Luceafărul, ianuarie-iunie 1983 (Anul 26, nr. 1-25)

1983-01-08 / nr. 1

L-am cunoscut pe G. Călinescu «Pentru osteneala...» la un sfîrşit de iunie şi de an univer­e­­sitar, cred , că prin 1948. Toţi membrii atedrei de literatură română, în frunte cu G. Călinescu, care colabora­seră la reapariţia in format mic, de carte, a „Jurnalului literar“, nr. 1, 2, 3, 4—5 în anii 1947—1948, erau prezenţi în bibliotecă. Apariţia fusese posibilă prin obţinerea unor fonduri băneşti de la decanatul Facultăţii de filosofie şi litere prin deosebita bunăvoinţă, înţelegere arătată totdeauna de profesorul academician Iorgu Iordan faţă de G. Călinescu. „Jurnalul literar“ apărut restrîns la Bucureşti ca format şi durată reflecta, în primul rind, o bună parte din cursurile ţinute de profesor cu articole ale colaboratorilor apropiaţi, din care n­i sunt de neuitat cele despre Istoria ca ştiinţă inefabilă, Domina bona, speculaţii de o valoare literară indubitabilă, prin aplicarea unor concepte filo­sofice la unele personaje şi eroi din lumea li­teraturii lui Caragiale, apoi Universul poeziei, o poetică originală. îmi amintesc că Alexandru Piru, în afară de colaborare cu articole, se ocupa cu partea de corectură în şpalturi şi ţinea legătura cu tipo­grafia. Eu, ca sarcini am avut şi pe aceea a tinerii unor evidenţe scriptice a foarte nume­roşilor studenţi şi diverşi înscrişi a cumpărat fascicolele „Jurnalului literar“ la un preţ modic. Profesorul era bine dispus şi cum stăm in jurul lui, aşezaţi la una din mesele lungi de stejar şi late, acoperite cu muşama bordo, se ridică şi îmi spuse : — Domnule Crânguşi, ia să-mi dai tot ce-ai strîns din difuzarea „Jurnalului literar“ ! — Numaidecît, domnule profesor ! Mă ridicai de pe scaun şi trăsei sertarul birou­lui din bibliotecă şi scosei Un teanc destul de mare de bancnote pe care vrui să-l întind în mină profesorului, dar dînsul îmi făcu semn să-l aşez pe masă. în treacăt fie spus (sintagmă călinesciană), am observat că G. Călinescu nu lua bani din mina altuia, ci numai puşi pe masă. Dacă n-aş fi exagerat, aş zice mutatis mutandis, că şi bunicul meu patern, care ştia să descînte de junghi, nu primea niciodată modica sumă în palmă, ci de pe masă sau dacă sta pe un butuc de lemn în bătătură, de pe jos. G. Călinescu înşfăcă cu rară dexteritate tean­cul de bancnote de pe masă şi trecu alături, în cancelarie, iar cei prezenţi, Ovidiu Papadima, Alexandru Piru, Valeriu Ciobanu şi eu, aştep­tarăm, stînd de vorbă liniştiţi. După puţin timp, G. Călinescu reapăru voios şi surâzător, cu acelaşi teanc mare de bancnote în mină, spu­­nîndu-ne : — Pentru osteneala de­­a fi contribuit în co­lectiv la apariţia şi răspindirea „Jurnalului li­terar“ primeşte fiecare cite o parte... Şi puse pe masă, în dreptul fiecăruia, partea cuvenită din teancul de bancnote. Eu rămăsei uimit că recunoştea şi în acest mod eforturile colaboratorilor săi, că ştia la momentul potrivit să răsplătească, că momentul acela răsturna toate opiniile vinturate, legendele create despre marele intelectual pe care îl observasem de atîtea ori muncind enorm și nu puteam să nu mă conving că G. Călinescu era un mizantrop care, paradoxal, iubea oamenii... -DOMNULE CĂLINESCU, AŢI FOST STUDENTUL MEU!» Se ştie că după apariţia romanului Bietul loanide (1952), cei care s-au aflat