeaşi destinaţie. Sinodul hotăreşte să se intervină la guvern pentru restituirea fondurilor bisericeşti administrate de stat, şi pentru suprimarea controlului şcolilor ortodoxe de către episcopul catolic,acest drept revenind exclusiv chiriarhului din Sibiu. Protopopii sunt instituiţi inspectori districtuali şi directori ai şcolilor primare, la care sunt obligaţi să funcţioneze ca învăţători toţi clericii mai înainte de a fi hirotoniţi pentru parohie. De asemenea se stabileşte şi lista oficială a manualelor didactice un număr de 8 ce au să fie introduse în şcolile săteşti. Paralel cu aceste măsuri, Sinodul se adresează apoi împăratului rugându-l, ca în vederea numărului mare al poporului român să înfiinţeze pe seama GAZETA TRANSILVANIEI Nr. 1-1944 Anul literar 1943 , de Aurel Marin Anul ce s’a scurs a însemnat pentru literatură un popas din cele mai rodnice şi la aceasta a contribuit, fără îndoială, liniştea acordată de războiul îndepărtat destul, ca să nu mai aibă influenţe imediate, la fruntarii. Scriitorii se pare că, dându-şi seama de lungirea dincolo de aşteptări a conflagraţiei actuale, s-au recules şi au purces din nou la drum, cu nădejdi nouă şi pentru scrisul lor, şi pentru neamul lor. Am putea deosebi trei compartimente mari în care se înscriu preocupările anului: a) al literaturii obişnuite, fără contingenţe cu realitatea momentului, b) al literaturii de războiu şi c) al literaturii privind soarta refugiaţilor ardeleni. Evenimentul literar al anului este constituit de apariţia volumului al doilea din Opere de Mihail Eminescu, în îngrijirea criticului Perpessicius. Iată un exeget care-şi cinsteşte deopotrivă subiectul şi scrisul, printr’o muncă laborioasă, de cărturar de vechi tradiţii, despre care am scris într’o cronică anterioară. D-l Mihail Sadoveanu, cu cele trei compacte volume ale romanulu F rafii Jderi, apare acelaşi cuceritor povestitor al cărui stil, pe măsură ce anii se rostogolesc mai mulţi peste fruntea căruntă a autorului, este mai fermecător ca niciodată. Editura Fundaţiilor Regale a tipărit, în continuare, volumul III din Opere de acelaşi. Evadând, deocamdată din roman, d-l Liviu Rereanu ne prezintă în Amalgam o serie de studii ce se citesc cu un susţinut interes. Cel mai fecund romancier al epocii, d-l Ionel Teodorescu, trasează firul romanului Tudor Ceaur Alcaz în al patrulea volum întitulat Frunză. Obositor pe-alocurea, romanul însă e mărturia aceluiaşi stilist strălucit, a cărui frază melodică a cucerit de mult un public numeros şi de calitate. Explorând lumea aviatorilor, d-l Radu Tudoran, într’un bogat volum, Anotimpuri, aminteşte de excelentele calităţi din neuitatul Un port la Răsărit. E, în această stufoasă carte, un ochiu care prinde, cu egală putere, trăsăturile de caracter ale oamenilor ca şi vieaţa tumultuoasă a oraşului, a oraşului mare care atrage, reţine şi înăbuşe. Descrierea Bucureştilor, încontinuă prefacere, paralel cu o lume în prefacere civilizate de la fel de rapidă, e dintre cele mai remarcabile. Un roman de adânci probleme sufleteşti, care rămâne însă a fi continuat pentru a se întregi acţiunea de dramatică desfăşurare e Mântuire de d-l Octav Şuluţiu. Soarele răsare noaptea de Mircea Streinul confirmă încă odată pe scriitorul în continuu siucium, oscilând între poezie şi proză. Scriitor bizar, de realizări parţiale, d-l Dinu Nicodim participă la o lungă Revoluţie de care cititorii se pare a nu se fi entuziasmat. D-l Eusebiu Camilar, după ce a debutat cu un mult discutat romaan-miniatură, Cordun, descrie, în Prăpădul slobodei, o vieaţă de încrâncenate realităţi, din provincia română de la Est. O crimă de C. Ardeleanu e o carte slabă. Frază lipsită de coloare, didactică. Un roman de atmosferă care impune este Beznă de d-na Ioana Postelnicu. O rară povestitoare, neîndeajuns de cunoscută, d-na Elena Mătasă, publică Soare Răsare, povestiri cu subiecte japoneze. D-l Damian Stănoiu, făcând destule concesii gustului public, face mărturisiri interesante, în Preot fără voie. Un volum de nuvele admirabil construite prezintă d-l V. Papilian în Manechinul lui Igor, iar d-l Ion Pan un volum de