Luceafărul, ianuarie-iunie 1981 (Anul 24, nr. 1-26)

1981-01-03 / nr. 1

6OO'. Zî1 A Nişte brazde, roată prin pădure d­ a, şi ceaţa poate fi uneori curată.­­ Subţi­re, transparenţă, tre­cută parcă prin mări filtre de aştri şi de ninsori. Se scutură caldă pe dealuri ca şi cum nişte pomi ar­ înflori acolo în univers­ şi, cir,c şi cînd, se dau jos. Mai îşi iau ceva apă de la rădăcină şi îşi mai iau ceva aripi, ceva zbor. Iar cînd totul, în streaşină dimineţii se sparge, pe pămint curg doar a­­coperişe şi stoluri de flori, îm­ping aerul, cu bice copiii, şi ape se-nvirt grele pe după poc­nitori. Pluguşorul îşi duce ecoul prin văi mai departe şi aduce aminte de apăsarea, cu pieptul, a ţăranului pe plug. Trag roa­­tă-roată nişte brazde, prin pă­­du­r­e şi aciupi de­ argint bătăto­resc muşcate roşii şi subţiri la geamuri, presărind bucăţi de cer prin curţi. Toate porţile au fost deschise şi dinadins uitate toată noaptea descuiate, iar cli­nii, în ogrăzi, legaţi in lanţuri. Au fost bătrinii mai intîi, ei au colindat şi-au fost colindaţi in memoria lor, cu lunga, abia mai amintita şi depărtata lor viaţă. Şi-au fost şi tinerii apoi, şi-apoi copiii. Un pluguşor i-adună ca-ntr-un­ vis pe toţi. Solemn şi­­totul cit mai generos — pentru că-n drum mai aşteptau şi doi cai şi o pereche de boi gătiţi cu ziuă şi cu foi vechi, rupte din mm REFLEX calendare — urmează aruncatul cu ţărină. în alte părţi se asvîr­­le cu griu. In podgorie, cu pă­­mînt. Se ia dintr-un paner ţărî­­nă proaspătă şi lină şi se arun­că pe pămîntul vechi semn de-nflorire nouă. Iar dacă vrei, dacă te rogi frumos, urătorii iţi dau aşa cit să cuprindă o ulci­că mică, mică, atît cit să Înca­pă şi-o sâmînţă-n ea, şi să o uzi şi s-o-ngrijeşti pină cînd, în soarele primăverii, afară se aude iarba încolţind. E semn că ai ţinut bine pămîntul şi că poţi să te mai reazimi de el. Şi că de el se leagă speranţă, se leagă şi vis şi aşteptări. Pâmin­­tul care, intrînd în gravitaţia unui nou deceniu, s-ar putea să fie şi bolnav, şi pustiit, împie­trit sub piramide şi aripe şi de­zastre din care cu greu s-ar mai, putea culege o săminţă, un sî­n­­bure de raţiune. Cum cu greu s-ar mai putea culege, dintr-un­ cer de zgură, înrăit, vreo sămin­ţă de stea. Rămî­ne trează spe­ranţa însă şi rămîne vie veghea aceasta ca pămîntul să nu ro­dească împotriva sa nimic şi să nu crească, să nu încolţească nimic care l-ar putea umple de ceţuri şi mai adinei. N-a nins, podgoria se află în ceaţă, uneori însă — la început şi, la sfîrşit de an — uite, şi cea­ţa poate fi curată, trecută parcă prin mari filtre de aştri şi de ninsori. Şi se poate vedea cit de departe în timp, se poate auzi cit de adine, nu noi. A. I. Zăinescu A Proletari din toate ţările, uniţî-vâ I Luceafărul Săptâmînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialista România RPBRfmnmia H fl­ m Iff r|S|I li I.y mBHBHHHHHHnHBHI INIMA PATRIEI n nou — binevenit in tară, an nou — binevenit in inimi. Toţi citi formăm aici acest relief în formă de cuvint şi alcătuim acest tul­burător univers rotund care este ţara­­intern in acelaşi timp şi speranţele şi certitudinile unui timp care să se aşeze in lucruri şi-n fapte cu mult mai mult temei decit, pină acum şi cu mult mai mult izvor de bine. Tot ce s-a înfăp­tuit pină acum reprezintă fondul principal al ar­gumentelor şi încrederii noastre in noi Înşine. Tot ce s-a gindit şi înfăptuit pină acum re­prezintă fondul principal al devotamentului şi abnegaţiei noastre, al marii noastre iubiri de ţară şi