Magazin, ianuarie-iunie 1990 (Anul 33, nr. 1-26)
1990-01-06 / nr. 1
Nr. 1 (1681) din 6 ianuarie 1998 Oameni și idei . . . Mărirea, decăderea si necesara renaștere a unei stiinte: *■ л Ш Л FIZIOLOGIA Dr. Marcel Uluițu, născut in anul 1933, la Focșani. După absolvirea, in 1951, a liceului „Unirea” din localitatea natală, și-a început pregătirea științifică la I.M.F. Cluj, Facultatea de Medicină Generală unde, încă din anul II de studii, a devenit elev al academicianului Henetato, pe lingă Catedra de Fiziologie. După absolvirea facultății satisface timp de doi ani stagiul ca intern la I.M.F. Cluj și lucrează apoi la Sancoid-ul Tulcea. In anul 1961 este încadrat, prin concurs, la Institutul de Fiziologie Normală și Patologică din București, unde iși reintilnește mentorul — arad. Benetato. Susține teza de doctorat in anul 196S, la București și memoriul de docență, in 1971, la Iași. Urmează diferite cursuri de specializare în domeniile utilizării izotopilor, fiziologiei creierului și biofizicii. Participă la un curs de specializare in microelectrofiziologie în cadrul Universității din Copenhaga (3 luni) și la un curs de trei săptămini organizat la Moscova In domeniul chimiei proteinelor. Secretar științific al Institutului de Fiziologie din București (1961), apoi secretar al Societății de Fiziologie a Uniunii Societăților de Științe Medicale (1967—1972). Autor a peste 120 de lucrări științifice publicate in țară și străinătate. Laureat al premiului „Gh. Marinescu“ al Academiei pe anul 1980. De peste un deceniu participă frecvent la activitățile de popularizare a științei în cadrul tradiționalelor intilniri cu publicul organizate in intreaga țară de revista „Magazin“. — Precum știm, domnule doctor Uluitu, vorbiți de multă vreme in public, în conferințele ținute sub egida revistei „Magazin“, despre cercetările moderne in fiziologie. Aș propune, pentru începutul acestui interviu, să încercați să schițați pentru cititori o microfișă de prezentare a școlii românești de fiziologie, de la începuturi și până în prezent. Școala românească de fiziologie are o tradiție ce poate să fie deja considerată centenară. Trebuie să amintim că Jean Athanasiu, care făcuse carieră de viol in fiziologia franceză, revine în țară și dezvoltă la noi metoda experimentală. Evoluția impetuoasă a medicinii românești după primul război mondial, reunind cercetători, savanți și dascăli pregătiți in marile centre europene din Franța, Germania, Anglia, Italia, înregistrează în fiziologie succese deosebite, astfel incit, la Începutul deceniului al patrulea. România este o candidată, prin profesorul Paulescu, la premiul Nobel; deși nu i-a fost decernat, acestuia i se recunoaște astăzi paternitatea descoperirii insulinei. Profesorii Grigore Popa și Fielding rămîn in istoria medicinii mondiale prin cercetările lor asupra hipofizei, iar Marinescu se ilustrează în cercetările asupra funcției neuronului, cercetări continuate de Lager și Kreindler. Parhon este precursor al fiziologiei și patologiei psiho-endocrine, iar V. Rășcanu deschide la Iași căi noi fiziologiei neuro-musculare. I. Nițescu face ample cercetări asupra rolului și funcției vitaminelor și introduce concepția și patodologia chimică și biochimică în cercetarea fiziologică și medicală. Mai amintim aici pe D. Danielopolu care, alături de Odobleja, este un precursor al ciberneticii, lucrările lor aprofundînd, de pe aceste poziții, mecanismele de reglare ale funcțiilor organismului. în fine, profesorul Benetato se ilustrează prin cercetări de metabolism cerebral prin metoda originală a perfuziei capului izolat și este printre promotorii mediației