Lupta, noiembrie 1929 (Anul 8, nr. 2392-2417)

1929-11-26 / nr. 2413

ARTICOLE DE TOALETĂ PARFUMERIE INDIGENA și STRĂINĂ cu PRETORI de RECLAMĂ magasinul universel CALEA VICTORIEI II (Vis a vis de Falatul Poştei©?0). ANUL VIII. No. 4 PAGINI 3 I.F* Secretariatul 358-74— Adiuinistraţia 358-73 Direcţia 358-75 — Clemenceau Printre cei şapte deputaţi cari au votat la 1871 în Camera franceză contra tratatului de Frankfort, care consacra învingerea Franţei şi răpirea Alsaciei-Lorenei, se afla şi semnătura tânărului deputat Georges Clemenceau, aceia a naţiunei franceze. Ea afirma răsvrătirea sa împotriva forţei care era legea cancelarului de fer. Cariera politică a lui Clemenceau nu a fost aceea a principelui de Bismark, dar el a fost accela care şi-a onorat semnătura, nimicind printr’o solidaritate de popoare, fără seamăn în istoria lumii, cea mai sângeroasa injustiţie a secolului trecut. El a nimicit ceea ce cancelarul de fer credea turnat în oţelul tunurilor. Venit de la ţară, din Vendeea dârză, ale cărei lupte civile şi religioase, n’au putut fi domolite decât de armele lui Kleber, Marceau şi Hoche, fiul acesta de plugar învăţând medicina la Paris, a schimbat apoi scalpelul cu pana —scalpelul care a fost adesea mai puţin curajos şi mai puţin cruţător decât condeiul polemistului Clemenceau. Vai de cel ce cădea în ghiara aceasta a Tigrului. La 70 de ani ai Tigrului, tratatul de Frankfurt încăpu în această ghiară şi din sfâşierea lui a ieşit Europa de azi. O viaţă întreagă a fost considerat doar drept un jurnalist de temut şi un primejdios răsturnător de ministere. Dela „Le bloc“, dela „La Justice“ sau dela „Aurore“ Tigrul făcea o săritură la guvern, pentru a-şi relua apoi iarăşi condeiul. Din redacţia lui „L’homme enchainé“, unde împreună cu Constantin Miile mă duceam în 1917 să-l întreţinem de cele ce se petreceau în România ocupată, Tigrul a făcut însă săritura la preşidenţia Consiliului, în biroul ministerului de războiu din rue Dominique, unde ne primea în audienţă la 7 şi jumătate de dimineaţă, pentru a pleca la 8 pe front de unde se întorcea pe seară. Nemţii erau la 60 km. de Paris, bombardând cu avioanele, gara din Compiègne când la Cameră comuniştii credeau venit momentul de a răsturna pe acela care arestase pe Caillaux şi-l trimisese în judecată. — Nemții sunt la Compiègne, urlau comuniștii. —Sunt oare în această Cameră capitularzi? întrebă Clemenceau când vacarmul infernal ii îngădui să se poată face auzit. Trei sferturi din Adunare îl aclamă în picioare și Tigrul părasi tribuna spre a se întoarce pe front, unde la 14 iulie 1918, ora 12 de noapte, pe când piaţa Concordiei era îndelirul semnărei împrumutului Victoriei, un bubuit ca din fundul iadului, anunţa descătuşarea ofensivei lui Gouraud în Champagne — adică începutul sfârşitului pentru militarismul prusac. Răsturnătorul de ministere şi-a realizat deviza cu care a venit la conducerea nu a guvernului, ci a războiului: — Je fais la guerre, je fais la guerre, j e fais la guerre. - Cu această repeţire a cuvântului şi-a formulat programul înaintea Parlamentului şi s’a ţinut de cuvânt: a făcut războiul aşa cum îi cerea forţa împotriva căreia se făcea. L-a făcut fără nici o preocupare de altă natură, războiul crâncen contra duşmanului şi tot atât de crâncen contra oricărei încercări, conştiente sau inconştiente, de defetism. Şi aşa l-a câştigat: cu cea mai dârză dintre voinţi şi încăpăţânări, cu îndărătnicia ţăranului din, Vendeea. De aceea Franţa a recunoscut in energia de oţel a septuagenarului toată rezerva de rezistenţă a rassei. N’a agitat tricolorul pentru a face din el ieftină politică internă, n’a urlat revanşa, nu s’a ţinut după calul lui Boulanger .