Luceafărul, ianuarie-iunie 1981 (Anul 24, nr. 1-26)

1981-05-30 / nr. 22

e­ ste un privilegiu al creatorilor de ge­niu de a nu cunoaşte „nici timp, nici loc“ — de a depăşi fruntariile unde au văzut lumina vieţii, de a vorbi — sus şi tare — atit secolului lor cit şi posterităţii, in curgerea nesfîrşită a veacurilor şi mileniilor. A­­ceasta este şi cazul Poetului nostru naţional, ge­niu universal, Mihai Eminescu. Cu asemenea gînduri, am dat urmare cu plă­cere invitaţiei pe care mi-a adresat-o Societatea şi Muzeul Hebbel din orăşelul vest-german Wes­­selburen de a conferenţia despre ecourile op­erei eponimului sus-numitelor instituţii de cultură, cu referire specială la înrudirile spirituale din­tre cei doi poeţi. La începutul lunii decembrie, pe o vreme fri­guroasă, care vestea, în Nord, o iarnă polara, am pornit, în puterea nopţii, străbătind teritoriul R.F.G., circa 1 000 km, de la Frankfurt, prin Gottingen, Hanovra, Hamburg, indreptindu-mă apoi spre vest,­ prin landul , Schleswig-Holstein, pină la ţărmul Mării Nordului, în apropiere de graniţa cu Danemarca. Fiecare localitate prin care treceam imi trezea —­ ca român, literat-u­­manist — amintiri încărcate de înţelesuri. La Frankfurt mă stăpîneau umbrele tutelare ale lui Goethe şi Schopenhauer, suscitate de Emines­cu al nostru, între Hanau şi Fulda mă întimpinau drumurile romane (limes rom­anus), hotarele pină unde îşi întinseseră stâpinirea cohortele bi­ruitoare ale strămoşilor noştri, în Germania „re­belă“. Trecînd prin Giessen, mă gîndeam la „doctoratul“ lui Maiorescu susţinut aici, cu o teză pină azi controversată ; la Göttingen am păstrat un moment de reculegere, rememorin­­du-mi anii de popas, la celebra universitate, ai matematicianului şi poetului I. Barbu. Nu de­parte de Hanovra imi aminteam că a fost bi­bliotecar al ducatului de Braunschweig, la Wol­fenbüttel, unul din capetele cele mai luminate ale Germaniei şi Europei, dramaturgul, esteti­cianul şi criticul G. E. Lessing, atît de preţuit de literaţii noştri, în frunte cu Maiorescu. La Hamburg ştiam că trăieşte unul dintre marii o­­vidişti ai zilelor noastre, Franz Bömer, eruditul editor şi comentator al „Fastelor“, membru mar­cant al conducerii Asociaţiei internaţionale „Ovi­­dianum“ cu sediul în patria noastră. Copleşit de atîtea gînduri, am ajuns, tot in pu­terea nopţii, la destinaţie : Wesselburen, locul de naştere al dramaturgului şi ,poetului Friedrich Hebbel (1813—1863), al cărui nume cinsteşte mica localitate care se mîndreşte că adăposteşte se­diul societăţii ce-i poartă numele, ca şi un mu­zeu, exemplar organizat, menite să-i eternizeze memoria. _ . . . , , Aici, la Marea Nordului, in faţa unei asistenţe dornice să afle cit mai multe despre Romanul zilelor noastre, despre milenara şi zbuciumata ei istorie, am cuvântat despre cultura româneas­că, relaţiile culturale româno-germane, în trecut, şi în actualitate, şi, în particular­ ,despre afini­tăţile şi structurile intelectual-creatoare şi artis­­tice comune lui Eminescu şi Hebbel. Prezentat cu amabilitate de secretarul Societăţii şi di­­es­­torul Muzeului Hebbel, prof. Eckhart Olden­burg mi-am axat expunerea, de la bun început, pe universalitatea creaţiei eminesciene, izvorita din străfundurile etosului şi patosului autohton, geto-daco-roman. Traiectoria umanii şi artistica a celor doi poeţi am fixat-o întîi in cadrul ru­ral, cu trăirile lor copilăreşti şi adolescentine, cu strămutarea lor apoi în medii urbane ,eterogene, preparînd starea de spirit pentru înţelegerea matricei dorului eminescian, confruntau la tot pasul, cu înruditul Sehnsucht