Gazeta Transilvaniei, 1945 (Anul 108, nr. 1)
1945-01-01 / nr. 1
Profils» 2 din nou iarăşi stăm în faţa unei porţi închise. Ce e după această poartă nu ştim încă. In copilăria noastră cred că fiecare am avut parte să fim duşi de părinţi la un spectacol oarecare. Eu îmi amintesc cu ce ochi mici fixam perdeaua grea, din pluş sau din brocat, cu faldurile ei bogate şi ciucuri lucitori ce atingeau podeaua. Din scaunul pe care şedeam şi-l maltratam cu neastâmpărul meu, căutam mereu un punct, o spărtură prin care să întrezăresc, cu o clipă mai curând, aceea ce se petrece dincolo de cutele perdelei■ Auzeam sgomote, lovituri de ciocan, paşi grăbiţi şi glasuri înnâbuşite, dar nu vedem nimic. Aşa stăm şi acum în faţa zilei de mâne. Perdeaua grea, cu faldurile până la pământ, a unui an nou e mai puţin străvezie as’ăzi decât oricând. S’aud sgomote, uneori foarte suspecte, dincolo de ea. Glasuri ne’nţelese, pocnete ce par a fi de armă, paşi şovăitori. Cu groază şi cutremur stăm în faţa ei acum. Am vrea — dacă se poate — să nu se mai ridice niciodată. Cel mai trist Crăciun l-am petrecut. Câteva colinde căitate de copii sgrlburiţi, porţi zăvorite, brad sărac, fără lumânări, fără multe podoabe pe cetini. La mese frugale zâmbet silit, veselie forţată. E vreo casă în cere să nu-şi fi strecurat durerea veninul ei amar ? Colea suspină o soţie al cărei tovarăş de vieaţă a plecat pe drumuri necunoscute, departe, şi nu mai are veşti de la el. Ceva mai încolo o mamă îşi plânge băiatul căzut la datorie. In seara de Crăciun treceam grăbită pe-o stradă din apropierea gării. In fața unui morman de moloz peste care prima zâpadă aşternuse un lințoliu alb dăndu-i aspectul unui mare mormânt, un cunoscut al meu stătea nemişcat. L-am întrebat ce face acolo. — „ Mei mi-am serbat anul trecut Crăciunul". — Mi-adusei aminte că avusese o casă frumoasă prin partea locului înainte de-a fi bombardat oraşul. Mi-am iuţit deci pasul şi l-am lăsat cu amintirile lui dureroase. Venind pe drum !mă întrebam, unde şi cum vor fi petrecând această seară sfântă atâţia iinstraţi şi mai ales atâţia pribegi care şi-au părăsit căminurile plecând cu ce bruma au putut duce în cele două mâni ? Atunci mi-am dat seama cât de încăpător e sufletul omenesc. Cu cât suferinţele sunt mai mari şi mai multe cu atât cutele lui se lărgesc ca acelea ale acordeonului. Şi n’aude plânset nici suspin. Nu răspunde nimeni de durere. Linişte de mormânt e pretutindeni. An nou, grav şi încruntat când treci acuma pragul, fă să inghiţe pe buzele noastre fahul surâs,rârile de bine prefăcuţi, înlătură sărutul lui Iuda şi maimuţăreala atâtor ani trecuţi. Suflă praful de pe genele noastre ca să ne Alea jacta est... Un teatru tânăr, o premieră bună şi un car de entuziasm. Nu sunt oare toate acestea semnele de zodie ale unui început căruia se pare că i-a fost hărăzită o stea înaltă? Ninge peste Braşov molcom şi frumos... In odaia scundă, vinul îmbie înţelept inimile întru mirată şi rodnică deslegare. Iar omul din faţa mea îmi vorbeşte cald şi limpede despre teatru, despre oameni, despre aducerile aminte... E moldovean e tânăr şi are talent. Poartă ’n ochi lumina pe care cerul o rostogoleşte în Valea Moldovei şi-i place vinul ca unuia care a văzut lumea în Dulce Târgul leşului vestit cu prea vestiţii boerii săi Conu Mihai Sadoveanu şi tânărul mai decât acesta Ionel Teodoreanu. Ni-l întreb. Dl Enii Simitinovici vorbeşte ca şi cum mi s’ar spovedi. „Am venit în Ardeal cu bucuria pe care ţi-o dă întâlnirea cu tine însuţi, cel ce-ai fost cândva. Aici mi-am risipit anii unui foarte tânăr şi tot atât de entuziast