— a ţinut însă minte invazia şi amputarea din 71 şi când a văzut că momentul a sosit, că împrejurările şi mijloacele sunt prielnice, a aruncat lanţurile Prometeului încătuşat şi şi-a liberat ţara. Românilor le-a fost prieten — nu de ocazie şi nu de linguşiri. Prieten cum ştia el să fie, mai mult ca să te certe decât ca să te dezmierde: prietenie cu folos, nu cu pagubă. S’a văzut în cursul procesului Memorandului, când a sărit pentru românii împilaţi. S’a văzut în cursul rezistenţei din Moldova. N’a fost mulţumit când a slăbit rezistenţa pe Siret, după defecţiunea rusă. Şi cum era să fie? Nu voia să audă de dare îndărăt. Credea că se mai putea rezista — şi ne-a spus-o, atunci la 7 şi juni, dimineaţa înainte de a pleca pe front şi pe limba lui. Mai pe urmă, când s’a întors şi restul misiunei franceze de ofiţeri din Moldova, s’a convins că rezistenţa devenise cu neputinţă şi a încetat să budeze, deşi continua a duce războiul cu vechea deviză: impossible n’est pas frangais. După semnarea tratatului de pace, s’a retras, îşi făcuse treaba. Restul era literatură — adică politică proastă. N’a vrut s’audă nici de guvernare, nici de preşidenţie de republică şi ofertelor de măriri şi „recompense“ naţionale le răspundea cu câte un rânjet, sau cu câte o labă de tigru,, care făcea să treacă pofta celor ce credeau că Victoria a schimbat pe incorigibilul volterian şi rabelaisian: îşi salvase intact dreptul de a muşca suficienţa şi orgoliul şi de a-şi bate joc de infinita prostie omenească. S’a retras in antichitate, lângă Platon şi Demosthene, iar acum se va aşeza în pământul Vendeei, lângă tatăl său, departe de Pantheon şi de toate deşărtăciunile omenite. După el va rămâne Franța de azi, Europa de azi. Iată ce lasă în urmă-i, EMIL D. FAGURE Si fim i dreptate Printre discursurile rostite ori la cele două adunărri ale ceferiştilor, am,■ găsit unul care cuprinde intreaga actuală situaţiune dela C. F. R. Vorbea un bătrân şef de tren, care are la activul său 40 de ani de serviciu conştiincios şi cinstit. —De cele mai multe ori pe masa mea şi a familiei mele nu e decât strachina cu fasole. Copiii mei jinduesc după o bucăţică de carne. Dar de unde să le-o cumpăr, când leafa mea e mai mică de 4 mii de zi lunar. * Aceste cuvinte au fost rostite tocmai în clipele când se discută semnarea contractului prin care directorul general al C. F. R. e angajat cu 1 milioane jumătate pe an. Pe noi, nu ne sperie suma.. Dacă C. F. R. e socotită ca o administraţie autonomă, comercială,, producătoare de venituri, atunci nu e un lucru extraordinar să-şi angajeze un director general, pe care-l socoteşte o valoare excepţională şi să-l plătească împărăteşte. Foarte bine. Dar atunci principiul acesta trebue aplicat în toată administraţia, de sus până jos. Pentru că producător de venituri nu e numai directorul general, ci şi inginerul şi şeful de tren şi mecanicul şi lucrătorul din atelier. Or, nu e admisibil ca unul să ia 100 de mii de lei pe lună, iar altul să nu ia această sumă decât în zece ani! D. Vidrighin scoate că atâta ii trebue dumnealui pe an: patru milioane și jumătate. Dar un altul, poate trăi cu 40 de mii de lei? Chiar dacă nu e din Banat? De aceea, dacă ne pricepem atât de bine să ne facem socotelile noastre, o tărucă trebue să le facem şi pe 'ale altora. Că fără de asta mai plăcere de milioane, nene Stane! Fără să mai vorbim de ce te aşteaptă pe lumea ailaltă la cazanul cu smoală! DESCA PRIMO DE RIVERA dictatorul Spaniei,a suferit o gravă înfrângerea prin punerea în libertate de către Consiliul superior al armatei a lui Sanchez Guerra, a cărui menţinere în stare de arest ar fi dorit-o I'Hffiineiul lin Interview satiric „Omul liber“ a avut ori încă un mare noroc să pună discrete întrebări unui distins avocat, un om de o necontestată valoare, care a fost la o muche de cuţit de minister şi care fiindcă este prea talentat a fost... dat afară, provizoriu din partidul liberal Credem că mulţi au înţeles că e vorba de d. Istrate Micescu