din terminologia poetică germană, ca dominante ale creaţiei lor artistice. O primă etapă europeană a reprezentat-o pen­tru ambii poeţi Viena, mijlocitoare între­ culturi, între Estul şi Vestul Europei, dar şi inspiratoa­re, prin vestitele-i actriţe de la Burgtheater, de amoruri, precum Christina Enghaus pentru Heb­bel, Frederica Bognár, Augusta Baudius-Wild­­brandt, după care se aprinsese poetul nostru. Popasului făcut de poetul german, la studii, in Heidelbergul romantic, la Hamburg şi Mün­chen îi corespund anii lui Eminescu la Viena şi­ Berlin, audiind ambii, de predilecţie/ prelegeri de istorie şi filozofie. Este semnificativ iarăşi că amîndoi s-au adăpat la izvoarele idealismului german : Kant, Fichte, Schelling, Hegel si, nu in cele din urmă, Schopenhauer. în ce-1 privește pe acesta, Eminescu va transcrie, in expresie artis­tică sublimată, ideile lui în poezie, in timp ce dramaturgul german îl va vizita pe sumbrul me­tafizician german la Frankfurt, în primăvara a­­nului 1857,­ mărturisindu-i admiraţia şi ataşa­mentul său de artist şi cugetător. Este de remarcat, in contextul valorizării eu­ropene a creaţiei lui Eminescu şi Hebbel, inte­resul artistic şi uman ce l-au arătat faţă de ge­niul italic, atît prin călătoriile ce le-au efectuat, cit mai ales, prin ecourile, prezente — tematic şi metaforic — în opera lor. Cercetătorului avizat îi reţine atenţia un nume cu o rezonanţă particulară în viaţă şi lucrări­lor celor doi artişti ai cuvîntului. Este vorba despre Heinrich Theodor Rötscher, autorul ves­titului tratat in epocă : „Arta reprezentării dra­matice“, tradus de Eminescu în graiul nostru, intr-o versiune remarcabilă, cu inovaţii lingvis­tice care fac încă obiectul investigaţiei emines­­cologilor noştri. Hebbel a fost un familiar al au­torului de mai sus, care — după aprecierile spe­cialiştilor — în lucrarea menţionată .,,a stabilit criterii valabile pentru orice activitate interpre­tativă, actoricească“. Rötscher l-a atras pe Heb­bel să colaboreze la al său „Anuar de artă dra­matică şi literatură“, o publicaţie renumită pe a­­tunci ei au schimbat idei privind creaţia artis­tică, în corespondenţă şi prin râu grai, şi — fapt notabil — multe dintre „tezele“ teoretice din manualul lui Rötscher reprezintă, după consta-­ tarile biografilor şi istoricilor literari, generali­zări, întemeiate, nu de puţine ori, pe situaţii şi exemplificări din creaţia dramatică a lui Hebbel. Datele semnalate ni se par demne de a fi re­ţinute de cercetători, întrucit — du­pă cit ştim — n-au fost relevate pină in prezent, ele clarificînd — socotim — unele aspecte, din lumea de idei care au captat interesul artistic al lui Eminescu. Aici este locul să facem o disociere, pornind de la propria mărturie a scriitorului german. In­tr-o recenzie a „Cărţii cintecelor“ (Buch der Lie­der) a lui Heine, Hebbel defineşte poezia ca ,­o perfectă şi inseparabilă interacţiune a sentimen­tului (Gefühl) şi a cugetării (Gedanke) său a sensibilităţii (Empfindung) şi reflecţiei (Refle­xion), materia poetică izvorind din adâncurile „simţirii, ţîşnind ca genială întruchipare a emo­ţiei artistice suverane“. Această condiţie, a ge­nialităţii creatoare, a întrunit-o în cel mai înalt grad poetul nostru, in timp ce specificul creaţiei hebraeliene rămîne dramaturgia, construcţia dra­matică, deci arta — în sens ovidian şi goethean — nu poezia propriu-zisă, nu lirismul, ca la Eminescu. Comună le-a fost însă, cu mijloace di­ferite, în creaţie şi in viaţă, pasiunea consec­ventă cu care au­ înfierat filistinismul şi deca­denţa epocii respective. Pătrunzînd în