început. Mi-i drag Ardealul, mi - dragi oamenii, locurile, legendele sale. La Satu-Mare am condus câţiva ani Teatrul din Vest... în acel îndepărtat oraş de lângă graniţă, prin care şi-a plimbat visurile şi idealurile , şi în care şi-a semănat atâtea elanuri ! Gemy Zamfirescu. Cred într-o mare şi apropiată renaştere a Ardealului şi de aceea am primit invitaţia de a continua aici la Braşov o modestă dar sinceră operă culturală începută cu ani înainte în Nordul acestei provincii. Lunile pe care le vom petrece în oraşul D-voastră vreau să fie rodnice, cât mai rodnice. Am găsit aici un grup de tineri iubitori de teatru, generoşi şi plini de avânt. In fruntea lor am descoperit pe d-l Teofil Câliman — neobosit şi încrezător întotdeauna. Cu aceşti prieteni aşi vrea să colaborez, cu aceşti prieteni ţin să realizez un teatru adevărat. Toată energia şi priceperea mea o pun în slujba acestui ideal. „Omul care a văzut moartea"... a fost întâiul cuvânt pe care tânăra noastră grupare şi l-a spus. Dacă fiecare ar cunoaşte greutăţile pe care acest spectacol le-a întâmpinat până l-am văzut realizat, s-ar convinge că nu e uşor să porneşti la drum numai cu elanul. E adevărat că am dat şi peste o caldă înţelegere din partea Asociaţiunii „Astm“... Premierei noastre de Miercuri 20 Decemvrie a. c. îi vor urma alte piese româneşti. Viitoarea premieră va fi Titanic Vals de Tudor Muşatescu şi nădâjduesc să poată fi jucată către sfârşitul lui ianuarie într-o distribuţie cât mai aleasă şi mai unitară. Mă gândesc de asemenea la alte două admirabile bucăţi dramatice româneşti: Cuiburi sfărâmate de Sandu Teleajen şi Patima Roşie de Mihail Sorbul. Dacă vremurile o vor permite, s’ar putea să le vedem jucatei pe acestea pe scena tânărului dar inimosului nostru teatru. „Omul care a văzut moartea se pregăteşte să plece în turneu. Un turneu modest, pe raza judeţului Braşov dar totuşi un turneu. Afară ninge din ce în ce mai frumos, în odaia scundă omul tânăr vorbește despre teatru, despre oameni, despre aducerile aminte. II ascult de par’că ne-am cunoaște de vreme îndelungată... Acuma s’a oprit In loc de cronică teatrală După premiera dela „Teatrul Astra" de Lucian Valea O * ZFT* TRANSILVANIEI Să învie Cambiale ! Am luat şi eu obiceiul unui ziarist din Bucureşti, care mi-a fost cândva profesor, şi-mi trimit „omul meu* în stradă, ca să mă ţină la curent cu toate transformările vieţii. Hoinărind toată ziua, „omul meu* se întoarce seara acasă şi-mi raportează tot ce-a văzut prin mahalale, pe Corso sau la vitrine, prin pieţe publice sau de zarzavat, pe la gară sau primărie. Se urcă în tren pe fereastră, face coadă la măcelărie, strigă „jos guvernul* la întrunirile publice, se ceartă cu sergenţii de stradă şi jandarmii, dar nu se dă învins până când nu vine acasă cu un bogat material documentar. El mi-a spus încă înainte de intrarea Nemţilor în Austria că se va naşte un al doilea războiu mondial, după cum mi-a spus incă din Martie anul acesta, că s’a alcătuit „Blocul democratic*. Câteodată îl cert că nu trage concluziile pe care le-aşi vrea eu şi toată lumea. Mi-a spus că va dura mult războiul, iar acum vrea să mă convingă că n’a început sfârştul. Citeşte zilnic presa de provincie şi din Capitală, chiar dacă ziarele vin cu 2—3 zile mai în urmă. Se consolează, fiindcă nu se ştie peste tot că trăim în secolul vitezei. „Omul meu“ a plâns când a auzit de sfârticarea trupului ţării, a cântat „La arme", când am plecat câ ne reîntregim hotarul, a votat cu toate partidele politice, încercându-i pe toţi şi alegând primari, prefecţi, deputaţi şi senatori. Şi-a pus