căruia îi adresăm sincerile noastre felicitări că a fost numai la o muche de cuţit de minister şi n’a devenit ministru tocmai la spartul târgului, în ultimul guvern liberal care se ştie ce ispravă a făcut şi cum a căzut. D. Istrate Micescu este prea talentat pentru a fi ministru la liberali. Totuşi când liberalii s’au aflat, în Cameră, la strâmtoare şi au avut nevoie mare de un... talent nu s’au adresat d-lui Stelian Popescu, ciau apelat la şicul pe care l’au gonit deunăzi din partid şi d. Micescu în loc să fi vorbit atunci cum vorbeşte azi pentru ca să fi fost dat afară motivat şi apoi readus în partid cu onoruri speciale, s-a luat la ceartă cu partidul naţional-ţărănesc tocmai când acesta era cu un picior în pragul puterii. Acum d. Micescu are chef de glume şi acordă intervievuri... sarcastice unui confrate amărât şi el că după un ministeriat de câteva luni partidul nu-l mai găseşte bun decât de preşedinte onorific al organizaţiei Capitalei. Dar ceia ce nu ne place fie din partea „Omului liber“ fie din partea d-lui Istrate Micescu este că înterviewul se publică fără a se cita numele interview-atului. Din partea unui „Orb liber“ prea mare discreţie. Din partea unui mare talent , modestie deplasată. Dar în fine publicului îi este indiferent cine vorbeşte, numai acel care vorbeşte să spună ceva, ceva nou şi interesant. D. Istrate Micescu nu ne spune ceva nou, dar spune frumos şi într’o formă sarcastică ce face de mult. — şi aproape zilnic — s’a spus şi se repetă la adresa liberalilor. Mai întâiu D. Micescu—vorbind de actuala atitudine a şefului liberalilor — relevă greşala politică a d-lui Vintilă Brătianu care după trei zile dela catastrofala cădere a liberalilor a sunat goarna pentru... mobilizarea partidului. Acţiunea aceasta s’a dovedit nu numai prematură dar şi monotonă, — declară eminentul liberal excomunicat. Că acţiunea a fost, este şi va mai fi câţiva ani... prematură — aceasta s’a putut constata la deschiderea parlamentului când după ce d. Maniu a desfăşurat, prin mesaj, un vast program de activitate a convocat majorităţile şi le-a asigurat, că şi pe temeiul încrederei ce-i arată Regenţa, va mai guverna multă vreme. Că acţiunea liberală este şi monotonă iarăşi este adevărat. „Tot ăia şi tot aia, să spunem poporului timp de 12 ani de la războiul . Nu vi se pare cam saporific?“ — întreabă enervat d. Micescu. Da, „tot ăia şi tot aia“! Cine citeşte dările de seamă ale ,congreselor“ liberale dă tot de ăia şi tot de aia, dar fără nici o variantă. Din când în când le mai sare ţandăra unora dintre oratori şi o dau pe tema trădărei, vânzărei de ţară, a lichidărei României noui pe care regimul Maniu Mihalache vrea s’o robească cămătarilor internaţionali bine înţeles în tovărăşia bolşevicilor! Adică tot aia, ceia ce auzim nu de 12 ani, ci de 40 de ani gura liberalilor la adresa adversarilor. Iată că această flaşnetă hodorogită a liberalilor cu care ei umblă şi azi pe la congrese a început să exaspereze chiar pe ai lor. Şi foarte bună este, ironica observaţie a d-lui Micescu de a se recomanda mereu în Ardeal partidul liberal, în toate întrunirile, ca desrobitor. — Fraţilor, noi v’am desmobit, noi liberalii. Aci reproducem textual. — „Vai! şi de aceasta am abuzat, ripostă leaderul nostru. Crezi, d-ta că este abil să cutreeri prin Transilvania şi să spui mereu fraţilor Ardeleni: „Mă sclavilor! fără noi eraţi şi azi slugile Ungurilor! Noi v’am desrobit! Noi v’am făcut oameni liberi! Pentru ce nu ne sunteţi recunoscători?... Pentru ce iubiţi numai p’ai voştrii?... Iată o propagandă, pe care eu o cred greşită, căci o poveste arabă spune că un cântăreț fiind scăpat de un Hoge dela înec, plictisit că Hogea îi spunea în fiecare zi că l’a scăpat dela moarte, s’a dus de s’a spânzurat, numai ca Hogea să mai mai amintească că l’a scăpat dela moarte«. Tema aceasta pe