in apropierea romancierului, au ţintuit in portretele ,unor. eroi ca Gaittany, Gonzalo Ionescu, Conţescu, Guli­­mănescu, Sufleţel, Saferian Manigomian, m­ult ironizatul profesor de beton armat, Pompones­­cu, prinţesa Hangerliu şi alţii — persoane şi personalităţi din societatea bucureşteană con­temporană. La apariţia Scrinului negru, un prieten încă din vremea studenţiei, noastre, Nicolae Samara, originar din Veria (Macedonia), mi-a povestit că intimplător a cunoscut pe un student de la Politehnică care, odată, trecînd pe str. Polonă, în timp ce G. Călinescu obişnuia să meargă pe jos de la facultate sau Marea Adunare Na­ţională spre casă, l-ar fi salutat, la un colţ de stradă, cu un „Să trăiţi, domnule profesor“, atrăgindu-i astfel atenţia asupra lui. Profesorul s-a oprit : — De unde ştii că sunt Călinescu ? — V-am audiat cursurile... — Da ? ar fi zis surprins. — V-am citit cărţile... — în fine, interesant... Oprit cîteva clipe şi măgulit că este salutat de un admirator în plină stradă, privindu-l cu discreţie, îi propuse să-l însoţească spre strada G. Vlădescu. Un student de la Institutul poli­tehnic e o pură abstracţiune. Să-l fi băgat în seamă numai pentru că s-a mărturisit momentan ca admirator ? Nu. Orice tînăr cu puţin curaj ar fi făcut-o. Tînărul student, pe lingă că era înalt, vînjos, viguros şi păros avea ceva care l-a atras pe romancier : o fizionomie în afară din cale de cosoasă, de buboasă... Studentul de la Politehnică nu bănuia că, în acele minute peri­patetice, se contura în imaginaţia romancieru­lui posibilul portret al lui Gavrilcea. Admirato­rul mărturisit devenea un model fizic de erou de roman. La apariţia romanelor s-ar fi recu­noscut uşor idealizat. „E unul bubos la faţă, parcă mîncat de vărsat. Mirabeau, Danton, toate marile canalii sunt ciuruite de variolă sau furunculoşi, se vede că asta dă creerului o excit­­aţie morbidă“ (G. Călinescu, Bietul loanide, ed. 2-a, p. 136). Un alt personaj luat ca model din viaţă de data asta feminin în romanele Bietul loanide şi Scrinul negru pe care cred că l-am identificat şi recunoscut, stigmatizat de romancier, pentru că l-a sîcîit și intr-un fel l-a amuzat, este cel utilizat pentru madam Angela Valsamaky- Farfara. Iată împrejurarea. După îndepărtarea colaboratorilor Ovidiu Papadima, Valeriu Cioba­nu și Alexandru Piru, vreo jumătate de an, rămînînd numai eu în preajma profesorului care, înainte şi după cursuri rămînea o vreme în cancelarie şi eu mă mai mişcăm fie spre sala de bibliotecă, fie spre secretariatul facul­tăţii să-l semnez pe profesor in condica de prezenţă imitîndu-i semnătura, de cîteva ori, un personaj ieşit pe stradă parcă din literatura lui Edgar Allan Poe şi sosit în cancelaria de litera­tură română, îmi păru a fi o doamnă destul de în vîrstă care fusese pe vremea lui Mihail Dragomirescu asistentă, îmbrăcată în fustă neagră, bluză neagră, pălărie tot neagră, rujată pe buze, pudrată gros, cu o faţă bărbătească şi glas gros, evident decrepită, ridată adine, se aşezase pe unul din scaunele destinate asisten­ţilor. Profesorul Călinescu sta pe scaunul­­fotoliu de stejar cu capul sprijinit în palma dreaptă, privind dincolo de nivelul capului doamnei în negru, nebăgînd-o în seamă cu tot dinadinsul şi parcă amuzîndu-se în forul lui interior. Abia mă aşezasem pe un alt