Luceafărul, iulie-decembrie 1970 (Anul 13, nr. 27-52)
1970-07-04 / nr. 27
4 IULIE 1970 r compendiu CRISTINA TACOI Ierugi Cu cea de-a doua carte, Cristina Tacoi ne oferă o surpriză dacă nu un plan valoric, cel pufin în schimbarea modalităţii de expresie a talentului său , dacă în prima, Aşezare de lucruri (1968) recunoşteam o sensibilitate vie care se supraveghează cu o anumită luciditate sau circumspecţie feminină, conturindu-şi, astfel, şi mai pregnant linia delicată a percepţiei, în Ierugi poeta adoptă o metrică folclorică, aceeaşi de la început pină la sfirşit, fără ca prin acest procedeu formal să obosească prea mult lectorul. Căci dincolo de artificiul la care a recurs autoarea in placheta de faţă, artificiu devenit o stare naturală a sa, un mod propriu de a se comunica, bănuim o mai deplină sinceritate a sentimentului, şi uneori chiar o adincire a lui ca in această rerugă la apa morţilor : „terugă, ştergar vărgat. / Malurile fi-ai surpat, / De legeni pe albie / Putregai de salvie ? / / Lingă porţile de-argint, / Mă deştept, nemaifiind ! / De la soare mai la vale, / Văd în apa morţilor. / Verde, umbra porţilor. / / Xinduie aerul mut , / De cintec neînceput“. Limbajul se aplică adeseori cu eficienţă ritmului utilizat de Cristina Tacoi, fuzionind in reliefarea stărilor de spirit proprii descintecelor sau bocetelor folclorice . ..Bate toaca despre noapte ! Cu dintele de la șarpe, / / Aprinde copaci in cer, Lumine spre nicăieri III Du-i pe-o aripă de înger / Floarea florilor de singer — / Pe licărul de la stea / Lerui Doamne, Vinerea. / / Lerui Doamne, greu i-o fi / în valea cu umbre, şi / Cu pămîntul peste faţă, / în seară, in dimineaţă“ (le rugă la maica mea). Cu toată unitatea stilistică a acestor Ierugi (metrică, lexic popular) trebuie să-i atragem atenţia poetei că o nouă carte, asemănătoare, ar dezavantaja-o mai curind, limitindu-i expresia la o singurăcroială, determinind, pină la urmă, sofisticarea unei delicateța adevărate. % TEI MIHAI URSACHI Inel cu enigmă O sensibilitate pură, eminesciană, proprie scufundării extatice in lumea de parfumuri şi culori vegetale, în rândul ei corectată, de umorul, de ironia benignă a lui Ion Barbu din acea parte a creaţiei sale circumscrisă psihologiei Isarlicului, iată cele două trăsături mai importante relevabile in cartea de debut a poetului Mihai Ursachi, Inel cu enigmă. La acestea se adaugă, o înclinaţie, de Valoare secundară, către asociaţia absurdă ori suprarealistă, către insolitul gratuit al expresiei, izvorită, probabil, dintr-un studiu prea îndelung şi curat al melancoliei, armă şi reflex de apărare împotriva obsesiei unice. Inel cu enigmă probează apariţia unui poet autentic, stăpin pe cuvintele sale, cu o structură muzicală plină de farmec, pierdut in somnul erotic al teilor în floare, trezindu-se, din cind în cind, cu cite o replică de un absurd pitoresc pe buze, interesant in mai toate ipostazele sale. O atmosferă de un straniu poesc generată de subtilitatea savantă a ,,subiectelor“ lirice cultivate de Mihai Ursachi, îmbinînd tonul enigmatic, preţios, cu expresiile cele mai derizorii ale banalului, cotidianului, provoacă atenţia noastră la o permanentă stare de veghe. Am spus „subiecte“ şi vom adăuga încă o caracteristică a modalităţii lirice preferate de poet : aceea a baladei. Mihai Ursachi narează cu voluptate fie un dialog ezoteric despre Pythagora şi sclavul său divin, Zamolxis („Pythagora : Menire înaltă dumnezeiască ţi-a fost hărăzită, / Privirile tale-s asemenea timpului. / Deci iată de azi, o Zamolxis / eşti slobod să pleci unde vrei, / Destinul făcut-a, ca eu, muritorul, / Tiran peste ceea ce-i veşnic să fiu. / / Zamolxis : O fiu al lui Hermes, care in Aithalides / Te-ai întrupat, şi sufletul tău, călător a trecut / Prin Euphoroos şi Hermotimos şi-n cele din urmă / în Pyrrhos, pescarul din Delos, I tu Cavaler al Triunghiului / Crezi oare că scitul / se va slobozi de sub tirania Ideii ?