al dragostei noastre nemărginite faţă de partid, faţă de secretarul său general, preşedin­tele Republicii, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. La acest început de an care deschide de fapt o rouă etapa, aceea a unui nou cincinal, toate aceste simţăminte îşi au acoperirea in aur a faptelor cu care un Întreg popor işi hotărăşte şi mai tare voinţa şi puterea pentru noi eforturi in vederea edificării noii societăţi, în vederea împlinirii marilor sale deziderate, a obiectivelor economice şi sociale care să-i îndreptăţească un viitor fericit. Partidul nostru comunist va împlini in acest an şase decenii de luptă, muncă şi creaţie nepieritoare, şase decenii care ne găsesc râzind şi simţind in partid acel centru vital, dar viu şi luminos in jurul căruia gravitează ţara în­treagă, poporul întreg. Conştiinţa însăşi a is­toriei şi vieţii noastre, conştiinţa însăşi a tutu­ror înfăptuirilor de pină acum ca şi a tuturor înfăptuirilor viitoare, acest moment aniversar ne va insufla desigur noi motive şi noi imbolduri pentru ca, în continuitatea procesului amplu de dezvoltare economică şi socială, la edificiul măreţ al patriei să adăugăm noi carate, noi străluciri. Aşadar, un an nou pe care, in curind !l vom numi un nou an, o nouă treaptă pe calea pro­gresului şi civilizaţiei. Il vom numi un nou an pentru că, pus în front de lucru, şi deschis, şi cuprinzător, el va prefaţa din interior­ suma însăşi a înfăptuirilor cincinalului pe care-l inau­gurează, si cu aceasta, ca o magistrală in timp, ne deschide larg seria succeselor pe care cu toţii ni le dorim. Fii binevenit în ţară, aşadar, nou an, fii bine­venit în inimi, an nou. L-a­n sărbătorit după datina străbună, dar şi după datina de ani a zilelor şi Împlinirilor noastre ca şi a celor ce vin, viitoare, gindindu-ne, fişa cum dintotdeauna am făcut-o, şi aşa cum fericit ni s-a vorbit mereu, că nimic nu vine şi nu se realizează de la sine şi că totul stă in puterile noastre, in temeiul şi justificarea însăşi a muncii noastre. Mesajul tovarăşului Nicolae Ceauşescu­­ ne stă îndreptat in acest sens şi deschide un orizont nou de cuvint şi idee acum la început de an . Ne cuprindem cu toţii in acest mesaj, tot ast­fel cum viaţa se cuprinde de­ propriile ei reliefuri şi din adîncul, dinlăuntrul ei sprijină şi sus­­ţine bolta nepieritorilor săi munţi,­ într-­o nouă şi, evident, transformatoare, revoluţion­ară putere şi profesiune înaltă de credinţă, cu liberul con­­simţămint şi hotărîrea fermă a acelei­­ perma­nente stări de conştiinţă după care a face totul înseamnă intr-adevăr a face totul şi­ a te dedica neîncetat şi concret propăşirii patriei , şi po­,­porului tău. Speranţe de pace işi pune lumea in acest nou an şi speranţe de bună înţelegere şi colaborare.­ Planetă pămint se poate salva pe­ calea păcii, iar popoarele pot convieţui beneficiind de la pace şi nu­ de la cursul periculos al agravării, si­tuaţiei internaţionale, nu de la cu­rsul periculos al încordării, al Înarmării sau al ameninţării cu forţa, etc. O îndreptăţită rază de speranţă tri­mite România în lume, prin politica sa de pace şi înţelegere, prin normele şi principiile pentru care ea pledează neabătut , pentru ca viaţa in­ternaţională să cunoască un climat de încredere şi de respect. Grija pentru soarta lumii în­seamnă grija fiecărui popor pentru propriul său destin, iar România a făcut de nenumărate ori dovada unei înţelegeri majore, superioare a acestui lucru, motiv pentru care se bucu­ra de­ respect şi aprecieri