laboratorul creaţiei lor ne intim­­pină aceeaşi preferinţă pentru toamnă — „sim­­ţămîntul toamnei“ — Herbstgefül, adesea poe­tizat şi de Hebbel, ca şi stările sufleteşti iscate de „umbrele nopţii“ (Nachtgefühl). Eminescu este însă aici mai aproape de Novalis, cu a sa „immnologie“ a nocturnului, decit de , nordicul Hebbel. „Umbrafilul“ eminescian, a cărui matri­­eie primordială este codrul românesc, are rezo­nanţe mult m­ai profunde, se cristalizată in­tr-un sistem imagistic mai impresionant,... mai complex, poetic şi filozofic, la plăsmuitorul „Lu­ceafărului“. Dar Eminescu, spre deosebire de Hebbel, captează, la tot pasul, în­­ „corola de mi­nuni a lumii“ nu numai „umbrele“ ei, ci — deo­potrivă —imaginile radioase, potrivit principiu­lui iniţiatic („umbra este sora luminii“) de care s-a lăsat călăuzit şi Goethe, de pildă, d­intr-un grandios sistem metaforic al luminozităţii care nu-şi află egal, poate, decit la Victor Hugo şi in poetica lui Hölderlin. Geniul lui Eminescu, străbătînd spaţiile ima­ginare, a poposit şi în ţinuturile, în zona ■ Mării Nordului, familiară, din naştere, confratelui său g­eman. Chipul lui Odin (o replică, un alter ego nordic al mediteranianului Orfeu ?), halele şi domele, prezente mai ales în Memento mori, Odin şi poetul, Diamantul Nordului unde „adîn­­ca, senina, sfinta, antica mare“ îşi dă întîlnire cu „palatul Selenei“ şi cu „argintoasele“ gin­­duri ale pustiei,r­iscate însă şi de „lucirile“ şi ,,iluminările“ mării, atestă încercarea, tot gran­dioasă, a poetului nostru de a stabili punţi, ar­tistic înţelese, între spiritul mediteranian, senin, luminos şi echilibrat, şi cel nordic, neguros şi enigmatic, dar nu mai puţin propice visărilor şi inspiraţiei poetice. La Eminescu ne intîmpina accente semnificative, ca acestea : De unde vii ? întreabă Odin blind. / „ Am răsărit din fundul Mărei Negre, / Ca un luceafăr am trecut prin lume...“ (Odin şi poetul). Sau, tot aproape de duhul lui Hebbel (aici, poate, prin interme­diul lui Heine, autorul biciului de poeme Wa­­rea Nordului“) : „Mişcare de mare-n strigare măreaţă“ / A Nordului vin caravane de ghea­ţă...“. Ori, cu reminiscenţe din Schiller, cultivat asiduu şi de Hebbel : „A Nordului mare o pia­tră ascunde, / Luceşte ca ziua prin negrele-i unde...“ din Diamantul Nordului (Capriccio), poem în care invocarea Spaniei mediterain­ene confirmă,­ o dată mai mult, sinteza Nord-Sud, semnalată mai­ sus, realizată de poetul nostru la cel mai înalt grad de tensiune artistică. Am rezervat, în final, cîteva linii decantării problematicii dorului — Sehnsucht la Eminescu și Hebbel. Elaboratul de debut (1828) al poetului german se întitulează — grăitor — Schmerz und Welt („Durere şi lume“), urmat nemijlocit, in 1829, de Sehnsucht („Dor“), corespondentul poe­mului eminescian din străinătate (1866), compus exact la aceeaşi vîrstă şi în aceeaşi stare de spirit. Metaforica hebbeliană este aici izbitor de asemănătoare cu cea eminesciană : depărtare, tenebre, fericire apusă, stea radioasă, imaginea „rozei“, configurată mai tîrziu de poetul nostru în enigmatica „floare­ albastră“. Iubita este tot „dulce, graţioasă şi senină“ (hold) : viaţa este bîntuită, pentru amîndoi, de înfricoşătoare „or­cane“. Hebbel abandonează însă in evoluţia sa artis­tică tratarea „sistematică“ a inefabilului Sehn­sucht, in timp ce dorul românesc, în expresia lui eminesciană, se cristalizează continuu, iniţia­­tic, în sisteme imagistice complexe, convergen­te,­ culminînd în metaforica şi imagistica doru­lui — simbol românesc şi universal — din mo­numentalul poem al „Luceafărului“. Grigore Tănăsescu EMINESCU LA MAREA NORDULUI „Muzeul Hebbel" din Wesselburen AIA Luceafărul Revistă editată de UNIUNEA SCRIITORILOR din REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA REDACTIA : Bucureşti, Piaţa Sfîntei Nr. 1. tel. 17­3?