scaun, cînd, deodată, doamna izbucni ca supărată, adresindu-i cu un joc nervos al picioarelor, impacientată, intrigată : — Cum, domnule Călinescu, nu vă mai amin­tiţi de mine ? — Nu ! zice calm profesorul, însoţind răspun­sul de un gest facial de negare totală. — Domnule Călinescu aţi fost studentul meu ! stăruia doamna. — Nu cred ! replica impasibil şi parcă absent, blazat. — Domnule Călinescu, eu am fost asistentă, când eraţi student , relua doamna în negru. — Nu vă recunosc ! răspundea Călinescu calm şi uşor distrat. —­Nu-mi daţi de lucru? se indîrjea doamna. — Nu !... (şi cu un gest al mîinii in care îşi proptise capul îi sugera îndepărtarea). Puteţi să vă duceţi !... Doamna, contrariată, debusolată, intrigată şi indignată, enervată că ingratul este studentul de odinioară, Călinescu Gheorghe care refuza s-o recunoască, zise : — Aşa ?... Să mă duc ? — Da ! Duceţi-vă ! —­ Aşa ? Care va să zică n-aveţi nevoie de mine ? — Nu !... Duceţi-vă !... Duceţi-va ! însoţind replica de un gest al mîinii drepte în sensul degajerii locului. ...» Atunci, văd pe doamna în negru că se ridica de pe scaun, adumbrită, întunecată la faţă, îmbufnată şi supărată de refuzul ingratului student de odinioară, se hotărî să plece şi ieşi trintind uşa fără să mai scoată un cuvînt. După plecarea doamnei in negru, profesorul Călinescu, ridicîndu-se în picioare și izbucnind în hohote de rîs, m-a întrebat : — Ce-i cu nebuna asta ? — Nu știu nimic, domnule profesor. — Cum a intrat în cancelarie asta ? — Vă rog să mă credeți că n-am observat-o. — De unde a aflat că sunt aici ? — Cursul fiind public, cred că s-a interesat. — Ce mai caută bătrina asta ? — Am înţeles că pe dumneavoastră... Ştie cum vă numiţi... — Dumneata ai mai văzut-o vreodată ? — Parcă am văzut-o pe la cursurile profeso­rului Caracostea... — Ştii cum o cheamă pe bătrina asta ? — Cora Valescu. — Cora Valescu ? zice profesorul parcă scor­monind prin memorie portretul ei.— Dar ce să caute aici ? Ar, fi din­ parte-mi o­ supoziție în privința prezenței ei în cancehirieijr­­. — Ce’fel­ de supoziție ? — Ca doamna să fi venit pentru Mihail Dra­gomirescu... — Nu văd legătura ! zice Călinescu. — V-o spun eu... Profesorul Mihail Dragomi­rescu, un bătrînel mărunt de stat, cu cioc alb, în costum negru prin anii 1941, 1942 mai venea pe la facultate aproape zilnic în această can­celarie păstrată ca pe un cabinet de lucru personal de la pensionare pînă cind s-a prăpădit. Ca student, eu l-am văzut de multe ori, des­cuind uşa, stînd un număr de ore şi lucrînd chiar la biroul la care staţi, încuind apoi uşa şi ieşind cu paşi mărunţi din coridor, îl va fi căutat pe Mihail Dragomirescu şi v-a găsit pe dumneavoastră, recunoscîndu-vă... — Da ? — Este posibil ! — Dar, dacă o mai vezi că apare în coridor sau în anticameră, îi spui că nu sunt aici... — Credeţi că refuzată acum şi îndepărtată cu delicateţe nu va mai veni ? — Te pui cu nebuna ? Ha ! Ha ! Ha ! Ha ! Şi profesorul Călinescu, strîngîndu-mi mina cu fermitate ieşi pe uşă atît de bine dispus aş zice cum nu-l văzusem niciodată. Peste cîţiva ani, citind încă în forma ma­nuscrisului dactilografiat romanul Bietul loanide care circula în exemplare multiplicate la E.S.P.L.A. pe sub mină de la un amic binevoi­tor, mi-am adus aminte de cele două sau trei apariţii ale acestei doamne în negru, recunos­­cîndu-i portretul în personajul madam Angela Valsamaky-Farfara, în trăsăturile cel puţin fizice ale portretului, în dialogul dintre Gaittany şi madam Valsamaky-Farfara de faţă fiind şi Panait Sufleţel, această doamnă are replica : „— Şi zii, nu vine loanide, regretă Angela Valsamaky cu glasul ei gros, silindu-se a nu mişca prea mult buzele violent vopsite cu roage şi a nu-şi crăpa fina tencuială de pudră şi fard de pe faţa ei senilă.