Luceafărul, ianuarie-iunie 1989 (Anul 32, nr. 1-25)

1989-05-20 / nr. 20

r VOCAŢIA INDEPENDENŢEI di­ ntre factorii chemaţi să susţină rostul românilor în istoria universală, poetul rezervase un rol de seamă procesului­­ economic şi aceasta pentru conside­rentul esenţial că adevărata libertate şi neatîr­­narea economică formau „două noţiuni iden­tice“, că era cu neputinţă ca un popor să se afle emancipat politiceşte şi rămas pe o treaptă joasă pe plan economic, cind ambele stări de lucruri se aflau in strinsă legătură, potrivit cu adevărul că „civilizaţia economică e muma ce­lei politice“. De aici şi aprecierile pe deplin corecte că ideile de progres şi de dezvoltare economică „trebuie să fie pururea ţinta noastră pentru a ne întări inlăuntru şi a inspira încredere în afară“, că organizarea muncii agricole, crearea şi­ apărarea muncii industriale, amîndouă de-o valoare egală, erau chemate a asigura existenţa naţională a statului în contra primejdiilor po­litice şi a cotropirii economice din afară, că nu trebuie ca românii să rămînă popor agricol, ci se cuvenea să devină „naţie industrială, măcar pentru trebuinţele noastre“, că progresul indus­trial modifică succesiv ierarhia şi natura mun­cii, determină îmbunătăţirea structurii îndelet­nicirilor statului şi societăţii, substituirea pu­terii fizice a lucrătorilor prin una mecanică, fă­­cînd-o să devină „din ce în ce mai intelectuală“. Asemenea aprecieri erau „zidite“ pe adevă­ruri extrase din analiza consecinţelor conven­ţiei comerciale cu Austro-Ungaria care indicau că „atîrnarea economică de altădată se schimbă din nefericire în veacul nostru în exterminarea economică a aceluia căruia locul unde mun­ceşte sau nivelul său de cultură nu-i dau ace­leaşi avantaje ca vecinului său mai fericit..., că lucrurile iau o formă foarte ameninţătoare pen­tru cel economiceşte slab, pentru cel necult, când concurenţa e pe deplin liberă“, ca şi pe încredinţarea că „condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică“. De aici a detaşat, cu vădită competenţă, că activitatea economică nu se putea desfăşura fără un studiu minuţios şi o pricepere multila­teral manifestată, că se cerea „a încuraja aceas­tă muncă, a o diversifica, a o crea unde nu există, a da aptitudinilor naţionale libertatea de­ a se aplica după soiul lor la ramuri diverse de producţiune, a aduce prin măsuri combinate înţelepţeşte poporul, pînă azi agricol, la divi­ziunea muncii, a-i da ocazia de a-şi întrebuinţa timpul liber“. Cu alte cuvinte, toată grija tre­buia orientată,­ prin dezvoltarea aptitudinilor, spre punerea în armonie a marilor interese agricole, spre promovarea şi apărarea muncii industriale, potrivit cu ceea ce intelectualii re­comandau prin studierea atentă a trebuinţelor ţării, adică orientarea „spre cele două ordini de idei de-a căror soluţiune salutară atîrnă chiar existenţa patriei noastre“. Admiţînd că nu există alte remedii, reale de­cit munca şi cultura spre împlinirea misiunii, Eminescu a învederat posibilitatea poporului ro­mân ca, apropiindu-şi îndemînările şi cunoştin­ţele altora, „să egalizeze“ naţiunile economi­ceşte avansate. Un obiectiv al cărui succes atâr­na în bună parte de o sănătoasă administraţiei care, ca oricare lucrare, trebuia să fie concretă, de valoare. Pătruns de ideea că administraţia înlătură, prin puterea pe care i-o oferă autori­tatea statului, piedicile ce se opuneau dezvol­tării economice şi intelectuale a României, poe­tul a cerut ca „mecanismul administrativ să fie mai puternic, mai puţin atîrnător de fluctua­­ţiuni politice“. Iată, aşadar, suma de activităţi (dezvoltarea economică, stabilitate guvernamentală, muncă productivă, implicarea omului de ştiinţă în re­zolvarea problemelor majore ale statului, um­plerea formelor de civilizaţie cu realităţi proprii, buna administraţie etc.) chemate să dea po­porului român acel strat de cultură menit să-i sporească misiunea şi rosturile în istoria uni­versală.