chestia des robirei, temă favorită a liberalilor, este mereu reluată în toate întrunirile. Şi oratorii când apar ca desrobitori, iau o poziţie a la Napoleon şi îngroşând glasul a la Chirculescu, răcnesc: — Noi suntem acum stăpânii voştri! Tocmai eri d. Vaida care discuta asupra mentalităţei liberale, spunea cuiva: — Când îi aud vorbind de... desrobire mă apucă cârceii! Concluzia d-lui Micescu? Talentatul excomunicat cere partidului liberal... ceva nou. Toată țara o cere aceasta de câteva decenii și se pare că pentru liberali tocmai aceasta este ceva imposibil. R. X. Pentru apărarea banului public Am arătat eri ceea ce s’a întâmplat la o bancă din New-York. Zece funcţionari ai acelei întreprinderi au jucat la Bursă şi au pierdut — din banii băncii — suma de 600.762.000 lei. Ce credeţi că a făcut, imediat preşedintele consiliului de administraţie al băncii? A acoperit — repetăm: imediat! — din averea sa pierderea suferită de bancă■ Nimeni nu i-a cerut acest lucru. Nimeni n’ar fi avut dreptul să-i pretindă o asemenea jertfă. Totuşi, d. Mot, preşedintele „Băncii Uniunei industriale” din New- York — de această instituţie e vorba — a crezut că, f de datoria sa să, procedeze asiMDar — că ni ziceam făptui s’a petrecut în America... La noi? Consiliile de administraţie şi conducătorii societăţilor anonime n’au nici o răspundere legală şi — în cele mai multe cazuri nu simt nici măcar că au o răspundere morală. Când întreprinderea merge bine sau are aierul să meargă astfel — consilierii şi conducătorii pompează — sub cele mai variate forme — banii acţionarilor, cu o frenezie extraordinară. Când întreprinderea nu merge bine, — „pomparea” continuă, deasemenea, în aceiaş formă pentru că aceşti conducători nu pierd ni,ciodată nimic, dar câştigă întotdeauna. Se fac adunări generale fictive se urcă şi se scoboară cursul după calcule interesate şi egoiste, într’un cuvânt: pe deo parte iresponsabilitatea complectă a beneficiarilor iar pe de altă parte riscul integral al acţionarilor. In străinătate — mai e nevoie s’o spunem? ’■— s’au luat măsuri drastice împotriva acestor fericiţi juisori şi profitori ai credulităţii obşteşti. Chiar în Anglia unde există cu totul alte moravuri ca la noi se va veni cu o lege de o asprime excepţională în ceeace priveşte răspunderea efectivă a conducătorilor de societăţi anonime pe acţiuni. Iar la noi — priviţi cazul „Discreditului Minier”, credem totuşi că ar fi momentul suprem să se procedeze şi in ţara noastră ceva mai serios cu administratorii — fără răspundere ai banului... altora. Situaţia de până acum nu mai poate continua: consiliilor de administraţie trebuie să li se ceară să răspundă efectiv de averea — altora — pe care o administrează. Altfel, marele public nu va mai avea nici o încredere în nici un fel de societate, — în nici un fel de acţiune. Domnul ministru al justiţiei trebuie să reformeze radical legea societăţilor anonime în aşa fel încât să inspire tuturor cea mai deplină confienţă in intreprinderile care solicită banul publicului. Consiliile de administraţie să înceteze a fi simple ficţiuni cu toate avantagiile, dar fără nici o răspundere! Numai astfel putem salva prestigiul de care au atâta nevoie asemenea întreprinderi. Lt. Aţâţarea funcţionarilor publici Salarizarea funcţionarilor publici a fost un prilej minunat pentru demagogia liberalilor ca să pornească o campanie înverşunată contra guvernului. Ca mai toate campaniile presei liberale şi aceasta a fost dusă cu rea credinţă, cu o complectă lipsă de sinceritate. Fără să cunoască lucrările pregătitoare pentru salarizarea funcţionarilor, oficiosul partidului liberal instiga pe funcţionari susţinând că prin nouile legi pregătite de guvern pentru salarizare şi încadrare lefurile funcţionarilor vor fi scăzute simţitor. Dar campania aceasta aţâţătoare şi demagogică n’a avut nici