“ (G. Călinescu, Bietul loanide, ed. 2-a, p. 9). De altfel, cheia multor personaje şi eroi din romanele lui G. Călinescu nu este prea greu de presupus pentru cine a cunoscut amicii şi inamicii omului de litere şi procedeele de transfer din viaţă în ficţiune nu mi s-au părut prea complicate, unele din ele avînd aspect verbal paronimic ca în cazul Dan Bogdan, transfer al personalităţii marelui fi­lolog, academician Iorgu Iordan. Cine l-a cu­noscut îl poate identifica ușor. în cazul bătrînei doamne Valsamaky în prima formă fără cone­xiunea Farfara, se poate recunoaște prima silabă a onomasticului Valescu. în paranteză fie spus, doamna în negru Cora Valescu publicase două lucrări de critică : unul Comentarii critice (1928), semnat cu acest nume iar un altul Pesimismul lui Eminescu (1932) sub numele compus Cora Valescu-Hurmuz. Așadar, scriito­rul a Utilizat amîndouă formele onomastice. Era deci o doamnă instruită, Marin Nicolae Petrică Sub acest titlu re­vista „Luceafărul" va publica o serie de a­­m­int­iri despre G. Căli­­nescu de la cei mai a­­propiaţi colaboratori ai lui. Rubrica rămine deschisă şi pentru toţi cei care l-au cunoscut pe marele critic şi do­resc să ne trimită a­­mintiri revelatoare des­pre activitatea aces­tuia. Nu intenţionăm o rubrică de amintiri mă­runte, anevlotice, ci o suită de amintiri care să profileze mai ales dimensiunea spiri­tuală a personalităţii lui G. Călinescu. Tipărim două scurte însemnări memorialis­tice de un caracter mai epic semnate de Ma­rin Nicolae Petrică şi K. Zalis. Director de revistă fără să o ştie a­unie 1952. Vacanţa bătea la uşă. In­sa cheiam al doilea an de studenţie, cind­­ am primit invitaţia să lucrez, în cali­­­­tate de colaborator permanent, la re­vista La Roumanie Nouvelle. Peste exact 14 luni urma să se desfăşoare în ţara noastră cel de-al III-lea‘Congres Mondial al Tineretului şi al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor pentru pace şi priete­nie. Revista La Roumanie Nostrelle, destinată propagandei româneşti in străinătate, urma, în acest context, să-şi modifice formatul şi să-şi sporească numărul de pagini. Ca să fiu prezent citeva ore pe zi în angrenajul redacţional (aici aveam să-l cunosc în calitate de stilizator pe Al. Duiliu Zamfirescu) mi se asigura, cu avizul ministrului învăţămîntului din acel timp, o semi­­scutire de frecvenţă la cursuri şi seminarii. M-am prezentat la noul loc de muncă. Sediul redacţiei era pe Calea Victoriei într-o clădire ce adăposteşte, în­ prezent, la parter, magazinul Confecţia. Senzaţia de mişcare continuă alterna cu fe­lurite încercări de stabilire a unui nou profil. Descopeream un lucru ciudat : nimic nu era hazardat, dar aproape nimic nu te îndemna să te confunzi cu ceea ce ţi se cerea să faci... Pe la sfirşitul toamnei, noul format a fost aprobat. Tot atunci s-a luat hotărirea să fie uns