Mişcarea, iunie 1910 (Anul 2, nr. 117-139)

1910-06-01 / nr. 117

Vf Venetic Pe drumul lung din sat şi pănă acolea, unde l’au luat la 'ncăerare, a mers bine. Umbla liniştit, un pas legănat, la doi paşi în urma stăpânului, mirosind locurile unde cădeau picături de zer din vîrful sidilelor. Şi când se repezea să prinză câteva picături pe bot, că i se făcuse sete, se pomenea lângă stăpânu, gata, gata să fie pocnit de opincile tari. Se da înapoi, gândindu-se cu ciuda la cei din sat, cât de fericiţi trebue să fie odihnindu-se la umbră, cu burta în sus, de-a mai mare dragu ! Şi cum se mai reped ca năpârcile pe câte un necunoscut, care pune întăia oară piciorul in sat, sau pe State vechin!, ai desnopeşte cu gârbaciul. Îşi aduce iar aminte de isprava de eri când era să-l cotonogească şi pe el ticălosu de State. D’abia l’a luat şi stăpân’su la târg, să-l scape de bătăuşu care-i poartă sâmbetele. Par’că îl vede cum venia pe două cărări înjurând. Până ’n dreptul casii mai avea doi paşi. Dorofei l’a şi simţitcă el e trâmbiţa de alarmă a satului. S’a şi repezit într’un salt până la jumătatea gardului de alături şi i-a mârâit încet lui Osman să iasă. Ala, ca un nătărău s’a sculat din somn şi s’a trezit tocmai pe cărare, înaintea beţivului, urlând cit îl lua gura. Altă treabă n’avea ? State, ciuful, s’a speriat o leacă , apoi fâcându-se că alunecă i-a dat un picior lui Osman, nemerindu-l in moale. Par’că l’a rupt pe bietul Osman care abia se mai târa spre curte. Nu ştia el ce-i potcoava vechilului! Asta i-a trebuit! Dar se deşteptase toţi dulăii. Şi cum beţivu căzuse şi el jos, Dolofei s’a apropiat iute şi l’a înhăţat odată zdravăn de braţ cu atâta furie că i-ar fi rupt şi carnea. Aia era mina care îi blagoslovea cu gîrbaciu. Beţivu s’a ridicat înjurînd şi aşa, cu alai, cu toată cîinăria satului după el a ajuns la curte, de s’a deşteptat şi boeru şi l’a văzut. De dimineaţă, cum s’a sculat a şi venit State cu puşca, să-l caute. Dar nu l’a găsit. — Auzit-ai măi Dobofei ?-i-a spus stăpinsu. Ba bine că nu ! Cînd a auzit că-i vorba de State şi-a adus aminte şi ce fusese de cu seară. Şi de voie, de nevoie a trebuit sâ ia tălpăşiţa la spinare, cînd porni stăpînsu cu caş la tîrg. — Trane ! îţi trânteşte una’.e dai ridată cu sgaibaracele in sus, şi rămîi întins cu burta la soare pe căldură asta! Ai mai bine cu mine!—Aşa i-a zis, cînd au pornit in zori. Dar acum e cald al dracului şi el se teme de călcîiu stăpînsu, că nu-i descuţ. N’ar fi nimic de ar p desculţi Insă opincile alea sunt tari ca fieru ! Şi soarele arde, şi-i un praf, de-abia te vezi prin el. jgAşa, lăţos, şi arzând de sete, a ajuns acolo, unde e o podişcâ şi de unde se aştern de o parte şi de alta a drumului câte un şir de case mărunte ca cele din satul lor, numai ceva mai dese. Se temea că or fi p’acolo vreunii cari nu-l cunosc şi o să-l ia la rost. Cu ochii în patru mergea prin mijlocul drumului care o porneşte devale printre două maluri înalte,’de rămân ogrăzile sus şi nu-i zăreşte nimeni. Mai departe drumul se întinde una cu marginea şi la o fântână s’au oprit să se răcorească. îşi mai venise un fire niţel şi pornise liniştit pe urma stăpin’su, când un râios care se freca de un pom, gemând, s’a repezit la el. Atâta a trebuit. Par’câ ar fi fost o scânteie căzută pe şira de paie... Odată s'a pornit o lătrătură cum n’a mai pomenit de când e. Par'că lătrau zece sate la un loc. Au început să năvălească de prin toate curţile de-i treceau năduşelile când se uita cîţi sunt. Să te miri câtă câinârie şi pe lume ! Şi mai prăpădiţi altfel ca ai lor, dar neam a dracului toţi, gureşi rău şi nărăviţi. Se dădeau la el câte cinci odată, nu ca pe la ei, câte unu, doi ăl mult. Iar el atunci, cu nădejde, „hăţi!