Luceafărul, iulie-decembrie 1969 (Anul 12, nr. 27-52)
1969-11-08 / nr. 45
it REVISTĂ | A UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA ) / Revoluţie şi istorie Răspîntiile de istorie ale omenirii ne vin în primul rînd în gînd în meditaţiile noastre active asupra lumii contemporane şi asupra destinelor ei. Niciodată unui scriitor, care-şi înţelege gravitatea şi responsabilitatea meseriei, nu i-a fost mai clară ideia că scopurile umaniste ale societăţii, spiritul de dreptate şi de adevăr, înfrîngerea opresiunii şi a obscurantismului sînt căile vitale de dezvoltare ale unei omeniri care de secole şi de milenii a depus imense sacrificii istorice pentru a se elibera de injustiţiile sociale, de brutalitate şi de forţele distrugerii, fiecare popor tinzînd dealungul istoriei sale spre realizarea deplină a propriului destin şi spre atingerea unei înţelegeri superioare a ideii de prietenie şi de colaborare cu celelalte popoare ale lumii. Filozofia marxist-leninistă, aducînd şi slujind ideia revoluţionară a internaţionalismului proletar a chemat şi cheamă mereu la această înţelegere superioară, creatoare, asupra realizării destinului liber al fiecărui popor şi asupra relaţiilor sale istorice logice privind sprijinirea neprecupeţită a luptei pentru libertate a celorlalte popoare, în scopul împlinirii destinului lor. Marile evenimente ale Revoluţiei Socialiste din Octombrie s-au desfăşurat sub imperativul ideii de eliberare de sub opresiune a popoarelor Rusiei, de victorie a socialismului şi comunismului, de sprijinire a drumului istoric de neabătut al altor popoare de a-şi făuri un destin eliberat de exploatare, de inegalitate, în contextul lumii secolului XX. La aniversarea zilei de 7 Noiembrie, ideile fundamentale ale Revoluţiei socialiste din Octombrie, căile creatoare ale marxism-leninismului, realizările şi construcţiile ţărilor socialiste ne stau în faţă. Ca oameni ai socialismului, ai ţelului de izbîndă a socialismului în lume, cuprindem în omagiul pe care-l aducem eroilor revoluţiei, maselor revoluţionare conduse de Lenin la înfăptuirea epocalelor pagini de istorie, şi tăria convingerilor noastre în cuceririle viitoare ale comunismului, în scopurile nobile ale socialismului de desăvîrşire a societăţii, în spiritul unui înalt umanism de realizare superioară a omului şi demnităţii sale, pe culmile civilizaţiei şi culturii. Ca fii ai României socialiste, devotaţi patriei noastre şi căii sale de construcţie neabătută a socialismului, însufleţiţi de profundă prietenie pentru popoarele socialiste, pentru ideile de pace şi de construcţie a unei lumi noi, eliberată de opresiune, de pericolul războaielor, al forţei, ne mărturisim cu acest prilej înaltul nostru ataşament pentru idealurile comunismului, pentru ideile marxist-leniniste care călăuzesc Partidul Comunist Român pe drumul creator de noi victorii socialiste în ţara noastră, de întărire a internaţionalismului proletar şi a prieteniei dintre ţările socialiste, capabile de mari energii constructive şi de noi şi strălucite realizări în folosul lor şi al destinelor lumii contemporane. „L“ GH. ANGHEL - „BALCESCU“ ÎN ACEST NUMĂR Italice de Ilie Constantin Poeme de Aleksandr Blok şi Evgheni Evtuşenko Poşta redacţiei de Fănuş Neaga şi Cezar Baltag vâM! 1 V.; ; A). !, ,\j t /: i «MMM* ANUL XII 45 (393) Sîmbătă, 8 noiembrie 8 pagini — 1 leu Proletari'din Meditaţii la an prozator Viorel, eroul povestirii cu subiect din lumea fotbalului, începutul şi sfîrşitul lui Posmoc II, se strecoară o clipă într-una din primele pagini ale romanului. Împrejurarea că D. R. Popescu îşi reaminteşte de el, acum, nu e chiar lipsită de semnificaţie ; cîteva pagini mai încolo, o frază : ,.Vroiam să le atrag atenţia că nu putem obţine numai victorii în fotbal şi că fotbalul nu înseamnă victorie“. Oricit de enorm ar părea, se ascunde în această banală observaţie pe marginea unui spectacol sportiv, o filozofie a istoriei ce stă la baza celui mai dostoievskian roman românesc, şi încă dostoievskian pe linia Demonilor! ★ Ceea ce îţi impune mai întîi la D. R. Popescu, este simţul estetic foarte dezvoltat al scriitorului. Culegerea antologică de nuvelelor mi se pare într-adevăr reprezentativă. Cele şase naraţiuni nuvelistice, dintre care cinci mai întinse, echilibrate interior prin divizarea pe capitole, se ţin bine fiecare în parte, ca feţe ale unei lumi epice diverse : lumea morală a satului (Dor), lumea războiului (Moroiul), mediul mic-burghez (Grădinile fericiţilor), circul în mediu rural, deci la nivelul bîlciului, (Căruţa cu mere), fotbalul (începutul şi sfirşitul lui Posmoc 11), lumea moral-politică a satului (Ploaia albă). E regretabil prin urmare, că atît de importantul roman se dezechilibrează estetic în ultima sa parte ; această ultimă parte ar putea de fapt lipsi ca atare, dacă existenţa erotică a directorului Moise ar fi inclusă părţii anterioare , conceput şi