chimice la nivelul creierului, iar Gh. Arsenescu și R. Vanceanu inițiază cercetări de microhectrofiziologie pe fibra cardiacă. Până la mijlocul deceniului 8 putem spune că fiziologia românească a fost o prezență constantă în lumea specialiștilor de pe toate meridianele globului. — Ce s-a intimplat in anii ’70 in știința românească, în general, se știe: a fost momentul in care s-a redus, pină la renunțare totală, achiziționarea de aparatură de cercetare, s-au redus fondurile, s-a procedat la comasări arbitrare, iar politica de recrutare a cadrelor a fost subordonată unor interese străine științei. Prin neparticiparea la reuniuni științifice internaționale ori prin participări „dirijate“, și acestea sporadice, precum și prin interzicerea contactelor personale, știința românească a fost supusă unui veritabil regim de izolare. Cum s-au repercutat aceste fenomene asupra școlii românești de fiziologie? — Pentru Institutul de fiziologie, lovitura de grație, aș zice, a dat-o Legea cercetării și normării institutelor de cercetare. O lege care a făcut imposibilă dezvoltarea cercetării, introducând „norme“ cantitative, legate de numărul de personal, pentru a evalua calitatea, statutul care justifică existența institutelor. Ca să existe, un institut trebuia să fie sau să devină „mamut“, indiferent de necesarul și potențialul științific al domeniului. Ni se aplicau normative concepute ca pentru organizarea unor ateliere meșteșugărești, care să asigure rentabilitatea. Rentabilitate în știință?!? Există, desigur, dar ce știau despre ea nulitățile care au conceput legea asta? Oricum, ca efect al acestei legi, ca și al unor conjuncturi de care nu amintesc acum, prin 1972—1973, nu are importantă data exactă. Institutul de Fiziologie și-a pierdut personalitatea juridică, fiind înglobat, împreună cu maternitatea „Filantropia“, în Institutul Oncologic. — Un lanț logic se întrevede totuși, la un capăt — nașterea, la celălalt — moartea sau, mă rog, cancerul, care cam tot asta înseamnă, iar la mijloc — fiziologia, adică viata cu procesele ei. Dar personal nu prea cred că tocmai așa s-au gîndit cei care au luat decizia. Oricum ar fi fost, ce efecte a avut această hotărîre? ■— In primul rînd absența totală a fondurilor, pe care, firește, le înghițea institutul cu nevoi imediate, practice — oncologia. La fel în privința aparatelor, a cadrelor, a bazei materiale. Fenomenele de care au amintit ca fiind generale științei românești au fost duse, pentru fiziologie, până la ultima lor consecință, nu mai avem nimic. — Dar fiziologia nu răspunde și ea unor nevoi imediate? — Cum să nu doar este baza medicinii, știința fundamentală a practicii medicale. Este, conform definiției acceptate, știința care se ocupă cu totalitatea mecanismelor și proceselor prin care se realizează funcționarea, reglarea, adaptarea și compensarea funcțiilor vitale, integrarea organismului intr-un tot functional și a acestuia in mediu. Rezultatele cercetărilor fiziologice, ca achiziții fundamentale, sînt treptat transferate practicii medicale, ocrotirii sănătății. Sub acest aspect, fiziologia de azi este medicina de mîine, reprezentînd rezervorul de idei care trebuie să asigure dezvoltarea și creșterea eficienței practicii medicale. Sigur, împreună cu alte științe, cu biochimia și biofizica, chiar cu matematica și informatica — personal militer pentru introducerea matematicii în învățămintul superior medical. Dar cine să înțeleagă aceasta, cînd fiecare era pus in situația sfi lupte pentru propria supraviețuire, din puținele fonduri ce erau alocate științei? — Dar cum? Trebuia să umblăm cu „aranjamente“, cu relații dacă voiam