“ în dreapta şi ăla „kilalău !“ şi haţ! în stânga, şi altul „chiau chiau!“ Şi aşa pănă i-a răsbit. La o răscruce însă, de unde începeau să se vadă numai case mari peste tot că nici nu le prea luase seama pănâ acum, de-odată par’că s’au strâns toate haitele şi s’au năpustit pe el. Sâ-l omoare şi nu altă ! A mâncat o trântealâ fără pereche. Erau prea mulţi şi mai tari ca el : par’ că erau viţei, nu câini. Şi crescuţi bine toţi, tari în fălci. Le simţea colţii peste tot, ne mai putând să-i dovedească cu muşcăturile. Deodată zăreşte pe unu galben, mare şi urât foc, cu botu turtit şi cu colţii eşimţi afară, fâcăndu-şi loc gîfiind printre ceilalţi. Abia de-i atingea şi ceilalţi se dădeau la o parte. Credea că-l mănâncă, nu alta ! Când colo, moxu abia s’a apropiat de el şi cum l’a văzut şi a adus aminte că s’au cunoscut intr’o incâerare la un bilet şi de atunci erau prieteni buni. Moxul vesel că poate face un bine a şi dat vestea printre ceilalţi, că el era gaia lor,de s'au risipit toţi ca potârnichele. A mers apoi încet cu moxul pănă la o răspintie şi apoi a luat-o singur Înainte că cela nu putea să se depărteze de casă. Dar stăpânăsu nicăiri. Atunci băgă de seamă Dolofei că s’a rătăcit. Umbla el şi miroase şi caută. Degeaba ! li pierise şi urma. Ce crezi, ată ţi a-s la târg, că nu le mai afli rându şi rostu. Puţin îi pasă de alţii acum. Trece printre căruţe şi oameni fără frică. Şi aşa a umblat mult, mult, părându-i-se câte odată dă de urma dragă. Şi după multă hoinăreală dă de un loc larg ca in faţa hanului din sat şi la mijloc, colo, un om cocoţat sus, neclintit şi negru ca un ţigan. Par’că stă acolo şi prăjeşte ceva. Stă şi Doroftei locului şi la picioarele ălui cocoţat dă la un foc umbrit şi se aşează să-şi mai odihnească oasele, începuse’ să picotească cînd zăreşte o jigănitură neagră, numai cu cîteva fire de păr pe la ochi şi încolo mică, urîtă. Cum se apropie se şi dete la el ! apoi plecă IntorcindU-se repede cu alte citeva stîrpituri, insă ceva mai păroase. încolo, prăpădiţi toţi, numai sgarda ce e de ei! După ea de altfel se şi cunosc. Or fi de neam bun că nu ştiu să respecte nici odihna altuia. Se dau la el cu toţii deodată întinzînd boturile spre el... hămăind cu toţii, dar aşa de slab că i se pare, că toate lătrăturile lor laolaltă nu fac cu una de-a lui. Obosit, cu ochii pâinjenaţi de somn, Doroftei stă neclintit pe piatră. Nici nu-i pasă. Ii vede că sunt proşti, deşi vor să facă pe deştepţii cu gălăgia lor. Şi p’orraă prea sunt bine crescuţi, n’au nici alita putere cit să-l înşface unu măcar . Dar s’a apropiat şi unu mare cenuşiu, şi cu o sgardă cu toate zilele de mare. Doroftei cască ochii mari uităndu-se la noul duşman. Acesta vine încet hămăind cite odată de aneste piaţa. Ceilalţi se dau la o parte inspăimîntaţi toţi, făcîndu-i loc, iar el se apropie urlînd să dărime pămîntu, îndreptinduse spre Doroftei. Lui însă ii e lene şi nici nu se scoală, iar celălalt se uită lung la el şi latră cit poate văzînd că nu-l bagă în seamă. Apoi se plicteseşte lătrînd şi o ia înnapoii, tăvălind pe alţii ce-i stau In cale. Iar Dobofei îl vede şi ii vede şi pe ceilalţi