N. D. Popescu: Meșteru Manole sau fundarea Monastirei Curții de Argeș (1882)
, prin felurite strigări, şi după ce sântul Mitropolit şi tot clerul îl convinsese îndestul cum că vărsarea de sănge ce avea să săvîrşească cu ocasiunea proectatei vânători nu era un păcat pedepsit de biserică- când îşî puse piciorul ca să încalice, mulţimea îl salută cu acea bucurie cu care supuşii întîmpină pe un stăpân demn de iubire, dar când îl vădu călare, din toate pepturile e şi o esclamare de surprisă şi mulţumire, căci li se înfăţişară înainte, nu cu cernicul Năgoe urîtorul de fapte răsboinice, ci însuşi moşul său Basarab Voevod prăpădise la Vulcan oştirile craiului Carol Robert ! Românii iubiau pe Năgoe Vodă pentru că după un şir de ani grei pentru popor, an! plini de răsboe, crudimî, certe de partide, intrige şi alte angarale ruinătore averii naţionale, el prin spiritul seu blînd şi religios, scuse să stabilăscă pacea şi să asigure averile supuşilor săi, ei nar fi iubit şi mai mult dacă l’ar fi sciut că pe lingă bunătate ar fi întrunit şi strămoşăsca vitejie. Păn’atuncî Năgoe evitase d’a se arăta în public ca un oştăn, şi lumea se deprinsese a’l respecta numai ca p’un vlădică. Poporul se bucura de binefacerile ce resultau dintr’astă aplicare pacinică care ’i scăpa de tristele consecinţe ale crudului resbel, dar în fundul animei lor se simţău urfuliţi, el fii eroilor de la Rovine, să fie cârmuiţi de un Vlădică ! Din norocire el încă nu cunosceau toate calităţile domnului lor, căci dănsul departe d’a se fuduli cu însuşiri ce nu avea, se ferea d’a da la ivălă pe tote câte le poseda. Iată pentru ce se bucură avea de mult poporul din Târgovisce când vădu aerul falnic şi răsboinic ce dobândise diomanul lor îndată ce încalecă. In adevăr, când vodă se aruncă pe cal şi agerul armărar începu a juca sub dănsul, tot aerul de modestie, de pietate, de blândeţe şi de sfială dispăru de pe faţa sa, spre a da loc aceluia de sprinten şi brav cavaler, aer curat românesc. Pe fruntea lui lată, pe care se citea pacea şi grijea de a fugi de rău şi ai face bine, se desemnă la moment creţuriie ne temerii şi ale bărbăţiei ; pe obrajii lui, unde era mai nainte întipărită liniştea unei consecinţe împăcate, se arată în o clipă floarea inimoşiei. Tot se transformă în el îndată ce se văzlu în mijlocul răsboinicilor săi ; uită vechiul învăţ d’a umbla şi a’şî ţine corpul ca un arhimandrit, şi arătă tuturor cari se indoiau de virtutea lui, că era romăn verde şi care