“), fie un Triplu poem pentru bătrînul pescar Garibaldi (lipsa de spaţiu ne împiedică să-l reproducem), fie această viziune eminesciană cu accentele rigorii barbiene : „Corăbii de aramă cu vele-nsîngerate / Purtind pe ele semnul împărăţiei perse / Se leagănă pe sfera-mpărţită-n jumătate. / — Aştept o veste clară din lumile inverse... / / Sub dafinii in floare şi bolţile de vie / Cintări crepusculare de liră şi de flaut. / Acum se împlineşte o tulbure veche, / Pe niciun ţărm de-acuma, eu n-am să te mai caut. / / Curind voi fi o stană, şi vieţile trăite — / Simboluri încrustate, pe jumătate șterse, / Alături faraonii vor face piramide... I — Aştept o veste clară din lumile inver- Dan LAURENŢIU P. V. HANEŞ Studii de istorie literară Preţuit şi cunoscut autor de manuale de literatură română pentru elevii de liceu, manuale care decenii de-a rindul au constituit adevărate modele ale genului, P. V. Haneş este şi una dintre figurile cu totul stimabile ale cercetării istorico-literare din prima jumătate a veacului nostru. Desigur, P. V. Haneş n-a fost, aşa-zicind, un creator în respectivul domeniu şi încercările sale in planul sintezelor pălesc de la distanţă în faţa performanţelor strălucite realizate de marii săi contemporani, Iorga, Lovinescu sau Călinescu, în schimb, de o neîndoielnică utilitate, chiar şi în momentul de faţă, sunt contribuţiile sale in domeniul cercetării documentaristice, al depistării de noi izvoare şi al stabilirii de texte. Există, astfel, chestiuni de istorie literară românească avind o constantă însemnătate şi incitînd mereu la noi controverse, a căror interpretare (fără ca unii beneficieri s-o recunoască întotdeauna ’.) este practic imposibilă in afara celui mai deschis apel la moştenirea lăsată de P. V. Haneş. Volumul selectiv, recent apărut la Editura Minerva, şi însoţit de un util şi succint comentariu semnat de Mihai Gafiţa, stă mărturie elocventă in această privinţă. Fie fi, numai exemplele oferite de studiile consacrate lui Alecu Russo şi Nicolae Milescu şi este suficient pentru a aprecia valoarea contribuţiilor acestora la elucidarea unora dintre chestiunile atit de încurcate ale istoriei noastre literare. Excepţionala băgăţie a faptelor inedite, in aceste lucrări, este dublată de o remarcabilă rigoare a demonstraţiei, căreia, la rindul ei, nu-i lipseşte o bine venită şi discretă undă polemică. Iată de ce ne putem întreba cum se face că, de pildă, atitea dintre doctele „contribuţii“ actuale la stabilirea paternităţii poemului liric Cîntarea României eludează cu subtilă abilitate punctul de vedere al lui P. V. Haneş ? In altă ordine de idei, fără a diminua cu ceva meritele editurii Minerva, rămîne de văzut dacă selecţia din opera lui P. V. Haneş nu este totuşi prea zgârcită. ALEXANDRU GEORGESCU Pedeapsa (nuvele) în alcătuirea lor intimă, piesele acestui volum par a ignora cu maximă seninătate agitaţia din ce în ce mai cuprinzătoare ce are loc in cimpul prozei contemporane şi al cărei scop declarat este emanciparea ostentativă de formulele narative tradiţionale. în faţa plăcerii supreme de a povesti şi a evoca intimplări şi oameni aparţinînd, după toate indiciile, unor experienţe şi observaţii directe, autorul se eliberează de orice complex novatorist şi îşi vede de treabă, convins că ceea ce are el de spus, simplu şi pe înţelesul