ca director al publicaţiei G. Călinescu. Prestigiul personalităţii sale complexe a prezi­dat, neîndoielnic, la această alegere. Doar că nimeni, cum aveam să aflu, nu i-a cerut acordul. Cînd mi s-au fixat atribuţiile, accentul a căzut pe stabilirea de contacte cu diverşi exponenţi ai vieţii cultural-artistice. Aşa am ajuns la Cezar Petrescu, devenit ulterior un colaborator cu a cărui prietenie m-am mîndrit, la acad. Elie Carafoli, la Al. Philippide şi la mulţi alţii. Imediat după Anul Nou, trecusem pragul lui 1953, conducerea I.R.R.C.S. a elaborat un plan în perspectiva evenimentului ce se apropia. In acel plan se menţiona că lui G. Călinescu îi revine sarcina să semneze un prim editorial conceput ca o subliniere metaforică a partici­pării revistei la manifestările Festivalului. îmi amintesc vag de toate detaliile. Mi s-a cerut, cum puteam să uit ?, să-i transmit satisfacţia direcţiei că acceptă să ne scrie. Mai mult, urma să întăresc afirmaţia privind bucuria tuturor că se implica în contemporaneitate. Redactorul-şef m-a chemat în biroul său şi m-a dăscălit niţel cum să fac ca să evităm... clişeele academizante, pentru ca textul călineseian să sune proaspăt, după lunga pauză publicistică a celui vizat. Nu aveam căderea să-l încredinţez că temerile lui erau fără obiect. încă o dată semnalez că la acea dată (să fi fost prin mai 1953) din motive nedesluşite numele lui G. Călinescu figura pe colontitlu fără ca cineva să-l fi înştiinţat. Sugerând ideea unei vizite protocolare şi a înminării cîtorva numere mai răsărite din pe­riodicul nostru bilunar, am simţit brusc o tăcere stînjenită. Nu mi-am explicat-o. A doua zi mi s-a trasat drept sarcină urgentă să fac această vizită împreună cu un fotore­porter ca să-l îmbunăm pe director, să-i câşti­găm solicitudinea. Ca să spun aşa, G. Călinescu era doar un director simbolic , între el, şi La Roumanie Nouvelle, lipsa de inspiraţie şi, parcă, un fel de suspiciune inexplicabilă, îi menţineau sin­gurătatea, stare ce degenerase — din păcate — intr-un fel de absenţă mai generală. Am telefonat în strada Vlădescu 53, la lo­cuinţa... directorului. Mi-a răspuns soţia, doam­na Alice Vera Călinescu. I-am cerut scuze dacă deranjez şi am pus-o în temă. După care, deşi i-am intuit reticenţele, am solicitat să fiu primit de maestru. M-a lăsat să aştept preţ de minute, cam un sfert de ceas. Spre plăcuta mea sur­prindere mi-a fixat, îndatoritoare, ziua și ora. Era o după-amiază de vară. Am sosit punctual, singur, fotoreporterul rătăcindu-se... Mi-a des­chis poarta femeia de serviciu, poftindu-mă în grădină. M-a izbit aspectul ei, cu un bazin în­gust plin de apă verzuie, năpădit în totul de o vegetaţie luxuriantă. Adia peste rondurile de flori o mireasmă puternică de plante macerate. Interpretam faptul punîndu-1 pe seama ciudă­ţeniilor proprietarului cînd#­O Văch­­­ii i-a îrttrebat ce caut. Am văzut un bărbat cu o coamă leo­­nină,­­ in şort,­ fluturind­u-şi' mina ca un adio anticipat Intre timp s-a ivit și un cîine cam stîrnit. Bărbatul in şort părea extrem de ataşat de­­cîine, îl lăsa să i se gudure la picioare. L-a gonit brusc după care mi s-a adresat sec : „Haide înăuntru, nu mă ţine însă mult“. Am intrat într-un mic vestibul și l-am urmat, pe o scară neînchipuit de inconfortabilă pînă la etaj. încăperea unde ne-am oprit era un salon mi­niatural. Pe un fotoliu, dintr-o mapă, se iţeau zeci de pagini bătute la maşină, iar alături, pe covor, o foarfecă. „Vezi, ăsta este romanul la care lucrez. A făcut o pauză. Vorba vine că lucrez, mă lucrează alţii. Mă obligă să tai, să adaug. Ei vor să-l stric, da’ cine are curajul să mi-o ceară pe faţă ? Ei zic că-l refac...