­­19 ADMINISTRAŢIA : Calea Victoriei Nr. 115. tel. 50 74 96 ABONAMENTELE : 3 luni — 13 lei ; 6 luni — 26 lei; 1 an — li let Tiparul executat la : jpg COMBINATUL POLIGRAFIC „CASA SCâNTEI” * u­nea ITALIANA UMBERTO SABA Misivă După trei ani de tăcere, am scris cîteva versuri. Nu pot să ţi le trimit ţie, a cărei atit de scumpă (mi-ar fi) o laudă. (Nesocotesc inima cu care le-ai primi). Drept răspuns îmi simt inima ca o remuşcare adincă: mi-era GIUSEPPE UNGARETTI Amintirea Ofeliei D'Alba De voi, dinaintea timpului frunţi tîrzii, Prea devreme, Toată părelnica lumină fu băută, Ochi mindri sub cetluite pleoape satul, De-acum izbăvite Şi-nveşnicite-n voi Lucruri ce printre îndoieli timpurii Le-au urmărit arzători de schimbare, Repaos caută, Şi in adîncul efemerei voastre tăceri Vor încremeni Lucruri trecute : Veşnice pajere, nume Curate pomeniri... EDIGIO FERRERO Viaţa mea e viaţa voastră încă nu ştiu bine ce voi spune oamenilor va fi ceva precum apa şi vintul care ating tot ce ascund ei şi tot ce fac. Aceeaşi e hîrtia pe care scriem şi plicul francat ; e o pedeapsă. (Toţi ştiu). Ştie patronul cu­ curent consumi, câ numai la Crăciun iţi faci un costum ; ştie omul de pe margine care vinde banane înnegrite. Şi mă vor resemnat, iar­ de speranţă la treizeci de ani să mă ştie bătrin Deosebit mă vor. Insă cum ? Viaţa mea e viaţa voastră, vindem forţă de muncă. O ştim de secole : uşoară e socoteala, copilărească. In româneşte de Dan Ciachir D­IN NR. 4 DIN 1981 AL REVISTEI LITERARE STVARANIE din Titograd a apărut în traducerea lui Petru Clidu un fragment din nuvela Elfi­­a Brusa de Dumitru M. Ion. Cotidianul iugoslav PO­LITIKA, din 12 mai 1881, relatează cititorilor : „Cu­noscuta editură Cartea Românească din Bucu­rești a prilejuit, la Skopje, o neobişnuita sărbă­toare. In prezenţa numeroşilor oameni poetici, de cultură şi lucrători din propagandă, la Editura Misia au fost lansate cinci volume din poezia ma­cedoneană proaspăt aparate la Bucureşti (...) in traducerea lui Dumitru M. Ion şi a Carolinei IUcii“ Cele cinci volume au apărut in cadrul reciprocităţii dintre editurile Cartea Româneasca ?1în aura­l din 1981 al revistei LUMINA din Pan­­cevo (R.S.F. Iugoslavia) sub titlul Arcul Virşet- Sibiu a apărut un ciclu de poezii ale scriitorilor grupaţi în jurul revistei Transilvania (Ion Mircea, Radu Selejan, Mira Preda, Rodica Braga, Cristian Maurer). Nr. 3—4 din 1981 al revistei literare LETOPIS MA­TICE SRPSKE reia în traducerea in sirbo-croatâ a lui Petru Circiu acelaşi ciclu al poeţilor sibieni. • TEATRUL „OLD VIC“ din Londra este pe cale , să-şi închidă porţile, datorită unor dificul­tăţi financiare şi unor incongruenţe apărute în direcţia artistică a acestei venerabile instituţii cul­turale. Ultimul scandal ce a marcat istoria recentă a teatrului este „căderea“ spectacolului Macbeth ca Peter O’Toole în rolul titular, ceea ce a deter­minat demisia marelui actor din postul de direc­tor adjunct al teatrului. De asemenea, consiliul artistic, responsabil de subvenţiile acordate teatru­lui, a anunţat că-şi retrage sprijinul financiar, din motive care privesc : „instabilitatea fundamentala şi deficitul cronic“ al Celebrei companii. Comenta­riile de presă sunt unanime în a deplinge o ase­menea hotărîre. • O EXPOZIŢIE amplă a unor lucrări necunos­cute de Pablo Picasso a fost deschisă recent la Veneţia. Cronicarii