­ BM «OR Şi Aceasta nu era însă de ajuns, cită vreme nu se realiza o concordanţă cu un climat propice pe plan extern. Altfel spus, misiunea sau ros­turile preconizate de Eminescu poporului spre a se menţine în istorie reclamau, datorită sta­tutului internaţional al României, o chibzuinţă deosebită din partea cercurilor conducătoare. Judecata lui în această privinţă cuprinde o arie atît de largă şi profunzimi atît de nebănuite, incit o prezentare a ei în toată măreţia este cu neputinţă. O trasare a direcţiilor, unele eviden­te şi la cîţiva din contemporanii Luceafărului, Si o impune chiar în formă sumară şi aceasta cu atît mai mult cu cit multe din reflecţiile sale nu şi-au pierdut actualitatea, în pofida trecerii unui secol şi mai bine de la enunţarea lor. Adept al principiului egalităţii între state, poetul nu a conceput în nici un chip existenţa diferenţelor de tratament, nimeni neavînd drept asupra naţiunilor, ca­ „nuanţe prismatice“ ale omenirii, decit ele însele­; trecerea suverani­tăţii „în alte braţe“ reprezenta o crimă. De acest adevăr, Eminescu a legat, la 6 martie 1880, şi faptul că „demnitatea morală a celui mic poate fi tot atît de însemnată ca şi a celui mare, iar a se lupta şi a muri pentru bunurile cele mai sfinte inimii omeneşti e tot atît de frumos pentru cel mic ca şi pentru cel mare“. Apărând cu argumente obiective şi subiective tratamentul de egalitate pe care-l cerea tuturor statelor mici în raporturile cu marile puteri, Eminescu precizase că demnitatea, mărimea de rang, titulatura etc. nu constituie un drept şi nu pot influenţa nicidecum decizia statelor mai mici în chestiuni internaţionale. Apelul la continuarea politicii externe tradi­ţionale nu era numai al lui Eminescu. Dovadă, între alţii, că A. D. Xenopol scria în 1880 că, în condiţiile în care s-a deschis pentru români „o cale nouă şi neumblată“ după războiul din 1877/1878, se impunea „să aruncăm o ochire în­­dărăpt pentru ca să căutăm a trage din faptele ce au hotărît pînă acum mersul istoriei noastre o îndreptare pentru viitor. Să ne gîndim bine, căci cea mai mică greşală poate să ne peardă“. Faptul era cu atît mai necesar în acel timp, cu cit evenimentele politice şi economice ară­tau o societate capitalistă care, prin statele cele mai dezvoltate, se îndrepta spre faza imperia­listă, punînd pe direcţia luptei obiective de do­minaţie şi, deci, imposibilitatea statelor mici să trăiască în pacea pentru care au luptat veacuri de-a rîndul. In raport de misiunea românilor în istoria universală şi de vocaţia lor pentru pace, Emi­nescu a luat în analiză problema legăturilor cu vecinii mai mici sau mai mari ai statului. Din­tru început, a preconizat in articolul din 2 no­iembrie 1379, deci după cucerirea independenței nationale, ca substituirea imperiului otoman să aibă loc prin solidaritatea popoarelor din Bal­cani. Ideea de unitate a naţiunilor din zona respectivă, ridicată pînă la cea mai înaltă cotă şi folosită ca atare, trebuia întărită prin deş­teptarea şi sublinierea elementelor comune, fie de conformaţie fizică şi psihică, fie întemeiate de identitatea radicalului popoarelor, a tracilor şi tracoilirilor, în acest mod „o gintă nouă, des­părţită poate după limbă, dar una în intere­sele ei îl va substitui“. Unitatea în regiunea Balcanilor — observase cu justeţe Eminescu în articolul din 25 mai 1880 — se impunea cu atit mai mult, cu cît forma zona de aspiraţii şi de mişcări contradictorii, impulsionate din afară, „primejdioase tuturor popoarelor peninsulei şi fiecăruia îndeosebi dintre ele“. Cu alte cuvinte, conştiinţa gravităţii că asupra relaţiilor apăsau protectorate ascunse, cu care înţelegerea era cu mult mai grea, şi că, dacă se ajungea la pace în Balcani, vechile raporturi cordiale din seco­lul al XIV-lea puteau renaşte între popoarele dunărene. Este cît se poate de sugestiv că Eminescu a îndatorat ştiinţele istorice să concureze la ex­plicarea legăturilor ce­ au existat în trecut între popoarele balcanice spre a trasa liniamentele raporturilor viitoare. Numai astfel — conchisese poetul — se putea emancipa spiritul naţiunilor respective, mergind pe propriile picioare, ne­sprijinite pe amiciţii prea puternice, şi formînd „un mănunchi de forţe într-adevăr