tratat cu mijloace stîngaci realiste, personajul Nicolae — excelent în ideea sa — nu are structura psihologică, pe care să se întemeieze actul său grav, de 3,şi atribui crima ce n-a făptuit-o ; el acţionează dintr-o simplă fascinaţie etică, fără explicaţii în psihologia omului concret. De altminteri, soluţia l-a deranjat in mare măsură pe autorul însuşi, care îşi pierde cu acest prilej controlul motivărilor narative şi devine naiv , orgia şi crima din casa directorului Moise sunt descrise în amănunt de un martor bine ascuns sub pat... ★ Incontestabil, Duios Anastasia trecea e o capodoperă a prozei epice româneşti. Tema clasicei şi nobilei Antigona, transpusă în mediul umil al unui sat de la noi, pe vremea războiului (simburele ideatic, în următorul dialog dintre Costarche şi Anastasia : „— Dar nu uita, domnişoară, c-avem acum nişte legi foarte drastice. — Sînt şi alte legi, mai vechi şi mai drastice“). Oricît de măreaţă ar fi însă figura eroinei, ascunzînd în plămada sa acelaşi fanatism moral ca şi modelul, uimitoare mi se pare însă transpunerea psihologic realistă a lui Creon, în Costarche. Un Creon mai aproape, desigur, de cel al lui Gide decît de cel al lui Sofocle. Doar că Gide se păstrează în sublim, şi deci se întoarce la „clasicismul“ secolului al18-lea, pe cînd în naraţiunea realistă, concentrată ca o tragedie antică, a lui D. R. Popescu, ne aflăm mai aproape de tendinţele de demistificare din literatura unui Sartre, a unui Brecht. înţelept şi ordinar totodată, Costarche poartă cu el, de-a lungul naraţiunii, o dialectică abil susţinută, argumentele lui fiind vii, nuanţate, definindu-l exact, în mizerabila-i umanitate. Perfect încadrat realistic, laşul Emil mai aduce aparent ceva din puritatea lui Hemon, prin cămaşa albă cu care e îmbrăcat în momentul evenimenţial suprem, cînd Anastasia sapă groapa unde vrea să aşeze cadavrul partizanului sîrb. După cum, admirabil susţinut de viziuni, fanatismul moral al Anastasiei şi-ar putea găsi explicaţii psihanalitice în isteria hipnoidă, despărţindu-se prin urmare, tot realistic, de Antigona (ea a fost traumatizată de minciuna lui Emil) : „Visă o lună rotundă și mare, roșie, rotindu-se. Ca o baltă de sînge închegat. Dincolo de ea, era partea ei care nu se vedea. Nu știai ce culoare poate să aibă partea aceea. Dacă nu cumva era necolorată. Apoi luna se stinse ca o lampă, fumegînd. Cineva strănutase, poate un cal, poate un om. Şi pe Dunăre se auziră trecînd morţii plîngînd. întîi trecură bunicii ei dinspre tată, apoi cei dinspre mamă. Apoi străbunicii dinspre tată. Şi tot aşa mereu, şi cu cît erau mai îndepărtaţi cu atît părul lor era mai alb şi lacrimile mai rotunde şi mai mari. Şi trecură şi vecinii, şi bunicii vecinilor. Plîngeau că n-are cine să-i oprească, n-are cine să-i apere. Treceau plutind, în morminte. Pluteau mormintele lor pe Dunăre în jos, bucăţi strîmte de pămînt, cu luminări aprinse la capăt. Pe Dunăre, convoi. Treceau cimitire întregi. Şi treceau şi morţi tineri. Şi n-aveau mal de care să se apropie, de care să se lipească şi să rămînă. Se desprindeau şi malurile. Dunărea se lăţea. Un vaiet lung. Şi luminări pîlpîind, arzînd. Pămîntul parcă nu mai era pămînt, parcă nu mai era al cuiva, nu era nici un pas de om pe el, nici o mină nu se întindea de pe mal sa oprească convoiul, să-l tragă la mal, să-l priponească. Se sfărâma pămîntul. Şi morţii au nevoie de pămînt, în care să zacă, să nu-i ducă apa, să nu-i înece, să nu le stingă luminările. Parcă erau ai nimănui, morţii. Pămîntul cu morţii fugea pe Dunăre la vale, toată ţara curgea pe apă în jos, curgea şi nu se mai vedea, se pierdea din ochi, se pierdea“ — aceasta, pe cînd Anastasia îşi credea iubitul căzut pe front; apoi, după consumarea faptului Antigonei : „Cătălina se făcuse de mult pom mîndru, cu crengile de argint, dar în floare. Iarba poate să crească înaltă cît casa, ea n-o s-omai calce. închise ochii, aşteptînd. Dintr-un cafas auzi un cor de bărbaţi. Biserica era mică şi balconul mic. Apoi corul dispăru şi în cafas un domnitor pămîntean veni să asculte ruga preotului. Ochii se cunosc după ochi. Şi era o ţară dulce, ţara cea mai dulce şi prin mijlocul ei trecea alb un pîrîu cu lapte proaspăt şi la dreapta pîrîului, pe malul cu mămăligă, era o fîntînă unde se adunau muierile şi printre ele era şi Cătălina, era o fîntînă cu apă adîncă, cu apă fină şi în jurul ei erau scaune pentru odihnă şi pe ele se adunau morţii, sfinţii noştri, ca într-o icoană de sfinţi se adunau, dragii vecini, dragii cumnaţi şi cumnate, dragii noştri părinţi, în ţara cea mai dulce, aşa cum plecaseră, primeniţi şi curaţi, luminaţi, cu brăciri legaţi peste brîu, cu căciuli şi peşchire pe cap, cu cămăşi cusute cu arnice, fiecare cu portul lui, cu sufletul lui, nici unul străin îmbrăcat, ori în uniformă, nesugrumaţi de haină străină, de gînd de pe artă I. NEGOIŢESCU (Continuare in pag. 3) Opinii despre proză