unanime. Constanţa politicii sale va avea şi in acest an o confirmare pe­ măsură. ................................. Un nou an, aşadar, s-a instalat cu clipă şi lumini in articulaţiile înseşi, ale lumii şi, vizio­nar, a intrat in toate drepturile şi datoriile lui. Drepturi şi datorii care prin om şi prin oam­eni se întemeiază, pentru ca la orizont totul să fie mai bine şi mai frumos. In inima acestui an bate inima fiecăruia şi bate rotund, generos, însăşi inima nepieritoare a patriei Luceafărul . PRIVIM PRIN MILENII Flori tremurătoare, flori albe scaldă pămîntul Patriei Arbori înalţi, bărbaţi puternici string de milenii cu rădăcinile ţărîna dacică, români vinjoşi în lung şi-n lat frămintă pămîntul mîndru ! Respiraţia lor , respiraţia munţilor noştri, respiraţia anotimpurilor, anotimpuri de grâu, anotimpuri de aur, de beton şi de sare - Sufletul meu se oglindeşte în sufletul lor adine şi curat. Ascultaţi inima­ acestui popor ! Inima lui ştie doar unduirea iubirii. Privim prin milenii : unde sunt cei ce-ndrâznirâ să ne-ngenunche ? Albe flori unduind, arbori înalţi, bărbaţi puternici naşte pămîntul Patriei, Voleti Olari •!r-- V W*'-' ' ,J V *• v'J.Ty.v./.-Vii „Am deplina convingere că anul 198î, cincinalul în care intrăm, vor aduce poporului român noi şi mari realizări în muncă şi în viaţă, vor spori te­zaurul avuţiei naţionale, ridicînd pe o treaptă superioară nivelul de trai mate­rial şi spiritual al întregii naţiuni. Garanţia mersului nostru neabătut înainte o constituie eroica noastră clasă muncitoare­­ care îşi îndeplineşte cu cinste şi succes misiunea istorică în construcţia socialistă din România,­­ o constituie minunatul nostru popor, făuritor entuziast al noii orînduiri". NICOLAE CEAUȘESCU IB^raSBS­ ­­ CIMTARE A ROMÂNIEI Autoportret cu cer tăia sus, dea­supra pămintu­­lui, in căme­şoiul lui de ci­­nepă i­ălbită, slăpin peste toate priveliştile şi intîmplările din Munţii Apuseni. Avea o casă de lemn, intr-o curte cu iarbă, şi-n mijlocul ier­bii erau soarele, şevale­tul şi scăunelul pe care şedea, îşi ţinea culorile-n poală, şi pensulele, şi nepoţica, umbrit de bo­rul moale, şi larg al unei pălării uriaşe, de sub care i se vedeau doar fuioarele aspre ale mus­tăţilor. Cînd l-am văzut prima dată picta primă­vara, pe dealuri înflori­seră merii şi Ion. Niţă Nicodim le scutura flo­rile pe pînzele lui., Nu-l interesa perspectiva. Nici umbra. Florile curgeau ca o ploaie, albe şi lu­minoase, pe toată supra­faţa pămintului. — Cum v-aţi apucat de pictură? Doar sinteţi ţăran. Aţi lucrat o viaţă întreagă la vite şi la păşuni. — Şi eu, ca cioara. M-am pus în virful gar­dului. — V-a îndemnat­ ci­neva ?­­■ Ba. — Şi-atunci ? — Aveam eu, demult, o iubire , munţii ăştia, şi­­care au o frumuseţe prea mare ca să nu ştie şi alţii de ea. Aşa că am strigat-o pe Roza’l­a, i- am cerut scaunul de la bucătărie şi i-am zis că de-atunci înainte oi picta. Şi-a pictat: ani de-a Sânziana Pop Continuare in pag. a 1-a ck . JURNAL DE POET Ioana pe rug­ orul Filarmonic­­ii din Cluj- Napoca şi Or­chestra radiote­­leviziunii au rostit şi câitat celebrul poem al lui Paul Claudel din ora­toriul lui Honegger în a­­ceste zile în Bucureşti ■ — eveniment cultural de pri­mă însemnătate. După Missa în si minor al lui Bach interpretată la Ateneu, în primăvară, o a doua capodoperă unde cu­­vintul şi muzica işi îm­pletesc puterile in vederea exprimării logosului de­venit istorie. Am văzut ochii înlăcri­maţi ai atîtora din sală cînd, în final, fecioara din Orleans care a