neatîrnate în afară, stăpîne pe soarta lor, libere de-a se ocupa în pace cu interesele lor materiale și mo­rale“. Dar, înainte de a se fi ajuns la raporturi politice, se impunea — în viziunea matură a lui Eminescu — ca spiritul public din statele peninsulei „să urmeze linii convergente către un scop comun“. Deosebit de situaţia de la sud, Eminescu a pus in discuţie problema politicii externe a României cu Austro-Ungaria şi Rusia, în ve­cinătatea cărora se afla şi ale căror interese economice şi, mai ales, politice şi strategice se ciocneau, obligînd-o să ţină seama de „între­gul şi complicatul context politic european şi zonal pentru a asigura interesele şi opţiunile statului român“. La 26 august 1880, atrăsese atenţia că poziţia geografică excepţională a României ne învaţă că „una din condiţiile, de nu ale existenţei, dar ale păcii şi dezvoltării noastre liniştite, e ca să trăim în pace cu amîn­­doi vecinii şi să lăsăm ca echilibrul între pu­terile lor să fie garanţia neutralităţii noastre“, că o condiţie a existenţei statului român o for­mau chiar tăria şi echilibrul marilor puteri ve­cine. Deşi aceasta nu atenua pericolul, întreţinerea de bune relaţii cu toate marile puteri în gene­re, dar mai ales cu cele limitrofe, permitea României să se ferească de pericolele la care ar fi expus-o o politică aventuristă. Problema aplicării cu înţelepciune a politicii externe, spre a nu periclita fiinţa şi rostul ro­mânilor în istorie, a interesat şi alte personali­tăţi ale timpului. Ţinind cont de poziţia geo­grafică delicată a României, aproape de alinia­mentul de confruntare a marilor imperii, A. D. Xenopol, de exemplu, a fost întru totul con­ştient că rivalitatea dintre ţarism şi habsburgi reclama multă prudenţă şi chibzuinţă. Cînd ne gîndim că ţara noastră este obiectivul de că­petenie al marilor puteri — consemnase el în 1880 — „putem presimţi toată primejdia pozi­­ţiunei noastre, şi de cită ghibăcie, de cît tact politic avem nevoie pentru a nu expune petrei tînărul nostru stat“. Altfel spus, conduita în politica externă tre­buia să izvorască şi din faptul că relaţiile între marile puteri, aparent clare şi liniştite, ascun­deau rivalităţi şi încercări de reconciliere şi de alianţe, aşa incit o înclinare prea pronunţată spre Una din puteri ar fi pus in joc interesul naţional. Să reţinem — ideea a fost demonstrată de is­toricul Gh. Platon — că in condiţiile în care Eunipeschi­s-au Implicat ori implicarea politicii externe a statului, în scopul de a susţine cel­ mai propice cadru pentru împlinirea misiunii românilor». Oir, istoria--universală, ţara noastră- nu a reprezentat doar un element pasiv, un obiect de manevră în raport cu obiectivele marilor pu­teri, ci, prin poziţia strategică pe care o de­ţinea, unde se întîlneau interesele deosebite ale celor două blocuri militare, prin întinsa graniţă comună cu cele două imperii, prin importanţa ce i-o conferea ieşirea la mare, prin calitatea de riverană a importantei căi economice şi stra­tegice ce o forma Dunărea şi prin potenţialul economic şi militar ce statul îl deţinea, a asi­gurat diplomaţilor ei „o mai mare libertate de mişcare, un cîmp mai larg de acţiune“. Mai mult, aceleaşi situaţii i-au îngăduit ca, în anu­mite momente, „să joace un rol important, să fie un factor activ în contextul politic euro­pean“. Practic, situată în aria de întretăiere a inte­reselor marilor puteri. România a fost impli­cată, cu sau fără voie, în vîrtejul evenimente­lor, în 1883, anul în care Eminescu intrase în criză. România a aderat la Tripla Alianţă, o­­rientîndu-şi politica externă în direcţia sprijiniri Puterilor Centrale, care nu vor scăpa ocazia de a obţine avantaje economice, politice şi di­plomatice. Determinat şi de factorul extern, de politica activă a ţarismului in sud-estul conti­nentului şi de izolarea treptată a României de arena internaţională, Tratatul secret din 1883 a dat o relativă stabilitate politicii noastre exter­ne timp de trei decenii. Orientarea diplomaţiei Bucureştilor avusese caracter de „pură oportu­nitate politică“ şi nu a semnificat, deşi