un rezultat practic. Ministerul de finanţe prin instrucţiunile date celorlalte departamente cu privire la salarizarea funcţionarilor, a arătat categoric, cu cifre, că salariile funcţionarilor nu vor fi mai mici în viitorul buget. Luând cunoştiinţă de precizările oficiale, oficiosul liberal e nevoit să facă „mea culpa“ şi să scrie că: „Ministerul de finanţe asigură printr-o adresă oficială că, în nici un caz un funcţionar civil nu va primi în anul viitor un salariu mai mic decât cel actual“. * Dar ca să nu se lase complect bătut insinuiază că partidul naţional ţărănist ar fi promis în opoziţie lefuri în aur. Uită oficiosul liberal că propunerea salarizării pe baza aur, a fost un proect al oficiului de studii din ministerul de finanţe, pe timpul guvernării averescane? * Şi găsesc acum liberalii că, faţă de situaţia financiară dezastruoasă, care au lăsat-o moştenire actualului guvern (18 miliarde deficit) se poate pune problema îmbunătăţirei salariilor funcţionarilor publici? Răspunsul la această întrebare trebue să-l dea cineva cu răspundere şi cu cunoaşterea exactă a situaţiei financiare. Acel cineva este fostul ministru de finanţe d. Vintilă Brătianu, care poate să răspundă cu preciziune în această chestiune, pe care anonimii săi colaboratori o agită cu atăta rea credinţă. Să declare d. Vintilă Brătianu prin presa d-sale sau în întruniri publice, poate Statul să sporească actualmente — căci de scăzut nu se scade — lefurile funcţionarilor publici? Suntem absolut siguri că niciodată şeful partidului liberal nu va face o declaraţie limpede şi categorică în această chestiune. Dar de agitat, va lăsa să se agita-căci așa se face politică! .. ! C. Marți 2Sebrie 1923 CONST. MIEILE Fost director politic: Decembrie 1921—Februarie 1927 Director EMIL C. FAGURI,edacila şi Administraţia BUCUREŞTISTR. CONST. MILLE, 12 (Sărindar) Creionul actualităţii Atacurile Budapestei ■ Manevrele contelui Bethlen Triumful Guvernul ungar, preocupat mai cu seamă de consideraţiuni de politică internă ,a pus la cale o vehementă campanie contra puterilor străine şi îndeosebi în contra României, ţara contra căreia, se pare, e mai uşor de aţâţat opinia publică maghiară. Discursuri insolente la întruniri publice, articole vehemente în presă, tot soiul de ştiri inexacte, dar de natură să aţâţe şovinismul unguresc, — totul a fost deslănţuit pentru a se creia o atmosferă ostilă unei democratizări a Ungariei, pe care o cer cei mai devotaţi prieteni din străinătate ai acestei ţări. Reprezentantul din Budapesta al agenţiei cehoslovace Ceps trimite corespondenţa de mai jos din care se vede lămurit care e tactica contelui Bethlen: BUDAPESTA, 23 Noembrie. — „Chestiunea reparaţiilor orientale se ridică mereu în fruntea interesului opiniei publice maghiare. Insuccesul Ungariei nu mai poate fi ascuns. Speranţelor exprimate de unii că Ungaria va impune cerinţele ei la Saga, nimeni nu le mai dă crezare. Unanimitatea presei maghiare atacă Mica Antantă şi Puterile Occidentale. Cel mai mare zgomot in jurul chestiunii reparaţiilor îi face opoziţia maghiară, care se teme că Bethlen va fi nevoit să cedeze. Unele ziare maghiare numesc tratativele de la Paris „o neruşinare”, „acţiune banditească”, etc. Nici unul din ziare nu a îndrăznit să pomenească că prin demisia lui Bethlen poziţiunea Ungariei s’ar îmbunătăţi. Din contra, întreaga opinie publică, exceptând pe social-democraţi, a ajjuns la convingerea că Ungaria e părăsită de străinătate şi că nimeni nu se poate bizui pe democraţia de acolo. Intreaga campanie nu este deloc desagreată de contele Bethlen şi cu atât mai puţin cu cât însuşi adepţii lui o influenţează. Sunt aţâţaţi împotriva Puterilor Occidentale democraţii, liberalii şi social-democraţii, insistându-se că democraţiile de acolo *sunt cei mai mari duşmani ai poporului ungur. De aci se explică penru