tuturor, nu are cum să nu intereseze. Adevărul este că, cel puţin de citeva ori, cartea lui Alexandru Georgescu ne redă încrederea in bunele şi verificatele modalităţi de lucru ale prozei de inspiraţie rurală de altă dată. Autenticitatea originară a faptului de viaţă, in aceste împrejurări, îşi este ei însăşi atit de suficientă incit modalitatea epică propriu-zisă nu interesează prea mult. împrejurarea că un bătrin şi decrepit ţăran, mereu flămînd, moare fiind forţat cu o cruzime inumană de un altul să ingurgiteze o imensă cantitate de porumb crud pirjolit pe jăratec este, evident, răscolitoare prin ea însăşi (Moartea lui Marin Gabernea). La fel, ca ,cititor, nu poţi rămîne indiferent aflînd circumstanţele de un grotesc tragic in care o mamă apelează la mijloace de înfometare sistematică a propriului fecior spre a-l face inapt pentru front (Umbra) sau cind. ţi se relatează intimplarea prin care trece o tinără ţărancă şi ea constrinsă de război să-şi rateze fericirea conjugală, acceptind un mariaj sprijinit pe criterii cu totul exterioare comuniunii de sentiment (Lirica). Alexandru Georgescu se încumetă insă şi in domeniul unor tentative de proză mai elaborată, impulsionată de o optică analitică şi de o construcţie epică mai ambiţioasă prin complexitatea ei. Este cazul amplei nuvele Varia care ocupă jumătate din economia volumului. De data aceasta, rezultatul este insă dezolant. Absenţa intuiţiei psihologice şi precaritatea îngust domestică a argumentării narative fac din această scriere o searbădă şi de tot indigestă compunere. în sfirșit, sentimentalismul atit de minor din povestirea Irodica îneacă totul in platitudinea cea mai neîndurătoare. N. CIOBANU cronica literară Surprinzător de mature şi unitare, sub raport stilistic, sunt versurile lui Emil Brumaru, un poet care trăieşte — după cit sînt informat — departe de zarva vieţii literare, exersînd cu onestitate o profesiune neliterară. De la început se observă în Versuri o bună tehnică poetică, un simţ remarcabil al limbii şi o voită vetustate. Emil Brumaru introduce în poezie obiectele de bucătărie şi scrie mici elegii despre roade şi ierburi, punînd lingă plăcerea de a sugera aromele fructelor catifelate şi poezia naturilor moarte oarecare ironie cordială. Procedeul de a scrie patetic şi în acelaşi timp ironic despre sare, ceai, cartofi, şi de a evoca amestecul de parfumuri şi culori ale legumelor strinse în lăzi vine de la poeţii simbolişti şi post-simbolişti. Pillat, Fundoianu, Voronca, Perpessicius, chiar sentimentalul Minulescu fac cu deliciu inventarul cămărilor se dedică lungi poeme elementelor derizorii din lumea vegetală. Emil Brumaru reînvie acest program avînd grijă să-şi cenzureze sentimentalitatea prin umor. Ei exultă cuţitele de pe masa gospodinei, plita încinsă, mujdeiul aţiţător, tava cu ceştile din care se ridică aburi aromaţi, şi compune un imn despre banalul dulap : „Dulap obscur, in tine arde-un inger / îmbobocit pe rişniţi de cafea / Visind piper rotund şi zahăr cubic, / Fără să-ţi ştie taina nimenea. / Ouă adinei cu-amiezi sub coaja fină / Tu-ascunzi tăcut, miresme ce le ierţi, / Dulci farfurii cu sufletul ca roza / De parfumat lingă mari peşti inerţi. // Dar la amurg cotloanele de umbră / Pline-s de spaima furilor gindaci ! / Unde e cheia tandră şi subţire / Spre-a rupe neputinţa-n care zaci ? / Ca s-auzim cum pentru-ntiia oară / Cuţitele vorbesc de mărul acru / Şi scos suav din căni miezul de apă / Să-ţi tremure pe rafturi, dulap sacru“. Versul este concentrat şi poemul nu se întinde mai mult decât este nevoie. El se apropie, fără prejudecăţi, de orice obiect casnic, efortul (şi