venind să-l întrebe ce rost are el, ce caută nepeptănat şi fără sgardă, aici, între civilizaţii cu botniţă frumoasă, şi cu clopoţei de argint! Nici unul nu îndrăzneşte însă să-l atingă, măcar, de le şi plînde de milă Dolofei. Ar fi vrut şi el să vadă de la ei o muşcătură, să le vadă puterea . Când colo, nimic. Se dau numai la el ce se dau şi o şterg nud pe tind, iar Dolofei se lasa binişor să fie biruit de somn, la picioarele omului celuia negru cocoţat pe piatră, cine ştie de ce şi de cînd... IV. Pora MIȘ CAREA Cum stau cu fuziunea conservatorii noştri ? Toţi se tînguesc pe toate tonurile. D. Take Ionescu stă în drum şi aşteaptă ! De cînd a venit vara mai rar, îh.nu tot se mai "aude prin cafenele şi prin unele cercuri politice întrebarea : cum stau cu fuziunea conservatorii? Întrebarea aceasta apare chiar din eîneţ In cînd şi prin ziarele liberale, deasupra cite unui articolaşle indiscreţii, pe care’i provoacă tratativele, sau mai exact tîrguelile, dintre cele două tabere, tîrgueli ce izbucnesc uneori intr’o adevaratâ ceartă de precupeţe de piaţă. Imediat după articolaş tratativele se potolesc, „împuterniciţii“ îşi înmoaie glasurile şi vorbesc pe şoptite, ca nişte răufăcători ce pun la cale un plan infernal. Ce vrei, fii ruşine, oamenilor de aceste tratative! Le-a mai rămas şi lor un pic de ruşine, ultimul, după atitea epitete pe care le-au schimbat în gura mare, la răspîntia plină de trecătorii grăbiţi după treburi, îşi inchipuesc conservatorii că aceiaşi trecători cari au ignorat eri insultele, şi i-ar pierde azi greimea să dispreţuiască ascultînd încercările de împăcare. Fiţi pe pace, d-lor, tîrguiţi-vă în gura mare căci la urma urmei tot o să se cunoască tîrgul făcut ca şi preţurile respective ! Deci mai curând sau mai târziu e acelaş rezultat, de înşelat nu se mai înşeală nimeni în privinţa „principiilor» conservatoare. Dar să vedem cum stau. Şi de oparte şi de alta sunt dorinţe de împăcare, stăpânite toate de gândul tragerii pe sfoară. Fiecare carpist vrea să cumpere cât mai eftin, iar takiştii ţin să se vândă căt mai scump. De la carpişti d-nii Iancu Laitovary şi Marghiloman sunt marii împuterniciţi de cei doi şefi, d. P. Carp şi Gh. Cantacuzino ca să stabilească preţurile şi să înefice vânzarea. Oameni deprinşi să dea preţuri mici şi neinvăţaţi cu şiretlăcul nu-l pot lua cu vorba pe negustor. Ţachiştii, mai practici şi mai şireţi, au pus pe trei la vânzare, trinitatea Crissescu, Al. Bădărău, N. Fleva, ţinut mai şiret ca altul, cei trei negustori lucrează în numele lor, fără ştirea şi fără ştirea şi fără consimţimântul „şefului“, au aerul că vor să sfârşască o trădare, sâ-şi părăsească partidul spre a trece la conul Petrache. Şi cei trei pişicheri întreabă cam cât s’a plăti, aşa într’o doară... Şeful pehlivan stă mai în urmă în drum, trage de urechea pe furiş şi aşteaptă clipa când poate da lovitura. Aţi văzut cum fac cumpărături evreii semsari prin târgurile moldoveneşti. Se duc pe rând la leliţa cu ouă şi-i dau fiecare preţuri tot mai mici. Cam pe la spartul târgului femeea se trezeşte cu marfa nevândută şi ci regretul că n’a vândut celui dintâi muşteriu. Dacă s’ar mai ivi vre-unul i-ar vinde cu orice preţ, numai să plece şi dînsa acasă cu cîţiva gologani. Atunci apare salvatorul, ultimul samsar, care’i oferă un preţ de nimic şi leliţa bucuroasă că i-a venit, în sfirşit, un muşteriu, vinde. In tîrgul conservator situaţia se cam aseamănă, numai