Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)
1970-03-28 / nr. 13
A v. învăţătura muncii Omul tînăr şi-a aşezat şi îşi aşează totdeauna în faţă cele mai îndrăzneţe probleme ale existenţei şi ceea ce este deosebit la el e că le înnobilează cu un pătrunzător sens spiritual. Pornind numai de la simpla capacitate a omului tînăr de a „reface“ lumea prin sine, de a fi proaspăt în regîndirea lucrurilor vechi şi surprinzător de creativ în cele noi, apare limpede că el porneşte de la substanţa problemelor vieţii, e preocupat de esenţe şi cine a numit tinereţea „virstă solară“ a dovedit mai degrabă simţ exact al realităţii decît dorinţă pentru metaforă. Fundamental al timpului său, al celor mai noi şi mai acute cerinţe sociale, tînărul îşi priveşte dimensiunile intime ale personalităţii sale, ale formării ei, prin prisma legăturii organice a omului cu datele cele mai proaspete ale societăţii în care trăieşte. Enunţând ideea de „caracter“, aceea de „etică“, de „împlinire a profesiei“, tînărul le priveşte în raportul lor de substanţă cu complexitatea prezentului social în plină mişcare. Pentru realizarea conştientă a acestui raport de substanţă, munca şi învăţătura cîştigă un loc central în existenţa şi preocupările personalităţii tînărului, noţiunile de „însingurare“ şi de „static“ neputîndu-se infiltra practic fără să atingă şi să rănească firescul tinereţii, cursul ei impetuos de desfăşurare activă a energiei, de gîndire mereu descoperitoare, de participare şi dăruire socială. Cunoscînd că în timpul modern cea mai simplă muncă cere învăţătură şi rigoare, munca a devenit în mod necesar nedeslipită de învăţătură şi amîndouă pot fi viabile şi creatoare de valori printr-o continuă îngemănare, receptivă la cele mai noi cuceriri ale vieţii, ştiinţei şi culturii, printr-o înaltă înţelegere a sensului lor social — şi am spune că trecînd de la o treaptă la alta a eforturilor sale tenace de muncă şi învăţătură, tînărul începe să aibă în vedere o constantă de rigoare a existenţei sale, un reper intim de evoluţie a personalităţii sale : învăţătura muncii, acea valoare de sinteză cîştigată prin îmbinarea fericită a muncii cu învăţătura, prin obţinerea primelor rezultate reale capabile să poarte măsura socială a participării directe la eforturile şi roadele comune. învăţătură a muncii, înţeleasă atît în privinţa preluării a ceea ce au izbutit strălucit cei dinaintea timpului său şi cei cu care munceşte alături şi în timpul său, cît şi în sensul a ceea ce tînărul poate cîştiga şi descoperi el însuşi pornind şi fructificînd tezaurul de muncă şi învăţătură spre care societatea noastră socialistă îl cheamă să se îndrepte şi să-l cunoască, să-l folosească şi să-l îmbogăţească. învăţătura muncii dă rigoare şi măreşte responsabilitatea, propriul destin îşi descoperă solida legătură de esenţă şi dezvoltare cu cerinţele fundamentale ale societăţii. Cît preţ şi cîtă seriozitate acordă comuniştii muncii şi învăţăturii, cîtă valoare socială e înţeleasă în conjugarea capacităţilor şi energiilor tuturora într-un unanim şi riguros efort menit să servească patria socialistă, rosturile ei mari de construcţie, prosperitate, independenţă, suveranitate — avem încă o dată cele mai puternice dovezi în aceste zile cînd s-au dezbătut, în forurile înalte ale partidului, în sfatul ţării, printre cele mai importante probleme ale societăţii noastre, problema muncii, a organizării ei sociale, a disciplinei desfăşurării ei. înţelesul patriotic al acestor dezbateri vine spre oamenii tineri, ca spre toţi cetăţenii, ca un act de profundă încredere a partidului şi conducătorilor săi, a celor din fruntea obştei ţării noastre, în capacităţile, energiile şi talentele noastre. Munca, învăţătura ei, efortul tuturor spre roadele cele mai bune ne unesc şi mai strîns, ne dau noi măsuri de cunoaştere a propriilor puteri şi resurse, a valorii lor excepţionale pentru dezvoltarea patriei şi prestigiului ei în lumea contemporană. LUCEAFĂRUL Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! i Lenin şi cultura Viziunea lui Lenin asupra culturii stă sub semnul dialecticii şi a