plăcerea) poetului fiind de a sugera, intr-o epocă de mecanizare excesivă, bucuria unei existenţe rămase la gesturi şi preocupaţiuni elementare. A scrie, azi, despre bucătărie, dormitoare, bulion, ibrice, motani etc. este un curaj. Poeţii mai noi vinează, de regulă, miturile mari şi umblă cu limba scoasă după fantomele pure ale ideilor, in poeme din care au izgonit orice referinţă mai directă la lucruri. Autorul despre care scriem reprezintă, din acest punct de vedere, o excepţie. El se întoarce la o tematică socotită minoră (poezia căminului) şi scrie, în genere, despre elementele ce trezesc cea mai mare suspiciune poetului modern, devenit — fără să vrea — robul abstracţiunilor inextricabile. Emil Brumaru nu are, aşadar, teama de a fi minor şi anacronic, şi scrie in versuri limpezi (există la el chiar o obstinaţie a clarităţii !) despre interioare, prînzuri abundente, despre gospodine cu sini mari mirosind a pătrunjel şi a rîntaş. Tehnica este simplă : o aglomerare de lucruri şi o oarecare solemnitate în evocarea lor. Concludentă, în acest sens, este Elegia din fruntea volumului, cu versuri pilite îndelung şi bine sunătoare : „O, vechi şi dragi bucătării de vară, / Simt iar în gură gust suav Emil Brumaru VERSURI de-amiază ! Şi în tristeţea care mă-nconjoară / Din nou copilăria mea visează : / Ienibahar, piper prăjit pe plită, Peşti groşi ce-au adormit în sos cu lapte, / Curcani păstraţi în zeama lor o noapte 1 Spre o delicateţe infinită, / Ciuperci cu canapeaua, în dantele, / Icre cu bob bălos ce ochiu-şi cască, 1 Aluaturi tapisate crescînde grele / Intr-o dobitocie îngerească, / Moi miezuri de ficaţi în butoiaşe1 De ou de melc, înlăcrămate dulce, / Mujdeiuri ireale, şunci gingaşe / Cind sufletu-n muştar vrea să se culce, / Şi-n ceainice vădindu-şi eminenţa / Prin fast de irizări şi foarte fine ! Ceaiuri scăzute pină la esenţa / Trandafirie-a lucrului in sine !“ S-ar putea reconstitui, de am înregistra toate temele poemului, un adevărat ritual casnic, înfăţişat în momentele lui esenţiale : pregătirea prînzului, cafeaua de după masă, gustarea, cu limba plescăind de satisfacţie, a fructelor zemoase etc. Vine, apoi, la rind contemplarea dulapurilor pline cu lichioruri şi dulceţuri pietrificate (Cintec), a tăvilor pe care stau Îngrămădite piersici cu pieliţa subţire şi roşie, a sticlelor de untdelemn şi de bulion, a rufelor întinse pe funie (Sentinţa) etc. Ca D. Angliei, Emil Brumaru evocă în versuri parfumurile puternice de după ploaie (Apocrifa, II), aromele grele, unsuroase, ale cepei şi acelea, amărui, ale cucutei. Decorticarea unei portocale este un prilej de a medita la starea de sublimitate a materiei (Amnezie). Gospodina care întoarce cu dibăcie cartofii sfîrîitori din tigaie şi apare, apoi, purpurie la faţă in uşa bucătăriei, este o Beatrice cu un simţ practic mai dezvoltat : „Glycera are vergi cu care bate 1 Nervoasă portocalele prea dulci / Şi-un păr cîrlionţat de vechi păcate / In care nu e bine să te-ncurci. / / Ce zeu să născocesc să îmi ajute / Cu harul lui ca dînsa să mă lase / Să-i fiu umilul sclav ce scoate plute / Cu graţie din sticle lungi la masă ? ’ Şi piersice, stropind-o lin cu apă / Să nu leşine, să-i aşez în mină, / Să strig la papagal cind o să-nceapă / Să-i ocărască mersul de stăpînă // Şi simt maici ce-i ţine doar afară, / Licenţioşi, pe ei motani să-şi culce, / Cu-n pămătuf să-i scutur la picioare / Din copăcei miresmele năuce / Şi seara să-i citesc cu vocea clară: Spre-a adormi frumos, poeţi sublimi / In timp ce-n porţelane-o să transpară Războaie între guelfi şi ghibelini !