“. Am ingaimat ceva despre La Roumanie Nou­velle şi despre mult doritul editorial. A ris scurt, tăios. „Ia te uită, zici că sunt director acolo... Bună surpriză ! Spune-le că nu sunt în Bucureşti. Esenţial mă irosesc altundeva, habar n-ai unde. Oricum, n-ai dat de mine...“. Cred că tot ce zicea G. Călinescu respira o tristeţe perceptibilă. N-am îndrăznit să insist, să-l conving să ne dea totuşi textul fie şi re­zumativ, pentru care fusesem trimis, înarmat cu generoase sfaturi de către şefii mei ierarhici. N-aş spune că nu eram descumpănit, îmi spun că se adunaseră destule, altfel cum să-mi ex­plic refuzul călineseian, profund exasperat de dificultăţile cu care se confrunta. Nu a acceptat nici măcar un succint salut pentru numărul festiv. „Ar fi formal, nu-mi face plăcere“. Acum am pentru atitudinea sa de atunci explicaţii. Romanul Bietul loanide scăpa spre toamna lui 1953 din felurite meandre editoriale şi furci caudine de altă natură. Vorbele ilus­trului cărturar mă proiectau spre o zonă ne­bănuită de ostilităţi şi divulgau, în felul lor aluziv, o stare de fapt nefastă pentru valori, ostilă culturii autentice. Aşa pricep astăzi de ce în revista care se chema că ii avea director, G. Călinescu n-a publicat nici măcar un rind. M-am ales doar cu experienţa unei vizite de excepţional interes. Şi m-am ales cu o lecţie de viaţă pe care o aşez în perspectiva romanului Bietul Ioanide, apărut ceva mai tîrziu în librării, în acelaşi an, proiecţie tragic-optimistă a cău­tărilor unui artist demn. Henri Zalis A Poezii populare române n­umarul unui an nou, Editura­­ Minerva a oferit cititorilor ei un volum de excepţie : Poezii populare române de G. Dem. Teodorescu, prefaţat de Ovidiu Papa­dima şi înzestrat cu un substanţial apa­rat critic de George Antofi. Reintrodu­cerea in circuitul public a operei unuia dintre marii noştri foclorişti, receptat di­ferit în epocă, dar niciodată ignorat, um­ple un gol însemnat în biblioteca noas­tră folclorică. Curînd, se va împlini un veac de cind a apărut ediţia princeps a culegerii, completată ulterior pină la 985 piese dintr-un evantai diversificat de specii folclorice. Ovidiu Papadima a în­cercat să resuscite interesul pentru des­tinul ei, atît in 1944, cit și în 1961, dar fără să stîrnească prea mult ecou. Cînd mărturisește că G. Dem. Teodorescu „nu a avut destinul pe care il merita“, de­sigur, George Antofi produce un eufe­mism pentru adinea uitare a vremurilor mai noi. Şi iată că prin truda sa această uitare devine un fapt de domeniul tre­cutului. De fapt, George Antofi a adăugat o­­perei exact ceea ce se considera că-i lip­seşte : o necesară ancorare în timp şi un spaţiu şi nu o mai puţină necesară conştiin­ţă de sine. Geneza colecţiei, principiile ei metodologice, situarea ei in cadrul preo­cupărilor folcloristice ale vremii nu mai sunt acum implicite, ci larg explicite, fapt care transformă strădania lui G. Dem. Teodorescu, prestată in a doua jumătate a secolului