organicităţii. Percepţia sa acută a realităţii inclusiv a realităţii culturii l-a făcut un căutător al originilor şi determinărilor fenomenului cultural, îmbrăţişînd întreaga dezvoltare dialectică a acestuia, complexă şi contradictorie, integrată în istorie dar nu umbră pasivă, imagine virtuală, ci încărcată de existenţă proprie. Lenin a fost preocupat de rădăcinile culturii aşa cum e firesc pentru un dialectician pentru care realitatea e un proces şi nu o stare. O concepţie dialectică este totdeauna organică. Marxismul însuşi a fost văzut ca un asemenea proces, determinat istoric, comunicînd cu realitatea socială a epocii, mereu integrîndu-se configuraţiilor noi ale timpului, mereu reuşind să fie contemporan cu epoca, condiţionat însă de apariţia altor fenomene ale culturii pe care le preia creator, le neagă dialectic sau le dezvoltă, le cuprinde în ample sinteze. Lenin nu a văzut materialismul dialectic şi istoric ca pe o monadă fără rezonanţă. A subliniat într-un celebru articol izvoarele acestuia, astfel încît înţelegerea lui profundă şi adevărată nu se poate realiza fără cunoaşterea implicaţiilor acestor mari curente de gîndire filosofică şi socială. Sub acest raport interpretarea modernă a lui Althusser accentuînd structuri închise şi rigide sociale, fiecare cu suprastructura sa precis delimitată, ni se pare abuzivă. Epocile istorice totdeauna comunică pe diverse planuri, ele sunt integrate în procesul mai larg al dezvoltării omenirii. Această concepţie organică l-a determinat să vorbească în repetate rînduri despre faptul că învăţarea concluziilor marxiste numai, fără cunoaşterea elementelor fundamentale ale culturii şi ştiinţei în genere nu este suficientă şi poate fi dăunătoare In ultimul său articol polemic, publicat în Pravda în ajunul îmbolnăvirii sale, „Mai bine mai puţin dar mai bine", Lenin combate cu hotărîre graba, greşala în negarea culturii trecutului, pledează pentru o plecare atentă asupra unei culturi autentice, reale, bogate şi stringent adevărată. Erorile privind preluarea moştenirii culturale au derivat totdeauna din nesocotirea acestei profunde indicaţii leniniste, a negării organicităţii istoriei culturii, văzută ca un proces complex şi continuu. Şi aceasta nu este numai o eroare teoretică, puţind avea consecinţe practice în constituirea unei noi societăţi. Orînduirea socialistă este calitativ nouă în dezvoltarea omenirii prin faptul că ea tinde să dezalieneze pe om, să înlăture destinul istoric misterios prin participare conştientă. Or, conştiinţa presupune permeabilitate la adevăr, deschidere faţă de realul nemistificat, gîndire proaspătă şi creatoare, în ultimă instanţă cultură autentică. Latura cealaltă a înţelegerii leniniste a culturii e viziunea polemică. Pentru Lenin cultura nu se închide în sine, nu e o activitate autonomă, legată de satisfacerea unei necesităţi spirituale izolate a omului. Marxism-leninismul postulează omului total ale cărui laturi se structurează în procesul concret istoric. Cultura este o formă de participare la istoria văzută ca înfruntare continuă, ca luptă cu clasele, depăşite sau cu inerţiile. Fundamentală pentru concepţia leninistă e teza celor două culturi existente în cadrul culturii unice, reflectînd pe plan suprastructural încleştările din realitatea socială. Polemica deschisă şi principială, luarea de poziţie faţă de vechi, de inerţie şi în ultimă instanţă faţă de mistificare, nu e numai o caracteristică a vieţii culturale ci însăşi esenţa sa, modul în care ea se integrează vieţii concrete. Concepţia leninistă a culturii nu este tolerantă ci largă, deschisă faţă de adevăr, organică şi polemică în acelaşi timp, dinamică şi antiacademistă, duşmană a schemelor, simplificărilor şi mai ales a suficienţei, a prea uşoarei şi îngăduitoarei mulţumiri de sine. Alexandru IVASIUC TAPISERIE de ION NICODIM IN ACEST NUMĂR: Cei mai tineri autori: Versuri de Mircea Dinescu Proză de Irina Grigorescu şi Ion Bledea Despre iluzia superiorităţii de Teodor Mazilu Unde a studiat Cantemir? de Ion Alexandru Poeme și proză de Henri Michaux Literatură turcă ' • • . i -J ... .... . . ‘