schimbat prin curajul şi jertfa ei destinul Franţei rosteşte biruind frica şi flăcările focului celebrele cuvinte din poemul lui, Claudel : „I! y a la joie qui est la plus forte ! / II y a l’a-Ioan Alexandru Continuare in pag. a 7-1 • în paginile 2—3 6 Dezbaterile «Luceafăru­lui­ • Romanul românesc la Începutul deceniului 9 ‘fiooo anu C­a şi cum ne-am fi aflat în urmă cu veacuri, ca şi cum ne-am fi aflat la o adunare de oracol (prezicind ce ne va mai fi dat să se intimple), astfel a răsunat întrebarea. Şi prins de acest joc am fost eu Însumi tentat să dau curs imaginaţiei, să construiesc lumi asemenea celora din desenele altor colegi de-ai lor , cu cosmodioane şi navete spaţiale, cu blocuri săgetind soarele etc. etc. Am privit insă lunga listă de întrebări („de ce nu este liberă Namibia“, „de ce este război intre Iran şi Irak“, „care este poziţia României faţă de focarele de război“), am privit feţele curioase ale copiilor ce aşteptau cu gravitate răspunsurile şi mi-am dat seama că anul 2000 pentru ei (ca şi pentru noi) este domeniul unui prezent din ce in ce mai acut. Aşadar, „cum va arăta Româ­nia in anul 2000“ ? Am fost tentat să răspund simplu : asemenea vouă (care veţi avea atunci puţin peste treizeci de ani şi veţi fi întrebaţi cum va arăta România la jumătatea primului secol al mileniului trei). Va arăta aşa cum vom şti noi (cei care azi avem peste treizeci de ani) să vă lăsăm locurile de muncă şi bunacuviinţă, parcurile şi sentimen­tele umane, străzile şi demnitatea umană, lo­cuinţele şi literatura. Dar de ce simplu cind afară decembrie anunţa sfirşit de an cu ninsori şi sărbători preamărind anul ce-a fost, anul ce va veni, cînd repetatele mele plecări de peste an configurind un contur de ţară imi erau mult mai la indemînă ? Şi atunci nu însumi mi-am adus aminte de o întrebare pusă de un grup de „frenetici reporteri“ (in documentare) in faţa machetei portului Constanţa-sud—Agigea , şi cind va fi gata ? Ni s-a răspuns cu o uimitoare precizie o dată după anul 2000. Se lucra, aşa cum ne place să spunem, în contul anului 2000, deşi noi văzusem cu ochii noştri banda transportoare cărind pămîntul pentru diguri (pămîntul unei alte mari lucrări : canalul de navigaţie Dunăre— Marea Neagră), deşi noi văzusem belazurile şi roman-dieselurile cărind blocuri de piatră pen­tru aceleaşi diguri, deşi noi începusem să vedem configuraţia portului. Iată, mi-am spus, un reper sigur al anului 2000 : portul Constanţa-sud — Agigea — unul din­ primele zece porturi ale lumii, cel mai mare port la Marea Neagră din anul două mii şi... aproape că nu contează data exactă, important e că vom fi deja în mileniul al treilea al erei noastre). M-am plimbat mai apoi pe Canalul de navigaţie (noul fluviu al arzătorului pămint al Dobrogei) fără mare greutate (ştiind eu cite tronsoane sunt deja gata să primească încărcăturile de la mare spre gurile Dunării şi nu numai către ele) oprind în portu­rile Medgidia, Basarabi, urmărind canalele de irigaţie împînzind Dobrogea, noile suprafeţe de teren agricol obţinute prin acoperirea suprafeţe­lor calcaroase cu pămîntul mănos (rezultat din lucrările de excavare de la Canal), le-am evocat podul-muzeu al Iui Saligny de la Cernavodă (și poveştile lui legate de încrederea constructorului în trăinicia operei sale , cum a fost el — podul — încercat și constructorul a stat într-o barcă sub pod, cum a încercat el — constructorul — mai tîrziu să-l mineze, dar opera­­ s-a dovedit mai puternică decit creatorul), le-am mai spus