plastici au tratat cu severitate operele din perioada imediat următoare primului război mondial, cînd celebrul artist catalan a în­soţit trupa lui Chiaghilev,în Italia, compunînd cite­­va sute de lucrări consacrate unor prelucrări din mari maeştrii ai Renaşterii sau inspirate de peisa­jul încărcat de istorie al Peninsulei. Se ştie că această perioadă a avut o mare semnificaţie in viaţa intimă a lui Picasso, , ea insemnind cunoş­tinţa primei sale soţii şi a unei perioade de rela­­tivă relaxare din existenţa sa atît de frămintata. După întoarcerea din­­Italia, Picasso a închis aceste lucrări în diverse depozite, nepermiţîhd să fie ex­puse vreodată, atît timp cit a trăit. Cu toată dife­renţa cuvenită unei moşteniri artistice excepţionale, toţi cunoscătorii Iuii Picasso au fost de acord că Vizionarea acestor lucrări nu reprezintă un ciştig esenţial pentru gloria postumă a artei sale. • o EXPOZIŢIE consacrată arhitectului Josef Frank, la Muzeul austriac al artelor aplicate rea­duce în discuţie moştenirea artistică şi teoretică a acestei mari personalităţi din arhitectura secolului XX. Frank este remarcabil pentru tendinţele sale integraţioniste în Viaţa urbano-socială fiind auto­rul unor complexe de locuinţe proiectate pentru municipalitatea vieneză, un militant activ pentru concentrările muncitoreşti din uriaşele­­ aglomerări urbane ale oraşelor moderne. Frank s-a remarcat, de asemenea, ca un decorator, autor de interioare şi un tapiser de primă mină, presa comentează fa­vorabil expoziţia deschisă la Muzeul de arte apli­cate din Viena propun­înd imaginea artistului aus­triac un chip de artist modern deschizător de fru­moase perspective. • ESEISTICA neliniştită a curentelor post-struc­­turale în literatura americană de­ azi înglobează domenii ale antropologiei filozofice care păreau, pină de curînd, destinate unor cercetări clinice. Integrarea în cîmpul meditaţiei a unor fenomene de aşa numită subcultură din banlieurile marilor oraşe, compoziţiile întîmplătoare ale unor pacienţi de azil social, dintr-un punct de vedere ce trans­gresează interpretarea pur estetică, îndeosebi în seriile speciale ale revistelor academice de la Co­lumbia şi Yale, aceste cazuri sunt consemnate pen­tru „perspectiva adversă“ asupra unor realităţi so­ciale alienante. Producţiile artistice înregistrate în asemenea serii au uneori o expresivitate şi o sem­nificaţie ce depăşeşte cazul particular, aducîndu-ne astfel aminte de cultul suprarealiştilor pentru feno­mene similare. • REVISTA „Les Cahiers du Cinema“ împlineşte 30 de ani de apariţie. Cele 324 de numere apărute până acum reprezintă o etapă dintre cele mai sem­nificative ale istoriei celei de a şaptea arte. Nume ca André Bazin, Francois Truffaut, Godard, Eric Rohmer, Claude Chabrol, Jacques Rivette şi alţii au adus o contribuţie substanţială la rafinarea me­ditaţiei estetice asupra artei filmului, cit şi la apa­riţia unor pelicule dintre cele mai importante. Cu ocazia aniversării vor fi prezentate 30 de filme care au marcat evoluţia revistei, prin comentariile pe care le-au suscitat, sau care au izvorât direct din filozofia propusă în paginile sale. Comentariile omagiale au evidenţiat îndeosebi crearea teoriei „autorului“ de film, a directorului care prezidează, prin concepţia sa, asupra mesajului peliculei. • COMPOZITORUL Iain Hamilton propune o versiune muzicală a celebrei capodopere tolstoiene Anna Karenina. Premiera recentă a spectacolului pe o scenă londoneză este comentată cu destulă asprime de criticii muzicali. Sub regia lui Colin Graham, cu o scenografie semnată de Ralph­ Koltal și costumele Anneiei Stubbs, Anna Karenina în viziunea lui Iain Hamilton aduce pe scenă un prim act compus cu rafinament şi diversitate a mijloacelor de expresie, amplu şi expresiv. Cele­lalte două acte păcătuiesc prin sărăcia tablourilor şi intrigă atenuată de lipsa de­­ strălucire a parti­turii. Criticii, remarcă , însă contribuţia cântăreţilor în rolurile principale, Lois Mc­Dohall în rolul Annei şi Geoffrey Pogson în Vronski. REVISTA STRĂINĂ ...