că aci cumpărătorii sunt la amanţi vor numaidecît să cumpere ceva,—indiferent de calitatea mărfii. In clipa ultimă când nu se vor înţelege cu cei trei negustori bieţii împuterniciţi au să plece disperaţi că n’au început târgul cu un preţ rai ridicat. Şi atunci ?... atunci deodată să le iasă in cale celalt negustor care aşteaptă n drum fără marfă şi trăgea pe furiş cu urechea : «poftiţi, mă rog, la mine, ara lucruri bune şi vînd eftin !» Atunci să ştiţi ca... târgul o să se facă cu orice preţ,’ bieţii cumpărători găsindu-se in starea sufletească a sărmanei leliţecu ouă. Şi «şeful» pişicher, care n’a împuternicit pe nimeni, o să obţie preţ mare, dar dii'toule inima de cumpărătorii naivi... Asta-i situaţia tratativelor fuziune! Intre conservatori și pănă ’ntr’o lună mult două evenimente e posibil să ne confirme prevederile. Scrisori bucureştene Sfîrşitul conflictului sinodal. — „ Apelaţia “ la Patriarhie.—D. Iorga la Academie.—Se anunţă şedinţe animate.—Ploile şi inundarea Capitalei. —Observaţia unui tip.—Bucureştii unicul Paris al Orientului.—Inundaţii la Paris, inundaţii la Bucureşti. — Caritate şi binefacere. Modul cum s’a încheiat conflictul sinodal a fost o surprindere pentru toată lumea şi mai ales pentru acei cari vroiau să tragă foloase din exploatarea lui. Cei trei preoţi acuzatori au recurs la Patriarhia din Constantinopole, săvîrşind astfel un act de trădare naţională şi înstreinîndu-şi pănă şi cele cîteva simpatii pe care Ie mai putuseră afla între naivii vieţii noastre publice. Sfîrşitul preoţilor cari au greşit va fi trist şi cu atît mai trist cu cit tustrei sunt tineri licenţiaţi ai facultăţii de teologie.* In privinţa urmărilor pe care la-ar putea avea „apelaţia“, un distins membru al Sf. Sinod, un archiereu foarte cult şi cunoscător al chestiunei, Sini spunea următoarele : Ca chestiune de fapt jurisdicţiunea Sinodului nostru se întinde asupra celor 11 milioane de romîni, pe cînd sub conducerea spirituală a patriarhiei, nu se găsesc decît 3 milioane de greci,—bulgarii avîndu-şi Exarchatul lor aparte. Şi chiar in cazul cînd ar interveni. Sinodul nostru are posibilitatea să răspundă scurt şi cuprinzător respingînd orice armestec înafacerile bisericei romîneşti care este autocefală. A mai încercat odată Patriarhia să caterisească pe un arhiereu al nostru care prezidase o întrunire publică la Eforie pe timpul campaniei contra grecilor şi rezultatul a fost nu. Cu atît mai mult se va respinge acum cînd lumea e revoltată de acul nesocotit al celor trei preoţi şi cînd nimeni nu poate admite ştirbirea cea mai mică a independenţei bisericei romaîneşti. P Iorga la Academie. E un eveniment acesta şi fiarele i-au dat toată importanţa, unele criticind alegerea, altele aprobînd-o. Oricum alegerea aceasta a intimpinat multă rezistenţă, dacă avem în vedere numărul voturilor contra şi faptul că a trebuit cercetat de 3 ori scrutinul nemuritorilor. Şi faptul este explicabil. D. Iorga e un temperament nervos, foarte combativ, care a lovit in foarte mulţi oameni, creindu-şi „duşmănii hotărîte. Apoi d-sa în ultimii ani s’a avîntat şi in viaţa politică şi aci duşmăniile au găsit un nou teren de accentuare şi de înmulţire. Viaţa pofitică prin puţpra ei are satisfacţii, dar oferă şi multe amărăciuni oamenilor care intră ’n focul ei. Şi le război ca la război... nu se aleg nici armele, nici mijloacele , iar cruţarea nu încape, exterminare pănă la sfirşit. Totuşi