despre constructorii găzduiţi în cartierul Colum­bia şi i-am lăsat să urmărească singuri noul pod şi noua centrală atomo-nucleară. Le-am spus toate acestea şi nu eram mai departe de cincina­lul care va să înceapă peste cîteva zile, le-am spus toate acestea şi nici măcar nu-i scosesem pe ei, pionierii atît de solemni cu cravatele roşii cu tricolor şi bluziţele albe, din copilărie spre a-i proiecta în adolescenţă. Am lăsat Dunărea să-şi urmeze drumul — din nou — spre marea cea mare şi m-am dus către cîmpie urmînd calea ferată de la Feteşti spre Ciulniţa de unde am lăsat-o şi pe ea să-şi ducă traversele către Bucureşti spre a intra in Bără­gan, adică, m-am dus către casă, către acasă, dacă socotim că după o anumită virstă te trage sfoara către origini (şi originile noastre se con­fundă adeseori cu o aşezare in care mai bîzn­e lanul de porumb şi-ţi frămintă nările mirosul de pîine coaptă în vatră). M-am dus la întretăie­rea Ialomiţei cu­ Prahova (leagăn al unei civi­lizaţii străvechi căci din vreme în vreme apele dau la iveală fie un ciob de lut ars, fie un ban de aramă sau de argint, fie o altă urmă de exis­tenţă civilizată şi trainică) şi le-am spus despre amenajarea rîurilor din interior, despre micro­­hidrocentralele ce vor zumzăi în cîmpie, despre felul în care acest, sat Dridu s-a transformat rămînînd în tiparele sale tradiţionale (şi am convingerea că nici acest nou şantier care vine peste el şi în el, răpindu-i lunca Ialomiţei — Constantin Stan Continuare în pag. a 7-a TÂNĂR ÎN AGORA EMOŢII LA O CARtE NOUĂ O carte nouă e o emoţie nouă pentru scriitor. O priveşte zile în şir mi­­nuţiindu-se de virtuţile pe care nici nu i le bănuia aşa cum o ve­dea între filele mizgă­­lite ale manuscrisului. Apoi pleacă cu ea prin lume. O citeşte oame­nilor, le-o prezintă, şi cele mai dragi poeme sunt rostite blind sau tăios, după cum îi e firea, în faţa munci­torilor, a ţăranilor, a intelectualilor, a citi­torilor d­intr-un cu­vânt. , Un frumos obi­cei al scriitorului ro­mân e acela de a merge prima dată cu rodul muncii sale aca­să la el sau acolo unde se simte cel mai bine. Aşa am mers cu ul­tima carte de versuri „Alfabetul straniu in care vă vorbesc“ între minerii Văii Jiului. La Mina Lonea, la Mina Lupeni, intre oamenii aceia frumoşi şi duri, suflete de poeţi de la care am învăţat nu­meroase lucruri nece­sare unui om care scrie şi care are întot­deauna de-a dreapta şi de-a stingă sa, a me­sei de lucru — viaţa, însoţit de ciţiva co­legi am sosit la Mina Lonea intre schimburi. Un schimb ieşea din adine iar altul se pre­gătea să-i ia locul aco­lo, jos în încleştarea dură cu materia, cu energiile ei inepuiza­bile. Feţe de oameni dure, stîncoase, ferme, de pe care lumina alu­necă biruită. S-au a­­propiat de standul unde se aflau frumos Vaier­iu Bârgău Continuare in pag. a 7-a Tîlmaciul Un cărturar a spus cîndva-ntr-o pază Că tilmăcirea e-o metamorfoză, Căci după cum un suflet trece Din om un om sau dobitoc, de zece Sau de o sută şi mai multe ori, Oamenii fiind toţi nemuritori. După credinţa vechiului Eghipt, In grai, tipar şi manuscript, Acelaş gînd e-ntreg, deşi se schimbă Trecând din cîte-o limbă-ntr-altă limbă. Ianuar 1953­ ­&at* Uf CĂRŢILE ANULUI 1980 PRELUDIILE MODERNIZĂRII d­ouă idei structurează noua carte a Is­toricului Gh. Platon. Una, de sursă băîcescianâ, vrea. *&• apună că revolu­ţia de la 1848 n-a fost, in ţările române, fără trecut, , iar In această lumină autor-ul li ataşează un întreg secol de acumulări, de contradicţii, de