trata­tul ne interzicea orice intervenţie în favoarea românilor din monarhia dualistă, nicidecum o abandonare a idealului unităţii naţionale , lupta a fost sprijinită pe alte căi posibile. în fapt, pe această temă, ca şi datorită războiului vamal, contradicţiile au crescut, în ciuda aderării la Tripla Alianţă. Prin urmare, opiniile Luceafărului cu privire la rosturile românilor în istoria universală, ca aspect esenţial al preocupărilor istoriografice, dezvăluie adîncimea unor judecăţi şi intenţii de cea mai aleasă substanţă. Factorii interni şi externi se cuveneau astfel organizaţi incit să facă posibilă transformarea poporului român într-un adevărat „strat de cultură“ materială , şi spirituală, care să-i permită supravieţuirea la confluenţa intereselor imperiilor. O misiune pe care poetul a preconizat-o ţinind cont de nece­sitatea introducerii unei civilizaţii reale, de asi­gurarea progresului pe multiple planuri şi de vocaţia pentru pace, independenţă şi unitate naţională a poporului român. Această latură a preocupărilor, demnă de menţionat la centenarul morţii, constituie o nouă probă in sprijinul caracterizării pe care cercetătorii au dat-o lui Eminescu, de personali­tate pe cît de genială, pe atît de complexă, de fenomen, de om deplin al culturii, de rară apa­riție in istorie. I. Saizu MMNEEI Monumentul lui Eminescu de la Iași (Fotografie de Mihai Cucu) Urmare din pag. 1 — Atunci, ia poftește cu mine. Au pornit amîndouă către custode. — Domnul Iosif, îngădue-mi să-ți prezint pe noua noastră colegă Natalia Negru de la Tecuci. Iosif se rupse din preocupările sale surprins de frumusețea colegei prezentate. Coborî de pe pupitrul lui, îi sărută mina cu voluptate res­pectuoasă. A doua zi el aşteptă incitat pe cele două stu­dente şi sfios întrebă pe Natalia Negru dacă este de ,prima dată la Bucureşti,, dacă se descurcă, pe arterele Capitalei, dacă ştie monu­mentele literare ale Capitalei. Se oferi să-i fie călăuză şi îşi dădură întîlnire în faţa Biblio­tecii. Era în 2 mai 1902. La Teatrul Naţional se urcară în tramvaiul cu cai ce străbatea dealul Filaretului către cimitirul Şerban Vodă—Bellu. Timid de felul lui i s-a adresat foarte puţin , iar la rotonda din faţa cimitirului amintit el se încarcă de o tăcere, semn de nedesminţit al vi­braţiilor ce-l stăpîneau puternic. Cu delicateţe el îi atinse uşor braţul sting, trecură tăcuţi pe sub arcadele intrării, parcurseră prima alee din dreapta şi cu cîteva morminte înainte de zidul vechi al cimitirului Bellu—militari, apu­cară pe penultima alee. Ajunseră la parcela mormintului lui Emi­nescu. Vocea î s-a gituit pînă la muțenie. Se aplecă asupra ierbii de pe mormînt. Smulse un fir de iarbă, îl petrecu peste al patrulea deget, împleti un inel de iarbă, îl petrecu în inelarul însoţitoarei sale, zicîndu-i : — Tu studentă, eu student. Nu vrei să ne logodim şi Meşterul cel Mare să ne fie martor? Natalia Negru mi-a mărturisit în 1957, cind am vizitat-o la Tecuci, la locuinţa ei de pe strada Uzinei nr. 5 : — „Stăpînită de întrebarea lui, m-am aple­cat şi eu asupra ierbii, am smuls un fir de iarbă reavănă, l-am împletit tot în chip de inel şi, înlăcrămată, i l-am pus în deget şi l-am să­rutat, privind, acum înlăcrămat şi el, spre ba­­zorelieful lui Eminescu Păstrez ambele inele vegetale, ce-mi sunt mai scumpe decit tot ce am avut mai de preţ în viaţa mea necăjită. Am dat detaliile acestea şi domnului Cezar Petrescu“. Astăzi, din cele două inele de iarbă uscată, se păstrează numai unul la Muzeul literaturii române din Bucureşti. De câte ori am călătorit la Ipoteşti am fost confruntat cu un respect de sacralitate emi­nesciană. Localnicii sau megieşii în treburile cotidiene, fie că se îndreptau spre Bucecea, Leurda, Dorohoi sau în sens invers, către ora­şul Botoşani, pe jos sau în căruţe, de unul sin­gur sau în grup, pe timp senin, pe timp ploios sau sub bicele şuierătoare ale crivăţului dinspre răsărit, se opreau cîteva clipe la casa copilăriei lui Eminescu, işi descopereau capetele, îşi adînceau privirile, după care, ritual mut, toni­­fiaţi parcă, şi continuau mersul. Am