“. O cruzime în privinţa cuvintelor se observă, uneori, la acest poet care vede prin colţuri şi dulapuri numai îngeri , îngerii lucrurilor umile. Este cruzimea rafinatului amator de vorbe verzi, neruşinate. O baladă şi o închinare fac loc, între atîtea suavităţi, şi unor imagini mai fruste, ca de pildă , „vechi piftier de ţiţe clocitoare“. Versul este „un subţire maţ de fluture“ şi chiar mai mult decit atît : „Crud, pîrţ de înger chiflicind cristale“... etc. Din universul domestic nu este uitată, apoi, latrina („dulci latrine cu hîrtii murdare“), iar nişte romanţe — scrise de un Minulescu mai truculent — nu se sfiesc a vorbi de bucile nevestelor, îngerii suavi ai poetului iau, aşadar, şi înfăţişări mai profane, şi pentru ochiul comun, mai vulgare : ei rătăcesc nu numai în fructe, legume, în miezul harbujilor şi în sinii albi ai femeii, dar şi in găleţile cu zoaie şi în colţurile murdare ale casei. Emil Brumaru este — s-a înţeles — un poet format, de un talent ce nu mai poate fi pus la îndoială. Eugen SIMION IM - - ■--- t — ‘ -...... ‘— comentarii critice # Ştefan şi poezia absenţei lată in mare poet neglijat pină astăzi. Cu excepţia ediţiei lui N. Davidescu din 1938, nu a existat nici o altă încercare de publicare masivă a operei lui Ştefan Petică. Abia de curind, prin ediţia îngrijită de Eufrosina Molcuţ care semnează şi studiul introductiv, notele, comentariile şi variantele, a apărut primul volum de Scrieri ale lui Ştefan Petică, conţinând „poezii, poeme în proză, crochiuri lirice şi evocări, iar la Addenda poezie şi proză inedită". Volumul al doilea va cuprinde „teatru, critică literară, publicistică, studii sociologice şi corespondenţă“. Nu vom comenta aici ediţia critică, lăsînd sarcina în seama istoricilor literari. Mai interesant ni se pare, profitînd de ocazie, să subliniem citeva trăsături ale poeziei lui Petică prin care el continuă să răspundă sensibilităţii moderne. In jurul anului 1900 poezia lui Petică ar fi trebuit să fie o revelaţie şi asta în ciuda observaţiei noastre că scriitorul se integrează culturii naţionale. Scriitorii mari fac fizionomia unei culturi şi e inutil a mai spune că se integrează în ea. Cind observăm o abatere remarcabilă de la cursul normal noi îi căutăm imediat un fond de tradiţie, cind de fapt ar trebui să admitem că ea a îmbogăţit acest fond. E clar că privind retrospectiv, in imaginea noastră despre tradiţie se dizolvă şi inovaţiile, astfel că ele ni se vor părea cerute, necesare, previzibile. E ca şi cum, turnind alb peste negru, am spune că albul nu e un accident, avînd afinităţi delicate cu cenuşiul. Poezia lui Petică a fost însă un accident în tradiţia noastră şi, atunci cînd afirmam că ea ar fi trebuit să aducă o revelaţie la momentul respectiv, nu făceam decit să regretăm lipsa ei de ecou. Devansind epoca, poezia lui Petică s-a consumat ca un scurt joc de artificii şi a rămas străină înţelegerii contemporanilor. Pentru prima dată în literatura română ea impunea o copleşitoare imagine a absenţei, adică o ultimă treaptă de extaz şi de rugă. In poezia lui Petică lipseşte divinitatea şi totuşi, locul rămas gol e centrul unic de fascinaţie. Ruga înălţată tînguitor către cer, fără şansă şi fără sfirşit, aprinde în jur o dogoare bolnăvicioasă, o febră a aşteptării insuportabile. Intr-o asemenea poezie absenţa divinităţii poate fi transcrisă prin imagini fugarei, abstracte, dar nu ele contează, ci tensiunea care le cere. Intr-adevăr, tot ceea ce îşi doreşte Petică e străveziu şi abstract, fără o determinare care să individualizeze. Pe cerul său trec numai siluete de fecioare pale, umbre, adieri, fulguraţii. Chiar decorul său sumbru, muzica densă, aromele grele nu fac