să facem ceva. Să nu înțelegeți că eu, personal, mă plîng. Eu, de bine, de rău am mai reușit. Am fost în Anglia, am avut posibilitatea să iau legătura cu colegii din străinătate, iar cînd am observat că mi se cam blochează corespondența oficială, am început să iau legătura cu ei de acasă. Așa am reușit să colaborez și la un volum editat în S.U.A. Deci, repet, eu m-am descurcat. Dar ceilalți? Și chiar și eu... Acum doi ani, la plecarea în Anglia, am avut drumul și sejurul plătite de englezi. Și profit de ocazie să mai mulțumesc o dată, și pe această cule, colegilor britanici. Am cerut oficialităților române cinci dolari. Cinci! Ca să am de metrou, pentru orice eventualitate. Nu i-am primit. Au făcut o colectă colegii din Anglia pentru a-mi da bani de buzunar și pentru un cadou pentru fiica mea: două casete cu muzică. A fost singurul cadou pe care l-am putut aduce. Și mai vorbeam de prestigiu international... Repet, eu m-am descurcat totuși. Insă e de neconceput ca eu, cercetător, să-mi pierd timpul cu asemenea aranjamente. Normal ar fi fost ca măcar cei ce lucrăm intr-un institut central să avem uși deschise cînd avem ceva de spus. Era greu, însă, pentru nulitățile cocoțate în posturi să înțeleagă că omul de știință are nevoie de liniște, de degrevare de probleme pentru a putea lucra și crea. — Suntem la începutul unei noi ere și pentru știință. Un început care poate și trebuie să reînnoade tradiția, să reașeze știința românească in universalitate. Ce trebuie, urgent, făcut pentru aceasta? Cel puțin in fiziologie? — Multe sunt de făcut, dar aș încerca să punctez doar direcțiile. Pe scurt, foarte pe scurt. Iată-le: îmbunătățirea bazei tehnico-materiale pină la nivel mondial; Îmbunătățirea condițiilor de documentare, prin acces la publicațiile străine ; m э [UNK]ținerea și dezvoltarea legăturilor cu centre științifice din străinătate prin schimburi reciproce de vizite și activități de colaborare; participarea la manifestări științifice Internaționale în care să se pună în valoare realizările proprii; organizarea de manifestări științifice de specialitate in țară, atît de interes intern, cit și cu o largă participare internațională: participarea fiziologilor la activitatea altor specialități medicale din țară și elaborarea de sinteze prin care să se fundamenteze unele aspecte ale activității în domeniul sanitar; încadrarea de cadre tinere, pasionate, care, după o pregătire selectivă în țară, să fie trimis: la specializare in centre de cea mai mare autoritate în domeniul lor de interes; formarea unei pregătiri complexe a tinerilor cercetători, incluzînd, in afara specialității, elemente din științele pozitive — fizică, chimie, matematică, tehnică de calcul și prelucrarea automată a datelor medicale și de cercetare pe computer etc. Și, se Înțelege, reorganizarea Institutului de fiziologie ca institut de sine stătător. Interviu realizat de MARIAN GRIGORE — Și totuși, cel puțin ca specialiști individuali, au supraviețuit. £ 23 ÎNCERC SĂ ÎNVĂȚ LIBERTATEA încerc să învăț libertatea, dar încă nu pot. Trebuie mai întîi un act de purificare, poate mai multe. O fac în felul meu, chiar dacă nu prea creștinește. De cînd am aflat că ei au fost arestați, pentru prima oară în douăzeci și cinci de ani am simțit dorința imperioasă să le văd la televizor mutrele cele adevărate pe care frica curge ca un scuipat. Ca să scap de ei, i-am condamnat de mii de ori la moarte, în nopțile mele de scrîșnet, și i-am executat de milioane de ori,in cele mai neașteptate chipuri, cum a făcut-o întregul popor român. Doar anticipat puțin. Și am dreptul s-o fac, asta fiind o condiție ca să dispară