d. Iorga a reuşit şi trebuia să reuşească pentru că înainte de că om politic, d-sa e om de ştiinţă, e un istoric cu reputaţie stabilită atît în ţară cît şi ’n streinătate, reputaţie pe care nu i-au contestat-oziarele iudeo-tadjiste şi nici chiar „Adevărul“. Ca o recunoaştere a meritelor sale în domeniul istoriei şi ca o răzbunare in contra tuturor atacurilor a fost faptul că însuşi c. A. D. Xenopol, cu care d. Iorga a avut acum eiţivani o violenţă polemică, l-a propus in plenul Acaueraie. Drept e, insă, că între d. Xenopol şi d. Iorga s’a făcut pace acum de cufundaţi.Dar ipai importantă ieste acut la activitatea noului, dar combativului academician. După cit se anunţă d. Iorga e hotărit să ducă o vie campanie în contra unora dintre criticii diletanţi şi pretenţioşi cari şi-au făcut drum pănă şi sub cupola nemurirei. Astfel şedinţele lolemne şi cam obositoare ale Academiei vor deveni fostte atractive, dată fiind pasiunea publicului nostru pentru polemici şi dueluri intelectuale. * Săptămâna care a trecut cerul Capitalei a fost aproape neîntrerupt întunecat şi gata să se reverse în torente. Ploaia a căzut în abundenţă,—cum se spune n’a mai căzut de la 1804—în primele 2 zile şi a continuat a cădea cu întreruperi în tot cursul săptămînei. Pagubele cauzate de torenţiala ploaie de la începutul săptămînei sunt incalculabile. In cartiere întregi situate prin părţile joase ale Capitalei, ploaia a făcut să se nască adevărate rluri şi lacuri plutitoare prin care singurul mijloc de circulaţie era luntrea. Grozăveştii, Gramontul, Teii şi alte mahalale ale Capitalei deveniseră un fel de Veneţie, dar de un aspect aşa de trist că ar fi tăiat multora pofta pe a se mai duce pănă la Veneţia. Era o jale risipa gospodăriilor oamenilor nevoiaşi, ca şi dărăpănarea caselor atîtor familii sărmane care se zbat în mijlocul celei mai grele mizerii prin mahalalele Capitalei. Şi cauza : lipsa de canalizare în unele locuri, iar în altele canalizarea nepractică sau insuficientă care a provocat astuparea gurilor şi inundarea lumei. — Ei, mon cher, tot e o satisfaţie în ploile astea, căci Bucureştiul nu-i micul Paris al Orientului? Cu aceste cuvinte s’a consolat unul dintre tipurile Capitalei, deprinse a privi lumea din fuga automobilului, prin fumul badanei şi gărgăunilor din tiuda seacă, cînd a auzit de potopul din mahalale, Iar cercul în care se afla a izbucnit in hohote de rîs, găsind spirituelă observaţia tipului. Asta nu va împiefleca mimne-primne pe doamnele din cercul acela să facă oppră caritabilă pentru inundaţi. €. Tuli Informaţiuni . D. C. Niculescu-Telega, şeful serviciului industriei din ministerul industriei şi comerciului, a venit în Iaşi, pentru a căuta un local în care se va instala şcoala de ţesetorie. ♦ Administratorul plăşei Copou raportează prefecturei că locuitorii din Şorogari i s’au plîns că gloanţele soldaţilor ce fac exerciţii de tirn dreptul satului lor le periclitează viaţa, pătrunzînd în locuinţele lor prin ferestre şi prin acopereminte, şi cere a se lua măsurile ce prefectura va crede de cuviinţă. ♦ In ziua de 8 iunie prima şefie de studenţi la drept vor trece exopremul 111 de licenţă la d. profesor Cuza. In serie între studenţii Brânescu, Tristurafil, Stoianovici, Th. Iţîşcanu şi Atudescu, ♦ Ministerul instrucţiei a cerut prefecturei de judeţ să-i trimeatft un tablou (pe comunele eşui groesc a face împrumuturi pentru construirea de localuri (de