ş­i­­ trec pragul casei muribunde. Un­­ geamăt-şoaptă, o şoaptă-geamat, cuvinte din ultimele scrisori ale lui Nicolae Bălcescu : „...Vezi in ce hal am ajuns. Nu-mi rămîne viaţă decit numai ca să mă apropii de vatra părintească şi să mor in sinul familiei mele. Ah ! Mult am pătimit de cind ne-am despărţit !.„ Multe zile amare am petrecut departe de ţara mea ! Multe deziluzii am intîmpinat in calea mea !... Da, în sfârşit, vin să răsuflu încă o dată aerul patriei mele şi, mu­rind, vin să am mîngiierea de a fi înmormântat in pămîntul strămoşesc...“. O scrisoare anterioară, trimisă lui Ion Ghica la 15 octombrie 1852 — cu mai puţin de o lună şi jumătate înainte de a muri —, scoate un ţipăt de o sfişietoare­ durere : „Mă tem că o să mor de urit singur în Sicilia...“. Şi aşa a fost să fie. „Solo e sconosciuto“... Dar nu de urit a murit, căci era cu Mihai... Ci de o tragică şi vitregă înstrăinare, de părăsire, de alean şi oftică. Car­tea despre Mihai se încheie la capitolul treizeci şi trei. Exact numărul anilor lui Bălcescu. Tu­berculoza n-a fost decit coasa morţii. Coada acestei coase a fost ţinută de alţii. De neprie­teni, de duşmani înverşunaţi, şi chiar de prie­teni. Poate că sunt iconoclast, dar nu pot să nu mă intreb : ce făceau atunci cei ce spuneau că ii iubesc ? Alecsandri se afla la Paris, şi Nicu trebuia să fie îngropat la Palermo, nu se ştie unde, din­ mila unor gropari şi a unor hamali pioşi. Noroc că, presimţindu-şi moartea, in ajun apucase să-şi lege manuscrisele şi să le expe­dieze in patrie. Ce făceau Costache Negri, Mi­hail Kogălniceanu, Alecu Russo — cel ce avea să se inspire atit de copios din „Cintarea Româ­niei“ —, ce făceau toţi cei ai anului 1843, despre care Bălcescu scria in capitolul XIII al celei de a d­oua cărţi din Istoria românilor supt Mi­­hai-Voievod Viteazul, intitulată „Călugărenii“ : „Vai ! Scriam aceste rînduri in anul 1847. Cine imi vrea fi zis atunci că abia un an va trece, şi inima-mi va fi şi mai crud de durere ispitita. Era­m vremea unei frumoase deşteptări naţio­nale, atunci cind un popor întreg jurase câ va muri pentru patrie şi libertate (...) Mă aflam in­­tr-o adunare populară, cind sosi vestea că pă­­ginul a tăbărit la Călugăreni, câlcind cu picior batjocoritor sfînta ţarină a părinţilor noştri, glo­rioşii martiri ai libertăţii naţionale...“. In notele sale la acest paragraf, Bălcescu aducea urmă­toarea completare : „Acestea s-au petrecut in­tr-un club la Mitropolie, cea dinţii şi din urmă oară cind am stătut la seanţele acelui club. Tre­buie a şti că puţini oameni din popor s­e afla­­n această adunare şi părerea mea e că poporul cel de gios, mai cu seamă al Bucureştilor, şi-a împlinit datoria revoluţionară şi naţională, de­­clariindu-şi, deşi cam târziu, vroinţa de a apăra revoluţia cu paloşul , iar clasele de sus, guvern, boieri, negustori, junime, s-au aflat mult mai prejos şi nevrednic de misia lor şi de poporul ce conduceau". Cei de sus, erau tot sus. Şi, deşi mulţi dintre ei, prieteni, îl uitaseră. La 1 decembrie 1852, două zile după ce Bălcescu închisese ochii in această casă, care acum moare şi ea, Vasile. Alecsandri