XIX, intr-un admi­rabil instrument de lucru al zilelor noas­tre, operant şi eficace. Din asta nu tre­buie să înţelegem că aparatul critic co­pleşeşte opera şi o tutelează gratuit. Din aproape 1 000 de pagini, notele, glosarul, bibliografia şi indicii de informatori şi localităţi nu ocupă mai mult de 160, den­sitatea lor fiind remarcabilă. Astfel, reeditarea la care ne referim devine, în chip evident, o operă de re­cuperare. Migala presupusă de o aseme­nea întreprindere nu este la îndemina oricui şi meritul lui George Antofi, pri­vit in această lumină, sporeşte. Şi ne reţine totodată atenţia .ân adevărul subtextului : timpul de acţiune al arheo­logilor culturii noastre rămine încă des­tul de cuprinzător. Mihai Pelin pantazi Zăpada fierbinte Şi miroceam zăpada şi spuneam : o sevă tinără ademenind în lemn destinul rădăcinilor solare r­eaşteptînd, făcînd în muguri semn a dragoste şi desprimăvărare ! Mă plec să sărut pulberea din părul mamei-cimpii atomii mei de care nu pot să mă scutur ca un polen pe aripi, culorile şi zborul sunt încărnate-n flutur. Suflet trăind zborul, să gindesc Lumea altfel Lumea rămine in afara mea şi deodată­­ ca o obsesie : întoarcerea în haos ! NU ! Nu pot gindi întoarce ea în haos, stăpinit, muşcat de lumină, iubind lumina, inspirat cuvintul Cosmios mi l-am închipuit! Soldaţi ai soarelui soldaţi ai soarelui numai acei minunaţi plină de amintire lumina vibrează şi mă aşteaptă voi urca pe ondulii întinşi ca un fiu liniştit ce se-ntoarce in mare, şi Soare­le spune : eu sunt aici deocamdată ! numai pietrele au viziuni infinitezimale boabele de nisip boabele de nisip, apoi îmi aduc aminte un fel de zbor şi el a fost lăsat într-un sertar cam pe la umeri de un Dedal nepriceput. Stă între noi, desigur, Timpul. Frigul nu urcă prin frig şi zburătorul voinţa de a prinde solstiţiul acela al Universului spre vara universală să ajungă din Unde din Cînd Vavnionul Prima dimineaţă văzută cu ochii uitării Astfel marile noastre istorii vor rula pe ecrane. gîndul ce trece de naşterea sa este însăşi Lumină e J rT-­­Leagăn al lumii ce nu se fereşte de sine. Cartuşiera cuvintelor Nu acesta este poemul. Ci oamenii mării, oamenii cimpiilor albastre, ai cerului albastru, cei îndrăgostiţi de nemărginire, de străzile mici mărginite cu leandri orientindu-se după visuri ii văd îndepărtaţi, cu feţele supte de tăcere şi cintec, cu coastele bătute de valuri ei inşişi corăbii ei nu poartă poezia în bandulieră măreţia omului nu este împotriva omului, este chiar nostalgia şi visul, lupta-infringerea-melancolia contemplaţia - starea de tensiune şi spaima - regăsirea şi îndepărtarea - dorinţa şi neimplinirea Nu am văzut niciodată cînd fulgeră Porumbelul zburind ! Niciodată. Trebuie Trebuie să schimb rostul acestor cuvinte : prea multă vegetaţie se numeşte floare şi e prea mult zăpada-aducere aminte ! Senzaţiile simple mi le înşir pe masa de lucru obiectele simple-noţiunile simple-ideile ceasul-stiloul-monedele-agenda-bricheta batista-ţigările-cheile arhitectura vie a amintirii obiecte-noţiuni-cuvinte şi e prea mult zăpada-aducere aminte. îi arăt Soarelui cum să-şi aşeze lumina Cind zmulg pinza de pe oraş şi totul capătă culoare şi tremură sub săgeata grea de uraniu a Soarelui rapid ne rămine doar timp de iubit Doar timp de iubit! Sacerdoţi 8 IANUARIE 1983

Next