parte din fast, ci din atmosferă. Noi nu vedem elementele de decor, ci simţim tensiunea care le naşte mereu, în absenţa idealităţii, şi poezia lui Petică în aceasta constă, în imploraţia monotonă, ce se arde pe sine. Invocarea absenţei, iată o atitudine fundamentală a condiţiei umane moderne, private de mituri. In Structura liricii moderne, Hugo Friederich numea idealitate goală locul spre care poeţii îşi înalţă privirea, lipsiţi de credinţă, dar minaţi de o pornire străveche. Astfel ar trebui înţeles şi argumentul pe care Petică îl aşează în fruntea ciclului Fecioara in alb („Am scris aceste poeme într-o vreme de zbuciumare tăcută şi de deznădejde tragică. Era vremea cind se sfărimau idealurile cu pornirea furioasă cu care trebuie să se fi dărimat odinioară idolii de pe altarele lor de marmură albă“), nu ca un document al deziluziilor politice, ci ca o mărturie a reacţiei cu care omenirea a întimpinat pierderea definitivă a copilăriei. Chiar dacă Petică nu e un mare posesor al mijloacelor (moartea lui la numai 27 de ani explică totul), el e un mediu grav de rezonanţă al epocii şi chiar un anticipator. O altă intuiţie excepţională a poeziei sale rămîne ridicarea tăcerii la rangul de poezie totală. Pe nesimţite, coşmarul absenţei coboară din lumea chemată fără speranţă în chiar cuvintele acestei chemări. Ajunsă la paroxism, aşteptarea nu se mai poate exprima decît prin încremenire şi astfel începe, iremediabil, singurătatea. Nimeni nu mai poate face deosebirea intre două statui identice, chiar dacă una e goală, iar alta conţine o stare prăbuşită în sine. Doar poetul, care a parcurs evoluţia de la început pină la sfirşit, are revelaţia puterii nemăsurate pe care o deţine tăcerea: „Cintarea care n-a fost spusă / E mai frumoasă ca oricare ; Misterul ei e o beţie / De voluptoasă-ndurerare. (...) Dar în cintarea fără nume / Ascunsă-n negrele vioare / E-o tragedie tăinuită. / Pling albe vise moarte-n floare. / Tristeţa lor neprihănită / Atît e de chinuitoare, / Că pune-n suflete ■pătate / O mistică înfiorare, / Şi o chemare zace-n ele / De-o zdrobitoare nostalgie : Tortura ei necunoscută / Este suprema poezie“ (Cînd vioarele tăcură, III). Un asemenea elogiu al virtualităţii nu avea să mai aducă decît Barbu şi asta într-un timp cind ideea sărăcirii esenţei prin manifestare devenise un bun cîştigat al gindirii poetice. Mai exista o calitate a poeziei lui Petică prin care el se situează în mentalitatea noastră contemporană : e vorba de unitatea strînsă a ciclurilor, de înlănțuirea lor dialectică. E semnificativ faptul că poeziile nu au nici un titlu, ele fiind grupate în raza unor obsesii centrale. Astfel, primul grupaj, intitulat Fecioara in alb, e un poem-fluviu al mirajului rămas veşnic inconsistent; al doilea, remarcat de Călinescu, se numeşte Cînd vioarele tăcură şi deplînge imposibilitatea de-a mai exprima o aşteptare febrilă; în Moartea visurilor, poetul, epuizat de aşteptare, coboară „în noaptea fără stele şi fără dimineaţă". Poemele în proză sînt şi ele imaginea desfăşurată a aceloraşi obsesii. Deşi a avut o bogată cultură, Ştefan Petică nu-şi datorează originalitatea unor influenţe străine. El are un timbru propriu şi rămîne modern mai ales prin fidelitatea cu care şi-a trăit drama interioară. De aceea, faptul că opera lui apare acum într-o ediţie critică nu poate decît să ne bucure. Alexandru ŞTEFANESCU / 1 % ( efemeride] Bătrînul şi Cărţile (continuare) Odată trecută surpriza descoperirii (urmă Bătrînul să-i istorisească lui Kim), avu tăria să-şi ascundă curioasa putere de devinaţie. Mai mult, se gîndi s-o cultive. Dacă ar fi izbutit să reducă la un