ii scria, de la Paris, pe adresa : Pa­lermo, via Butera, 24 : „Scrisoarea ta de la Pa­lermo m-a întristat, cu atit mai mult că mă gă­sesc, din nenorocire, in neputinţă de a împlini dorul meu de a veni să te văd in Italia...". Nu vreau să intentez un proces post-mortem prietenilor care i-au supravieţuit lui Bălcescu. Dar abia după doisprezece ani de la moartea acestuia, o delegaţie a fost trimisă de Alexan­dru Ioan Cuza, la Palermo, să caute mormântul necunoscut al lui Bălcescu. Alta a venit tocmai prin 1935... Muriseră de mult şi cei ce ii supra­­vieţuiseră... In sublima lor ignoranţă au plantat o cruce în cimitirul Rotoli,­ din Palermo, sub Monte Pellegrino, considerind că acolo a fost înmormântată umbră celui în a cârpi căutare porniseră. Eroare. Vom vedea mai departe... Acum pășesc in fostul hotel-pensiune Trina­­cria, devenit prin succesiunea proprietarilor săi casă de raport in cel mai sărac cartier al Pa­lermoului, părăsită de chiriaşi, deoarece ultimul ei stăpin a ţinut s-o vindă liberă spre demo­lare, şi pentru asta a tăiat apa locatarilor, lă­­sînd doar un portar bătrin la parter şi vreo două familii care s-au încăpăţînat să nu plece... Şi casa moare încet, dar sigur. Lacăte grele ferecă uşile, şi cheile ruginite de la cingătoarea porta­rului abia reuşesc să mi le deschidă, rând pe rind,­ cu scrîşnet de metal ruginit. Aici ?... Din­colo ?... Ce se vede pe fereastră ?... Dar mai sus ?... Sunt cinci caturi şi o mansardă. Vreo patru duzini de camere cu uşi aproape putrede, acoperite de­­straturi suprapuse de vopsea... Şi mai sus ?... In pod ?... „Acolo nu este nimic, signor, numai huhurezii îşi fac cuib, şi lăstunii de mare... Or fi şi lilieci...“. Şi vopseaua scoro­­j­ită de pe tavane se desprinde de la sine şi cade pe podele ca frunzele uscate dintr-un copac morţi.. Un pocnet sec, ce nu e foşnet, şi «fărâ­măturile se sparge cu un zgomot mineral, abia perceptibil... De aici se vede marea... Şi de din­colo, se­ vede marea... Şi un crimpei de curte in­terioară, cu un havuz sec la mijloc, în jurul că­ruia ciţiva puşti palermitani bat mingea... Nimic... Deci, părinţii bătrinului care-mi des­chide uşile una după alta, erau abia copii cind Bălcescu murea aici ! De unde să ştie bietul paznic ceva ? Şi, in fond, ce vreau ? Vreau o găleată de apă, o clipă şi săpun, să spăl placa de marmoră de pe zidul dinspre stra­dă al Trinacriei, ca ’s-o pot filma. Și o scară. Bătrânul mi le aduce. Și simt apa prelingîn­­du-mi-se din pumn, în lungul brațului, pină la subțiori, apoi pe piept,, ca un fior. Scara mar­morei e­ra ciuperca de funigei. Nu se ia. Ii tri­mit pe bătrin să cumpere un detergent. O face, dar trebuie să-i promit că voi spăla şi placa lui Garibaldi, că el s-a gîndit de mult s-o facă, dar ii e frică să urce seara... Ce amintiri poţi cere de la o casă, care moare, despre trecătorii găzduiţi de ea cu aproape 130 de ani în urmă ? Ea­ nu mai are amintiri nici despre sine. Poate în altă parte.... Poate pe pă­­mint,­ poate sub pământ....... „Vino, dragă, să-ţi cint cîntece frumoase popu­lare, care le-am luat în vară la deal...