privit respectul lor şi din ceardacul monumentului li­terar şi de pe prispa învăţătorului. Săveanu, vopsită în alb şi de la cooperativă şi din gar­dul Şcolii elementare ipoteşteană de azi. A fost, nu mă îndoiesc că şi este, şi-i poate privi orice pelerin de-acum,şi din viitorime, o defe­renţă practică din imensa mitologizare a Visă­torului nostru naţional universal cu­ i se dedică pe întreg teritoriul poporului său românesc şi al cărui împuternicit de genialitate, prin tra­duceri, este încă din contemporaneitatea-i şi tot astfel va rămîne în perenitate. Ani în şir am străbătut zi de zi Grădina Ciş­­migiu către Şcoala post-liceală de bibliotecari, parcurgînd fostul domeniu al Schitului-Măgu­­reanu de la intrarea prin str. Ştirbei-Vodă la Liceul „Gh. Lazăr“, confruntat şi cu „Izvorul lui Eminescu“ şi cu rotonda clasicilor români, străjuită la una dintre intrînduri de bustul Ne­muritorului. Eminescu a călcat în Cişmigiu ? Intr-o însemnare personală. El povesteşte o şorticărie amoroasă în Cişmigiu, parcul înveci­nat cu două dintre locuinţele Poetului, apro­piate şi de Grădina cu cai despre care mai aminteşte astăzi o stradelă ce începe din Piaţa Kogălniceanu. Suvenire vrednice de crezare îl atestă cinci şi cinci în splendidul parc al Bucureştiului şi pe El şi pe Veronica Micle, după mutarea acesteia la Bucureşti, dar niciodată împreună. La „poarta“ dinspre str. Ştirbei-Vodă, cobo­­rind pe o scară largă, pietruită cu cuburi de bazalt, piciorul ajunge pămintul în stingă aşa numitul „Izvor al lui Eminescu“, la care se adapă­ şi vrăbiile parcului şi copiii nesăturîn­­du-se de apa-i rece, cristalină Este un izvor natural, căutat, precum la Ipo­teşti vizitatorii şi pelerinii simt trebuinţa să soarbă parcă spre a prinde puteri miraculoase, o cană-două din „Fîntîna lui Eminescu“, puţ cu ciutură, fundaţie obştească, a căminarului Gheorghieş, pentru consătenii lui clăcaşi. NON OMNIS MORIAR PREZENŢA POETULUI­ upă marile serbări culturale şi na­ţionale organizate la Braşov în cursul anului 1862, un grup de patrioţi români din Cernăuţi tratează cu trupa Fani Tardini problema unei stagiuni de spec­tacol­e în capitala Bucovinei. Stagiunea este perfectată şi are loc între 1 martie şi 15 mai, din 1864. La Cernăuţi mai veniseră trupe de actori poloneze, nemţeşti, italiene chiar. Eveni­mentul stagiunii Tardini, după cum este re­flectat în presa vremii, stîrneşte un entuziasm local şi naţional puţin obişnuit, deoarece trupa Tardini este prima trupă românească în Cernăuţi, şi ea face să răsune în tem­plul artei cuvintele limbii române. Gimnaziştii sunt animatorii însufleţiţi ai stagiunii, ei împart biletele şi iau sala cu asalt, chiar şi după pauză. Contaminat de entuziasmul care cuprin­sese junimea şcolară a Cernăuţiului şi întreaga suflare românească din împrejurimi, Eminescu trăieşte cu intensitate evenimentul, vede toate spectacolele, se manifestă cu exaltare faţă de mirajul scenei şi-şi pierde urmele îndată ce actorii dispar din oraş. După cum este demonstrat, din Cernăuţi trupa Tardini pleacă prin pasul Buzăului la Braşov, unde un comitet de iniţiativă asigură o stagiune de trei luni. Stagiunea se desfăşoară la Braşov de la 14 iunie la 25 august, stimind acelaşi entuziasm cultural şi naţional care înconjurase spectacolele trupei şi în capitala Bucovinei. Eminescu dispare din Cernăuţi „odată cu plecarea actorilor“ şi revine acasă, în toamnă, regăsit odată cu întoarcerea trupei de actori, prin Moldova, spre Cernăuţi, unde aveau contractată cea de a doua stagiune de spectacole. Aceasta are loc de la 2 noiembrie 1864 pînă la 9 martie 1865, după care trupa se angajează intr-un mare turneu de primăvară, încheiat cu trecerea munţilor în pragul verii, pentru a doua stagiune la Braşov. Biografia poetului prezintă din nou spaţii albe şi devine confuză exact pe perioada stagiunii braşovene. La întoarcerea actorilor din Transilvania poetul apare la Ipoteşti şi este angajat la Tribunalul din Botoşani, de unde pleacă precipitat,­ aban­­donîndu-şi drepturile băneşti, cîteva zile înainte de încheierea celei de a doua stagiuni