sfert sau chiar , la o cincime numărul de pagini citite, — desigur, în scurt timp, ar fi uimit lumea prin Cunoştinţele lui. După exerciţii răbdătoare, observă că, intr-adevăr, partea pe care trebuie s-o citească, spre a înţelege totul, scade treptat. Il copleşi o mare fericire şi citi astfel sute de cărţi într-un timp în care alţii abia ar fi sfirşit două sau trei. Acum era atit de sigur de puterea lui incit a mărturisi singurului prieten pe care-l avea.. Acesta nu-l crezu, fireşte, şi, atunci, ca să-i dovedească, citiră ,amîndoi aceeaşi carte, apărută cu o zi înainte; el, în zece minute, celălat, în citeva ore. Pe urmă i-o povesti: pe măsură ce povestea, pe chipul celuilalt creştea ca o umbră de mirare, pentru că (îi spuse el mai tîrziu) ceea ce auzea era şi nu era cartea citită. O mulţime de amănunte nu se potriveau, ideea era schimbată. Acum fu rindul lui să se mire; reciti, în două-trei nopţi, numeroase cărţi, pină la capăt, şi constată că puterea lui de a ghici se transformase intr-o putere de a inventa. Există oare, intre una şi alta, o linie despărţitoare, o margine invizibilă, peste care trecem fără să fiim ? Dacă lumea socoteşte pe profeţi nişte mincinoşi, confuzia nu provine de aici, din încălcarea acestei margini ? Cărţile deveneau de nerecunoscut, ca şi cum ar fi fost altele; un fir foarte subţire continua totuşi să le lege de ceea ce ar fi trebuit să fie. Pentru întâia oară se îngrozi! Acum îi erau suficiente zece, uneori nici zece, pagini, din orice carte, dar nu spre a bănui întreg restul, ci spre a-l inventa. Şi, mai ales, îi era cu neputinţă să citească, atent, supus, ca orice cititor: pe marginea textului, mintea lui o lua razna, fiecare rînd, fiecare cuvînt, se umflau, se umpleau de sensuri, ajungeau să semene cu o carte întreagă. Nu se poate spune că s-a deprins vreodată cu miraculoasa lui putere de a crea folosindu-se de ceea ce au creat alţii. Dar e lucru sigur că pierdu treptat plăcerea de a citi. Pentru că, neaşteptînd nimic de la o carte, cunoscînd-o din prima clipă fie că era un roman, fie că era un poem — el nu era niciodată curios, intrigat sau neliniştit. Imaginaţia lui prolifera jumătăţi, sferturi sau chiar (aproape) cărţi întregi, dar el avea în minte, din prima clipă, totul. Ceea ce imagina nu i se dezvăluia treptat, nu era o succesiune, o durată; i se releva dintr-o dată în toate detaliile. Cum nu avea bucuria descoperirii unor cărţi necunoscute, n-o avea nici pe aceea a inventării lor. Cînd împlini şaptezeci de ani, observă că fusese colaboratorul nesolicitat al multor mii de autori, că aproape nu exista carte în lume pe care el să n-o fi scris în propor’ţie de nouăzeci şi nouă la sută, dar, că, în tot acest timp, nu scrise cu adevărat nici o singură carte. Pierduse doar cu desăvîrşire plăcerea de a citi. Plecă într-o călătorie de luni de zile. Pentru întiia oară, din adolescenţă, de cînd îşi descoperise ciudata însuşire, nu citi, cit dură călătoria, nimic. Privi, de pe puntea vaporului, apele oceanului şi cerul înstelat, privi zăpezile veşnice de pe vîrfurile munţilor la poalele cărora ajungea... Era mulţumit şi liniştit, cum nu mai fusese de mult. Cînd se întoarse, constată că s-a vindecat. — Ah, domnule, ce nefericit sint de atunci! își încheie el povestea, uitîndu-se la Kim. Nu-mi găsesc rostul, nu-mi priește nimic. îmi regret infirmitatea, viciul acela, cum să-i spun... Stau, zile-ntregi, pe banca aceasta, și aștept să mor. Rosti ultimele cuvinte cu ovoce deznădăjduită și fu prima oară de la începutul întîlnirii lor, cînd Kim îi văzu obrazul agitat de o spaimă nedeslușită, care-i umaniza trăsăturile. Nicolae MANOLESCU