însemnări simple. Dl Emanoil Bucuţa continuă luminoasele-i evocări în Pietre de vac, vol. III. Pitorescul lumii de mahala e redat, câteodată şi cu grosolania lui, de Sărmanul Klopstok (P. Mihăescu) în Feciorul lui Nenea Tache Vameşul. Conferinţa d-lui T. Arghezi despre Eminescu a apărut în nouă ediţii la Vremea şi continuă să ridice comentarii în jurul procesului de creaţie. Un tânăr romancier care se afirmă este dl N. Papatanasiu care anunţă o întreagă serie de romane. Timid, a încercat să reintre în actualitate romancierul Cezar Petrescu. Vieaţa poetului Hrisoverghi este bogat descrisă de Th. Râşcanu, scriitor cu real talent în ce priveşte descrierea trecutului. Cărţile cu literatură de războiu sunt mai puţine, mai firave şi dintre ele nu putem reţine mare lucru. In schmb literatura refugiaţilor s’a îmbogăţit cu o carte de valoare, Dincolo de pădure, de d-l Emil Giurgiuca, la care nădejdile unui neam întreg sunt reflectate în versuri înaripate ce duc mai departe, în alt ton, dar cu talent, pe naţionalistul O. Goga. Paralel cu literatura originală, au apărut o serie bogată de traduceri şi, în această privinţă, nu ştim ce editură am putea cita mai întâiu. Lăsând la o parte editurile vechi, vom remarca activitatea cu totul excepţională, atât referitoare la calitatea traducerilor cât şi la eleganţa tipăriturilor, depusă de Casa Şcoalelor, Public, Gorjan, Scrisul Românesc-Craiova şi Naţionala Gh. Mecu. Poezia nu a fost mai puţin bine reprezentată şi despre Virgil Carianopol cu Poeme de pe front, Emil Micu, cu un volum având titlu similar, Lucian Valea cu întoarcerea lângă pământ, Petre Bucşa cu Cetini mohorîte, Emil Giurgiuca* etc. am scris la timp. Vom remarca, dintre celelalte volume apărute : Grohotiş de C. Munteanu, un volum de poezii tradiţie-Continuarea în pagina 4-a RRERICI IM PUSTIU Durere fiziologică Singura durere fiziologică, dupâ concepţia medicală de până acum, a fost durerea mamei în naşteri. Iată ce date noi ale ştiinţei sunt pe cale sâ dărâme şi această credinţă. Profesorul Widmark dela Universitatea din Lund (Suedia), susţine într'o campanie pe care o duce dela 1938 încoace, că asistăm la o disarmonie tot mai pronunţată intre capul noului născut şi colul vaginal şi uterin al mamei. Volumul creerului ar fi mereu în creştere. Omul vechiu cel de Neanderthal îl avea de 1400 cm. cubi, cel de Cromagnon de 1500, iară vestitul Homo sapiens de 1550 cm. cubi. Marele anatomist Broca constată că volumul creierului Parisianului de azi este cu 35,5 cm. cubi mai mare decât al celui ce a trăit la sec., al 14-lea. De aceeaşi părere este şi prof. Economo de la Viena, că anume creerul uman este în continuă desvoltare. Dacă aşa stau lucrurile, concluzia este următoarea : Deoarece naşterile de azi s’au îndepărtat tot mai mult şi mai mult de naşterile naturale normale prin faptul că noii născuţi au un cap din ce în ce mai mare, durerile prea mari ale mamelor ce nasc în zilele noastre nu mai sunt pur fiziologice, mai ales la cele ce nasc pentru prima oară, şi deci sunt indicate medicamentele anestealante, care să suprime sau cel puţin să micşoreze durerile la naştere. Eu unul nu cred în teorii de astea ultraştiinţifice. Natura nu va produce singură nicicând astfel de disarmonii, dar dacă mamele viitoare beau şi fumează şi joacă cărţi la rând cu bărbaţii — natural să se cauzeze astfel de greutăţi care trec din^ în ce mai mult delà fiziologic la d‘«c. De ce se conafatft astfel dfi.^ nax ale« în oraşele mari şi nu la sate ? Fiindcă este deja o disarmonie întreagă la oraş intre fizic, moral şi Intelect, cum am mai afirmat ln multe predici de ale mele. La oraş trecând de vârsta maturităţii, atât bărbatul şi mai ales femeia neglijează educaţia fizică sănătoasă — mai bine zis mişcarea în liber, şi neglijează educaţia forţelor morale : voinţa, curăţenia gândurilor, credinţa, speranţa, răbdarea, suportarea senină a durerilor trupeşti şi sufleteşti. Tot durere fiziologică va rămânea în vecii vecilor durerea naşterii, dar va trebui să rămână şi vieaţa mamelor in cadrele fiziologiei strămoşeşti. Dr. M. Suciu-Sibianu GAI nu avem subvenții dela sSWl nimeni.