cernăuţe­­ne. Toamna, reîntors odată cu trupa, Eminescu este reintegrat vieţii de gimnazist cernăuţean,­­în gazdă la bătrînul său dascăl şi părinte spiri­tual Aron Pumnul. Această incursiune biografică ne dă prilejul să spunem că pentru o serie de cercetători posibilitatea prezenţei poetului la Braşov, pe timpul celor două stagiuni ale trupei Tardini — Vlădicescu (numele trupei apare cu această rescriere în urma căsătoriei celor doi actori), este incontestabilă. Alti cercetători contestă în diferite maniere această prezentă, prevalîndu-se în principal de faptul că pînă la ora de fată nu s-a putut produce un document material care să pună capăt definitiv disputei. Raţiona­mentul este neconvingător, deoarece nu există pentru perioadele în cauză (vara 1864 şi vara 1865) nici un document material din care să rezulte că poetul s-ar fi aflat în altă parte, de pildă la Cernăuţi, la Botoşani, la Ipoteşti ori la o adresă neidentificată. Dimpotrivă, nu toate aceste locuri se crede că el lipsea. Dacă am absolutiza, prin urmare, proba documentară, ar trebui să deducem că Eminescu nu se afla în verile respective nicăieri. Pe de altă parte, argumentul documentului pro sau contra este şi el relativ. Augustin Z. N. ..Pop susţine­­ că numele poetului nu , figurează d­in actele de vamă, însă nu face dovada că ar fi parcurs actele tuturor vamelor prin care ar fi trebuit să treacă actorii în cele două turnee, iar noi avem motive să ne îndoim că i-au stat la dispoziţie toate dosarele, care trebuie să fie grupate nu mai mult de zece puncte de frontie­ră. Nici dacă numele poetului ar lipsi, prin dovezi materiale, din toate listele de vamă nu am avea certitudinea că el însuşi lipsea, deoa­rece ar fi putut să se afle totuşi între însoţitorii trupei, nominalizaţi cu multe erori, dacă refuzăm să admitem că la vîrsta de 14—15 ani ar fi putut să treacă foarte simplu prin spatele baionetelor grănicereşti, deci prin vama cucului, cum a mai trecut, se crede, nu o dată în viaţă. Se cade să manifestăm circumspecţie, deci, în faţa acestui tip de judecare documentaristică, atît de necesară în general, dar în anumite cazuri lipsită de suport logic şi, pînă la urmă, lipsită de obiect. Ipoteza prezenţei poetului în stagiunile bra­şovene din 1864 şi 1865 nu este chiar atît de riscantă pe cit lasă să se creadă anumiţi cer­cetători care o trec sub tăcere. Ea se bazează totuşi pe cîteva argumente memorialistice, deductive şi documentare. Fireşte, ele pot fi contestate, şi pot fi respinse, dar nu înainte să fi fost dislocate punct cu punct. Este cunoscut, de pildă, că ipoteza a fost avansată de Iacob Negruzzi şi a fost contestată de Constantin Vlădicescu. Primul o susţine in temeiul cunoaş­terii directe şi autorizate a vieţii colaboratoru­lui său, cel de al doilea o formulează la o vîrstă foarte înaintată, referind-o pe deasupra la o etapă a vieţii sale cind se afla înflăcărat de iniţiativa de a fringe inima propriei sale stăpine şi directoare de trupă, actriţa Fani Tardini. Invocînd împrejurarea spectacolului dat 20 de ani mai tîrziu de trupa Tardini — Vlădicescu, la Botoşani, în beneficiul poetului bolnav, G. Călinescu înclină să creadă că avem aici chiar o confirmare a legăturilor poetului cu actorii trupei, adîncite prin turneul transil­van. Dar la ora de faţă a cercetării, dincolo de argumentele prin deducţie şi dincolo de afir­maţiile cuprinse în ipemoriile oamenilor care l-au cunoscut atunci pe poet, dar care lasă referinţe mai apropiate sau mai îndepărtate de eveniment, avem propria declaraţie a poe­tului, produsă în Timpul, în contextul polemicii cu Românul, unde afirmă că din al 14-lea an al vieţii şi-a cîştigat singur existenţa, pînă la 20 de ani. La 20 de ani, după cum se ştie, el pleacă la Viena, unde existenţa urmează să-i fie asigurată de tatăl său. Iar anul al 14-lea este tocmai anul ataşării sale de trupa Tardini. Or, este mai mult decit probabil că existenţa materială poetul si-a cîştigat-o lucrînd in ca­drul acestei trupe, prin urmare inclusiv în verile de care vorbim. Cită vreme nu poate fi produs Ion Itu Continuare în pag. a 