ce sunt publicate cu litere mari toate articolele nefavorabile ce au apărut în presa franceză şi engleză. Cu litere deosebit de grase se publică pasagiile unde se atrage atenţia că Ungaria poate suporta sarcinile financiare, că situaţia ei economică este destul de bună şi că poporul ungar trăeşte destul de bine. Toate acestea urmăresc un singur scop: excitarea populaţiei maghiare. Toate comentariile spun: Asta avem deja democraţi!” In acest mod Bethlen a reuşit să întoarcă reproşurile insuccesului de la Paris împotriva opoziţiei, care cere democratizarea Ungariei. Cu acest prilej prietenii contelui Bethlen au făcut o puternică agitaţie împotriva celor cari s’au pronunţat pentru introducerea de reforme democratice. Se lucrează însă în Ungaria şi pe alt front. Populaţia ungară este aţăţată şi pe motivul că la Paris Ungaria a mai fost silită să se dezică singurul articol al tratatelor de pace, care este favorabil ungurilor. Se declară că Mica Antantă crare a împiedicat „justa revizuire” vrea acum o revizuire in favoarea ei. Astfel de afirmaţii nu rămân fără efect asupra spiritelor din Ungaria. Guvernul speră că prin aceste argumente va câştiga opoziţia complect de partea lui. Pe de altă parte şi Agenţia telegrafică ungară — agenţie oficioasă — anunţă şi ea: BUDAPESTA 23,Rador Agenţia telegrafică ungară enumeţa: „Informaţia publicată de ziarele germane, că România ar proecta lichidarea proprietăţilor supuşilor unguri aflate pe teritoriul ei, a provocat în presa ungară o polemică de o violenţă neobişnuită la adresa României. Ziarele subliniază că o asemenea măsură ar fi in contradicţie cu dreptul internaţional şi cu art. 250 altratatului de la Trianon, care se opune lichidării proprietăţilor ungare în ţările vecine”. Guvernul român n’a luat nici o măsură care să îndreptăţească această campanie a presei maghiare. Este însă evident o manevră politică, foarte puţin abilă. O ofensivă.. preventivă. România mereu atacată la Budapesta nu-şi va perde cumpătul, dar energia şi fermitatea ei se vor manifesta într’o formă de care se va ţine, de care va trebui să se ţină seamă. Chiar de către cei mai desperados reprezentanţi ai şovinismului unguresc. R. GOGAs Armata şi biserica: ce ne mai trebue?! Etala îl II reişinească! Pe zidurile clădirilor din Sinaia, am găsit lipit un afiş. Reproducem, mai jos, textul cu care se aducea la cunoştiinţă publicului deschiderea unei expoziţii transilvănene: „Expoziţia mare din Transilvania. „In arte şi fior artificiale. „Se ţine numai câteva zile!„Mă rog a procură cu această ocazie Basmă de mătasă ciucuros în toate culori boti cu un pătrat. Flori artificială din Paris. Pentru împodobiterea hainelor şi rochiţelor, galerii de haine, batiştii şi alţi lucruri de arte industrială carii serveşte foarte frumos cadou. Şi cu ocazia aceasta de vânz cu preţ foarte ieftin”. Oricât am fi de toleranţi, această schilodire a limbei româneşti ne umple de revoltă, înţelegem că minoritarii nu cunosc limba poporului dominant, deşi au trecut zece ani de la unire, după cum înţelegem să "nu forţăm pe minoritari să vorbească sau să înveţe româneşte. Un sentiment de decenţă impune, însă, minoritarilor, când se adresează publicului românesc, să întrebuinţeze cuvinte româneşti, nu să-şi bată joc de graiul nostru aşa cum fac, sistematic, ori de câte ori vin în contact cu noi. Orice intelectual român ar fi făcut expozanţilor autori ai afişului monstruos pe care-l reproducem azi, gratuit, serviciul să redacteze proza într’o limbă corectă. Chiar patronul tipografiei unde acel afiş a fost tipărit, ar fi făcut — dacă i s’ar fi cerut — corecturile necesare. O atitudine mai decentă se impune. Şi refractarii ar putea fi chemaţi la realitate când autoritatea ar impune să se scoată afişele lipite pe ziduri dacă ele constitue un adevărat atentat împotriva limbei române, R. M. !