tensiuni, de preparative, fără de care amintita revoluţie nu s-ar putea explica, cum ar fi fost explicată uneori, decit ca o con­secinţă, a contaminării apusene. A doua idee, decurgînd logic din prima, afirmă unitatea de aspiraţie, de orientări, de „conştiinţă“, a perioadei amintite, revendicată ca epocă de tranziţie de la feudalism la o societate mo­dernă, de caracter burghez. Sint idei care au mai fost enunţate, desigur, autorul însuşi a făcut-o în mai multe rînduri, dar pentru intîia oară ele apar în cadrul unei sinteze de anvergură, meni­tă să prefaţeze o alta, nu mai puţin importantă, cu privire la revoluţia însăşi. Se poate înţelege astfel mai bine interstiţiul 1750—1848, care se arată a fi şi pentru lumea românească unul din cele mai spectaculoase, în sensul că oferă o mare diversitate de fenomene, o succesiune rapidă de evenimente, mutații, răsturnări, cu efecte de sea- Al. sub Continuare în pag. a 6-a ăr Cuvînt unificator fr­­îndindu-mă, din lungul firului vie­ţii mele, ajuns la răscruce, la tot ce poate fi mai important pentru­­ mine, scrisul mi-a apărut drept sin­guru­l punct de sprijin; el este viaţa împăti­mită de viaţă, intr-atit de pr­ofund, incit îşi atinge limitele, pipăind chiar puţin dincolo de ele, într-o zonă luminoasă a emisiilor uimind prin incorporalitate, căreia-i redă şi astfel esenţa; el se face, se lasă comunicat şi comu­nică, de la material, cea mai amorfă pină la cea mai pură, acumulind energii incapabile altfel să se rostească, intărindu-şie siguranţa universalităţii în spaţiu şi timp. Nu vreau decit să scriu ! Fapta de a fi om ar fi efemeră dacă nu ar exista complinirea scrisului, in care gin­­direa construieşte gindire şi sentimentul, sen­timente, le legitimează naşterea şi autorizează libertatea de acţiune, elucidind in măsura nu numai în care omul se ştie mai bine pe sine ci şi, mai ales, în aceea in care tinde să vrea să se ştie mai bine. Dar a şti ce înseamnă scrisul, tot ce este şi cutează el să fie, echiva­lează cu a şti totul despre om. Fascinaţie inepuizabilă care bucură şi cutremură. A nu te lăsa copleşit de ea, adaptind-o rezistenţei de spirit, ocrotindu-ţi însăşi existenţa, se con­stituie într-un efort fără de egal. Nu putem trăi fără să scriem dar nici nu putem lăsa scrisul să ne devoreze in întregime, dînd curs numai aceste sublime contradicţii, prin care umanitatea din noi se îmbogăţeşte, devine, ciudat lucru, mai nobilă şi firească. Nu vreau decit să scriu! Dacă mai există înţelegere pentru scris şi se mai ştiu toate căderile şi inălţările acestei îndeletnicită, cunoscută de toţi dar urmărită îndeaproape doar de cei ce i s-au devotat, in virtutea unei grave deliberări de conştiinţă ; dacă mai există oameni care cred in el, in înalta lui menire şi posibilitate de a stabili posibile punţi fie comunicare, asigurîndu-i acel climat favorabil fără de care ar mohori în gol; dacă un consens mai puternic decit oricare altul ne-ar uni cu acea fermă delicateţe care este girul recunoaşterii, a menirii îndeplinite ; dacă asistăm, în ciuda tulburărilor de supra­faţă, tocmai la o astfel de reaşezare in teme­lii, specifică avansului real de civilizaţie, pu­tem să ne vedem în linişte de treabă. Şi cine şi-ar dori mai mult? Cu o mai puternică şi nedisimulată recunoştinţă. Cu o mai sporită şi scrutătoare privire aplicată problemelor Intr-a­devăr grave care ne mistuie lumea noastră, deci lumea de pretutindeni, lumea în ipostază virtuală de cuvint unificator. Nu vreau decit să scriu! Grigore Hagiu

Next