6-a LAIS ultima realizare poetică n­ august 1888, M. Eminescu avea scris­­ integral actul piesei Lais. Iată ce spunea, în acest sens, ziarul „România liberă“, unde poetul avea în redacţie diferiţi amici (în primul rînd pe M. Brăneanu, care conducea şi îndruma de fapt ziarul, deoa­rece D.A. Laurian era plecat, atunci, peste ho­tare !) : „Prietenul nostru M- Eminescu a scris un act în versuri, care după cite aflăm — se va juca pe scena Teatrului Naţional în iarna asta“ („România liberă“, duminică şi luni 14/15 (26/27) august 1888). Iar ziarul „La Liberté rou­maine“, (nr. 230 Vendredi, 17/28 apût. 1888) confirmă informaţia dată de „România liberă“ : „Poetul Eminescu a terminat o piesă într-un act în versuri, care va fi jucată iarna aceasta pe scena Teatrului Naţional“. N. Petraşcu i-a comunicat prietenului său Duiliu Zamfirescu, aflat la Roma, marea noutate că M. Eminescu a scris o piesă în versuri. Iar Duiliu Zamfirescu, în scrisoarea sa de răspuns, trimisă cu oarecare întîrziere, se arată încîntat de vestea dată de N. Petraşcu (cam pe la 25 au­gust 1888) : „Mă bucur din suflet de Eminescu şi aştept cu nerăbdare să citesc piesa lui. Poate natura să fie darnică şi să-i întoarcă scînteia geniului, şi cum sunt ai noştri la mărire, i s-ar putea face o viaţă liniştită şi suportabilă printr-o însărcinare care să-i convină“. (I.E. Torouţiu­­,■ Studii şi documente literare, Vol. VI, Buc. 1938, p. 123). In „România liberă“ de la începutul lui sep­tembrie 1888 (numărul de duminică 4/16 sep­tembrie 1888), cititorii sunt informaţi precum urmează : „Drama despre care s-a vorbit că o pregăteşte poetul nostru Eminescu e definitiv terminată. Ea se va citi zilele acestea îrntr-un cerc intim. Scena se petrece la frumoasa Lais din Corint, şi versurile sunt rimate. Pe cite ni se afirmă e una din cele mai bune producţii ale poetului“. (Ştirea din „România liberă“ va fi preluată şi de „Revista politică“ din Bucovina , în nr. 18 din 1 octombrie 1888, care îşi anunţă cititorii că piesa eminesciană „e desăvîrşit fi­nită“ !). Iar în ziarul „La Liberté roumaine“ (Mardi, 6/18 Septembre 1888), se reproduce cu mai multe amănunte această ştire îmbucurătoare. „Am vor­bit nu de mult de o dramă în versuri la care­­ lucra eminentul nostru poet M. Eminescu. Aflăm astăzi că opera d-lui Eminescu este pe deplin terminată şi că poetul va face zilele astea lec­tura ei în prezenţa unui cerc de prieteni. Scena se petrece la frumoasa Lais din Corint. Prietenii intimi, care au avut favoarea de a lua cunoştinţă de această nouă operă a lui M. Eminescu, ne asigură că această dramă este una din cele mai bune producţii ale poetului“. Relatările presei, menţionate mai sus, confirmă pe deplin cele scrise de Henrieta Eminescu Cor­neliei Emilian, la începutul lunii septembrie 1888, venind de la Lacul Sărat la Bucureşti. Henrieta a aflat că M. Eminescu a terminat piesa începu­tă la Botoşani ; piesa „s-a citit într-un cerc in­tim“, care a găsit-o bună. Vom face mai departe un scurt „popas“ ! M. Eminescu a tradus piesa Lais, nu la în­demnul lui N. Petraşcu, precum pretindea acesta, după moartea poetului ! Ci cu mult înainte ! El a început să lucreze la această traducere. Încă la Botoşani, prin februarie-martie 1888, în au­gust 1888, M. Eminescu a venit ,la N. Petraşcu cu un fragment al piesei, apoi, după puţin timp, i-a adus traducerea integrală a actului in ver­suri Lais. M. Eminescu a venit, atunci, la N. Petraşcu cu aceastși lucrare, după părerea noas­tră dintr-un .bifiti^ ..cb/toțlil-' jbstificat 'rWXPfe­­traşcu fusese'‘ntnnft,1 țțfl^fîfafb.resiu, nu de mult, membru în Comitetul teatrelor, A­­dueîndu-i piesa­,JLțps c^,1.s,­p..yâ4â^lW’Mi«bScu i-a solicitat, negreşit, spriji­bul, ca''piesa sa''ne­reprezentată pe scena Teatrului Naţional ! De altfel, scrisorelele primite de la M. Emi­nescu în acea vreme de N. Petraşcu (şi neda­tate !), te fac să ajungi la aceeaşi concluzie for­mulată mai sus ! Poetul îi scrie lui N. Petraşcu că lucrarea lui nefiind încă terminată : „n-am curajul s-o prezint“, cind o va termina,va avea onoare : „de-a v-o prezenta“ ( M. Eminescu — Opere, vol. 16 — 1989, p. 235). Deci, poetul scrie că va prezenta piesa sa Lais ,nu lui Titu Maio­­rescu (precum s-a interpretat mereu), ci lui N. Petrașcu, deoarece acesta făcea parte din Comi­tetul teatral, şi avea, în această calitate, obli­gaţia de a citi şi opina asupra tuturor pieselor înaintate de diverşi autori pentru a intra în re­pertoriul Teatrului Naţional ! A treia scrisoare a lui M. Eminescu către N. Petraşcu, în care e­­ vorba de o vizită ce urma s-o facă împreună la Titu Maiorescu, este anexată, în mod impro­priu, după părerea noastră, misivelor privind piesa Lass. Ea pare, mai curînd, un bilet al poe­tului redactat prin mai-iunie 1888, ca răspuns la propunerea lui N. Petrașcu de a-l vizita pe T. Maiorescu, pentru a-l ruga să-l sprijine în­ a­­ găsi o funcţie corespunzătoare, aşa precum spera că se va întîmpla, venind la Bucureşti, acum pe cind Titu Maiorescu era ministru al şcoalelor ! Ceea ce nu se întîmplase însă ! Rănit în senti­mentele sale de afecţiune pentru „Junimea“ şi mentorul ei, care nu-i invitase la dînsul ca să se intereseze de situaţia lui, deşi venise mai de­­mult în Capitală, M. Eminescu respinge cu dem­nitate propunerea lui N. Petraşcu de a-l vizita pe T. Maiorescu, vizită care, în altă situaţie l-ar fi onorat, dar care, în prezent, „pentru mii de împrejurări“ nu-i putea da curs ! Şi poetul era, pe drept cuvînt, foarte descurajat, pe atunci ! Postul pe care spera că-l va căpăta la Bucureşti — se dovedise o speranţă iluzorie. Toţi amicii şi cunoscuţii săi mai apropiaţi au fost, într-un fel sau altul, „căpătuiţi“ de ministrul şcoalelor ! Pînă şi Al. Macedonski „visa“ să capete, de la guvernanţii timpului, un post de prefect sau, cel puţin, de inspector general al şcoalelor ! („Adevărul“, nr. 8, din 24 august 1888). Şi numai lui, nenorocitul şi genialul poet M. Eminescu, nu i s-a oferit nimic care să-i convină în situaţia dată ! Cum să nu fie poetul, ca atare, „descurajat în toate privirile“ şi să mai aibă încredere în sine ?! Prin urmare, la începu­tul lui septembrie 1888, M. Eminescu terminase traducerea piesei Lais. Aducînd-o să i-o pre­zinte lui N. Petraşcu, acesta îi propune ca piesa să fie citită — aşa precum scriau unele ziare sau relata Henrieta Eminescu — într-un „cerc in­tim“ ! D. Murăraşcu declară, fără ezitare : „Cer­cul intim amintit nu putea fi decit al „Junimii“ (Op. cit. p. 241). Opinia aceasta, susţinută de mulţi alţi cerce­tători, era însă complet falsă­­ în nr. 3 de sîmbătă 17 septembrie, 1888, ziarul „Drepturile Omului“, avînd ca prim-redactor, pe­ Const. Miile, la care venea deseori M. Emines­cu în vizită, dă o știre, aflată desigur direct de la poet: „Comitetul teatral a citit noua dramă în versuri a d-lui M. Eminescu“. Iar, peste cîteva zile, în nr. 8 de joi 22 septembrie 1888, la „Ştiri teatrale şi artistice“, se indică : „Lais. Acesta este numele dramei într-un act şi în versuri de M. Eminescu“. Ce rezultă din cele de mai sus ? Piesa Lais n-a fost citită de M. Eminescu în cadrul unei şedin­ţe (fie şi intime !) a „Junimii“, ci la Comitetul teatral, cam prin 14—15 septembrie 1888. Comi­tetul teatral era, pe atunci format din N. Petraş­cu,­ Dimitrie Rosetti, V.A. Urechia, Anghel De­­metrescu şi Ed. Wachman, Că lectura în faţa Co- ’ mitetului teatral (în plenul său, sau fiind pre­zenţi numai ciţiva din membrii comitetului), s-a făcut, acasă, la T. Maiorescu, precum scrie N. Petraşcu, s-ar putea să fie cu totul veridic ! Lectura făcută în faţa Comitetului teatral în casa lui Titu Maiorescu, în prezenţa acestuia şi a soţiei sale, nu era, prin urmare, o şedinţă a „Junimii“ ! Ca atare, Titu Maiorescu nu avea cum s-o menţioneze în acest fel în „însemnările, sale zilnice“, mai ales că, din punct de vedere legal această şedinţă constituia o încălcare a normelor obişnuite ale activităţii teatrale, de­oarece Comitetul trebuia să-şi ţină sed­inţa la sediul Teatrului Naţional şi nicidecum î­n casa­ ministrului şcoalelor ! Cei prezenţi nu ascultat cu îneîntare piesa adusă de Mihai Eminescu I. Cremer Continuare în pag. a 7-a to o !> CD OO CD 1 ■iX

Next