căciula în băţ şi s-a aliat şi cu un grup de revoluţionari care stăteau cu gura căscată şi cu ochii îndreptaţi către cineva, care le vorbea de sus, dintr’un balcon al Prefecturii din Piteşti, de Victor Roman l-a părut bine când a văzut că s’au împăcat între ei Românii, ce ieşiseră în stradă, ca să se omoare unii pe alţii. Şi-a clădit trei feluri de adăposturi, pentru bombardamente ruse, angloamericane şi germane. Nu şi-a închipuit însă că trebue să se apere şi de Români. „Omul meu“, prevăzător, şi-a clădit o vlă la Eforie, una la Poiana, un bloc în Bucureşti, şi o cabană în Bucegi. Şi-a strâns bani albi pentru zile negre, pe care i a pus la adăpost într-o ţară neutră. Şi-a camuflat toate bogăţiile şi iese pe stradă în „culoarea zilei*. Nu l-a supărat nici dictatura, cum nu-l supără nici manifestaţiile libere de azi. Nu cere niciun ajutor de la stat, ba din contră, îşi plăteşte dările cu anticipaţie, nu tulbură liniştea chiriaşilor, pe care nu-i poate evacua în pragul iernii, nu-şi scoate căţelul în stradă ca să rupă ciorapii la cocoane. Zilele trecute a venit la mine mai vesel ca oricând. Ştiam că n’a jucat la loterie şi nici nu i-a murit unchiul din America; nu candidase la alegerile de primar şi nici nu-i născuse nevasta al 12-lea copil ca să i l boteze Regele. — „M’am lămurit şi cu ăştia,i-au fost primele cuvinte. Am intrat între copii şi femei şi „în ordine* ne-am dus la palat. Am cerut pământ, am ascultat discursuri şi am admis platforma. S'a discutat problema cea mai acută, curăţirea aparatului de stat. Să ne audă toată lumea, am început a repeta îndemnurile conducătorilor noştri. Voci sonore de speekeri strigau în capul coloanei de manifestanţi : ,jos fasciştii, vrem epuraţie", urlete prelungi se auzeau din coadă, iar unul lângă mine ţipa cât II ţinea gura. „Jos farmaciştii, vrem iepurii" / cunoaştem fraţii şi pune-l pe fiecare la locul lui. Fă-ne în sfârşit să înţelegem că nu purcelul tras de urechi, nici şampania ce spumegă ’n pehare ne va aduce fericirea. Apasă-ne pe umeri ca să ne ’nnoim genunchii, împinge-ne spre pragul altarelor. Acolo se cade de fapt să te primim, acolo să serbăm revelionul, rugându-te umili de-a ne aduce ’n lume pacea. Ecat. Pitis *9 GAZE î frt Rffie MIEI i Nr. 1-1945 Pe marginea vieţii Pe cel ce ţi-a făcut rău te răzbuni nu când ajungi să-i plăteşti răul cu rău, ci cu un bine potrivit la mare strâmtoare. Cine nu-i In stare nici de atât, la ce s’o fi numind om ? Strigă, prietene, strigă ! într’o zi ai să răguşeşti. Eu pun surdină glasului, dim condescendentă faţă de tine. Vreau să te auzi cât mai tare fiindcă, probabil, de n’ai vrea şi tu aceasta, ai vorbi mai încet. 4. Îmi spui : Ia seama, oamenii nu-s îngeri ! Ştiu. Mă gândesc, totuşi, că ar putea face efortul să rămână măcar oameni. * Când în tine e întunerec cum vrei să împrăşti lumină? Când sufletul tău ţi-e devastat detoate furtunile, cum îţi închipui că lavei alina pe-ale altora ? E ca şi cum ai cere unui om care şi-a pierdut toată averea în cărţi, să surâdă unui copil căruia i s’a stricat jucăria. * Primăvară are numai Timpul. Omul şi le are peale lui, care nu ţin seamă de vreme. Păcat ! De n’aş fi om, în Ianuarie aş avea dreptul să aştept Primăvara. Dar aşa... • Dintre libertăţi una le primejdueşte pe toate celelalte . Libertatea celui ce nu ştie ce să facă cu ea ; şi pentru că nu ştie, face tot ce-i trăzneşte prin cap. * Om liber este cel ce îşi reduce libertatea în aşa măsură, încât cu ce a mai rămas să nu poată atenta la libertatea altuia. • Curajul nu-i curaj decât în raport cu ceea ce fac alţii. Sau ceea ce nu fac Ion Colan