și fantomele lor, în noaptea asta, cînd răpăitul tot mai sporadic al armelor automate, pe trăgaciul cărora apasă odioasele lor odrasle legitime prelungește coșmarul celor douăzeci și cinci de ani, dindu-i dimensiuni inimaginabile în ultimele zile, am căutat și am găsit în codul meu penal interior o formulă care chiar dacă nu mă satisface pe deplin, are meritul de a mă ușura puțin. Și atunci îi condamn la moarte de 23 de milioane de ori ridicat la puterea chinurilor morale și fizice îndurate. Ii condamn la moarte și-i privesc o vreme ca să văd cu le trebuie să se transforme în niște bieți viermi ce sînt, apoi le comut pedeapsa în detenție pe viață, după care îi pun intr-o cușcă confort sporit, adică din bare din cel mai bun și sigur otel, cu gratii și intre ei ca să nu se poată ucide între ei — specialitatea casei. Sînt uman, n-am ce face. Apoi îi așez pe un podium de unde să primească, exact ca în vremurile bune, defilarea tuturor victimelor lor, în primul rînd a tinerilor frumoși care i-au pus pe fugă finind într-o mină o floare și în cealaltă inima lor fierbinte călcată de tancuri și ciuruită de gloanțe. Apoi la ore cuvenite le arunca rar tacîmuri și bucata de pline pe care ne-au refuzat-o nouă, păstrind-o doar pentru javrele lor. Ca să le priască, le dau să digere din opere magistrale cu idei de o inestimabilă valoare teoretică și practică pe care el le-a silabisit poticnit cu vocea lui bîlbîită de semianalfabet. Iar pentru înviorare, un program de dirijare a aplauzelor și uralelor în fața neantului. Și am să le prelungesc pedeapsa asta pină am să reușesc să-mi spăl din suflet și minte tot ceaușismul — adică cel mai odios reg — care m-a mînjit atita vreme, cu sila. Știu că n-ara să pot scăpa chiar așa de ușor de el nici după ce sentința tribunalului îi va fi anihilat pentru veșnicie pa cei pe care pămîntul nu i-a putut imagina decît în cel mai întunecat somn al rațiunii. Voi fi nevoit să mă purific îndelung, să mă învăț să ascult altfel cuvintele limbii române, pe care să le curăț cu o sfîntă grijă de balele unei deșănțate propagande personale, ca să nu mai trezească în mine ecoul unui neant de aplauze și urale și fiori de spaimă, care au făcut din unii victime și din ceilalți delatori. Și ecranul televizorului trebuie să-l șterg cu sfînta apă a libertății și să fac un efort să-mi înving sila de a mă uita numai pentru că ani de zile n-a făcut decît să-i reproducă detestabila mutră la diverse ipostaze paranoice. La fel va trebui să mă obișnuiesc ca gestul simplu de a răsfoi ziarul fără să-mi întorc privirea de la urma literelor de plumb ca de la acea mîncare nedigerabilă pe care am fost silit s-o înghit cu forța, s-o vomez cu mai puțin sau mai multă fereală pentru a înghiți din nou. Nu-i destul că am aruncat lacătul mașinii de scris redindu-i libertatea, fiindcă în mine zac ferecate de o dementă voință de a conduce și a ne îngenunchea încă alte mii de lacăte si in fata fiecăruia trebuie să rostesc descîntecul de dezlegare t l-ara ucis, gata, nu mai există. Ca să învăț libertatea, trebuie să curat din minte încă vreme îndelungată tot ceaușismul ce m-a mînjit, să mă purific în nenumărate chipuri, unele abia bănuite, dar cind voi învăța și asta viața va fi din nou frumoasă, adică pur și simplu normală. Și poate vreodată, cînd au să vrea să te deslușesc sensul celui mai odios cuvînt și al întregii lui familii din limba română nepoților mei, care n-au văzut jerbe de trasoare însîngerînd cerul Capitalei, și n-au auzit vaietul mulțimil ca o singură ființă din care faci parte și tu, poate am să izbutesc să le spun: a fost odată cum nu va mai fi niciodată. ALFRED NEAGU