“, — îi scria lui Bălcescu sora sa, Sevastița. Au conti­nuat să vină scrisori pe adresa : „Palermo, via Butera, 24“ și după ce locatarul exilat în Tri­­racria încetase să mai vadă lumina zilei... MOARE $1 CASA IN CARE A MURIT BALCESCU (II) Palermo, via Butera 24 SPECTACOLUL LUMII văzut de loan Grigorescu Virgiliu Demetrescu-Duval : „Campania" ­­ um­e bună şi-nconjurătoare, n-am mai vorbit de mult despre Rapid şi despre patima lui de-a face o mănăstire, cu pereţii de făină şi altarul de slănină, iai Irina, iai Catrina, iar iubirea mea... Convins că Dîmboviţa se varsă-n Argeş prin trei guri de oaie, sâmbătă mi-am pus capul de sărbătoare (lucrul îmi reuşeşte la fel de bine ca şi ălora care mănîncă pepeni cu smoală) şi am plecat în Ghencea, unde juca Rapidul cu Pe­trolul. La faţa locului, numai lume bună, adică întreg Giuleştiul, plus comuna Haimanalele din coasta Ploieştilor. Pentru prima oară in­tr-un campionat mi-am rupt lanţurile de hîrtie care mă leagă de Podul Grant şi m-am dat de partea găzarilor. Şi asta numai din dorinţa de-a încurca treburile , în­ seria a doua a diviziei B. Vroiam să-i vii un şomoiog de paie aprinse în bocanci lui Dobrin. Imposibil. Mie mi-e dat să piardă Rapidul numai atunci cind îl iubesc pînă în pragul nădufului ! Prin urmare, sîmbătă a cîştigat. Fără nici-un folos. Numai aşa, ca să moară şi capra ălora din Ploieşti. Şi, fiindcă n-avea nimic de pierdut, a jucat ea-n vremea lui Niki Dumitriu, înnodîind picioarele adversa­rilor, înscriind trei goluri, unul mai frumos ca altul şi rupând şi barele, iar Irina, iar Catrina, iar iubirea mea, te-ai trezit să te speli pe faţă după ce ţi-au tocat zestrea toţi urâţii ! Duminică am stat în casă (pe umeri cu capul din zilele cele mai plicticoase) şi-am urmărit la televizor meciul dintre Universitatea Craiova şi Progresul Vulcan. Sirop cu viespi pe buza paharului. Studenţii olteni au tras zeci de şuturi la poarta lui Marcel (cred c-au tras şi cu tunurile de la Calafat), dar n-au înscris decit o dată. Scufundaţi pină la gît în iedera albă a îngimfării, craiovenii au patinat pe ideea că adversarii lor, oricine-ar fi ei, se bat singuri, de frică. Gîndul prost duce la ispita blestemată — fapt ce s-a adeverit, miercuri, la Hunedoara, cind Dumitrache i-a ars la os cu sîrmă ghim­pată. Deci, cum ziceam, miercuri, cu capul într-un coif de hîrtie, (apăsat în creştet de o coloniţă de scurte ştiri externe,, ce-am mai căscat şi m-am întins şi mi-am troznit oasele !,­ în care minut al meciului aş fi început să sforăi dacă mi-aş fi încins tîmplele în două reportaje de cu­loare ?) miercuri, m-am înfiinţat la masa presei, pe, stadionul din strada Ştefan cel Mare şi-am văzut, ceea ce văd de săptămîni în şir, un ar­bitru hoţ, numit D. Ologeanu, care i-a dat două puncte echipei Dinamo. Şi eu oi fi plin de păcate, nu mă dau în lături, dar păcatele ăstuia sunt ca oasele de zimbru, nu putrezesc într-un veac. Cel mai vesel şi mai scund şi mai drag om de pe teren a fost extremul sting Băluţă de­­ la F.C. Argeş care­ a îngenunchiat, a rupt şi biruit tot ce i-a ieşit în cale. Ne-a bucurat ochii ca un duh pe o comoară. Radu II, atacantul central al prunarilor, a demonstrat că la ora actuală, cel puţin în ochii publicului, e stăpînul fără drept de apel al postului pe care-l ocupă, nejustificat, Cămătaru în naţională. Dar nu-l vrea Valentin Stănescu în lanul de secară. De la Dinamo, foarte bun Cornel Dinu, un rest nu s-a omorît nimeni cu firea, ştiind ei probabil că Ologeanu-i iubeşte şi nu-i lasă fără primă de izbindă. De pe Dinamo am plecat în strada dr. Staico­­vici, unde m-am convins că Timişoara are un singur jucător de clasă, pe Dumitru şi că Progre­sul Vulcan nu merită să ia calea diviziei B, dar nici să viseze, in anul­ ce vine, la un culcuş pe crengile din virful salcâmului. In a treia zi a verii ne vom lumina ochii cu clătinarea fiordurilor. Sunt sigur că seara de miercuri va fi bîntuită de lună şi că vom auzi, noaptea, dansatoare gităne troznindu-şi castrig­­netele sub ploi de trandafiri galbeni. Fănuş Neagu sport Cred în serile bîntuite de lună it .

Next