şcoli, urmind a se face repartizarea fomurilor disponibile. ♦ Muzica reg. 13 a plecateri dimineaţă la Slănic unde va cânta în tot timpul sezonului de băi. O Dl. Profesor Şumuleanu directorul Institutul de chimie, a fost primit ori în audienţă de către M. S. Regele. Prefectura de judeţ a luat iniţiativa ca la toamnă să se organizeze în localitate o expoziţie agrară. In vederea acestei expoziţii s’a şi făcut cunoscut Primăriilor din judeţ,ace a strînge materialele necesare din timp. FOIŢA ZIARULUI „MIŞCAREA“ în aşteptare de Al. Gh. Domitru O telegramă de două cuvinte—„Reuşit, Emil“—, a aruncat în nori toată monotonie vieţii liniştite din casa învăţătorului Ion Chirnoagă, casierul băncii populare Economia, din comuna Mărunţei. O bucurie straşnică năvăli in inimile părinţilor şi surorilor lui Emil, dornici de multă vreme de o vestă bună ca asta. Domnul Chirnoagă mai cu samă, cu faţa înseninată şi cu scînteieri vesele în ochi, nici n’a putut să mai stee locului, liniştit ca vinaiite. Aşa, numai după o jumătate de ceas, primarul, popa şi învăţătorul din postul al doilea, fruntaşii Mărunţeilor, au ştiut repede câ băiatul lui Chirnoagâ, „tară nici o stăruinţă, nici cât negrul supt unghie“, a căpătat o bursă de trei sute de lei, să înveţe ingineria de mine la Freiberg. Reuşit!... Spunea Domnul Chirnoagă : „ce crezi dumneta, că-i lucru de şagă ? Numai învăţătura lui cea multă i-a deschis calea asta bună!...“ Şi învăţătorul, fără să fi fost măcar odată la Bucureşti, descria tuturora o odăiţă săracă, intr’o mahala depărtată de centrul oraşului, o mescioară plină de cărţi şi lingă dînsa un scaun pe care şedea fecioru-său, cu tîmplele cuprinse între palme, cetind hăt-târziu noaptea, în lumina slabă a unei lămpi cu hogeagul neşters. De opt ani, în fiecare lună, îi trimetea câte-o jumătate din leafa lui, numai să nu sufere şi să poată învăţa liniştit, — şi nu-i păru rău de loc domnului Chirnoagă de cheltuiala asta, pentru că, „la urma urmei, mare e Dumnezeu! ne-o ajuta şi Emil pe noi, mai încolo“. Iar de când l-a văzut bursier al Statului, învăţătorul a început să se simtă altfel de om, mai launtru, mai fericit şi chiar mai înţelept, care are parcă de pe acum un «inginer de mine, şef peste vre-o oarecare regiune minei»“. Un copil înalt şi palid, totdeauna gânditor, ascunzându-şi ochii supt streşina pălăriei, vorbind repede şi hotărât, în sufletul căruia Dumnezeu a sădit numai milă şi dragoste pentru părinţii şi surorile lui. «Bine, mititelu ! că nu s’a trudit de geaba!“ spunea coana Maria, nevasta învăţătorului, o femee mărunţică şi slabă ca o iască, cuprinsă de un chef de vorbă, ea numai că n’a început să cânte de bucurie de când a văzut telegrama. In spre sală, când s’a întors domnul Chirnoagă din sat, plin de zimbete şi de felicitări, cum şedea amîndoi, el şi coana Maria, lângă o masă, supt umbra nucului uriaşdin ogradă, au şi început să facă o mulţime de planuri, care de care mai bune şi mai pline de nădejde. Spunea coana Maria : „Numai de i-ar ajuta Dumnezeu să sfirşească cu bine“! — Hei ! Mario!... Tu nici nu-ţi închipui câtă nădejde am în băetul nostru! Apoi nu înţelegi tu ? Au fost o sută douăzeci de candidaţi şi numai trei locuri ! Crezi că-i glumă ? — Ce glumă, frate ? Cine-ţi spune că-i glumă ? — Mai întâi, ascultă !“— Şi domnul Chirnoagă duse arătătorul de la mâna dreaptă la frunte. —„Avem patru fete care cresc ca din apă; mine-poimâne îs bune de măritat—ei ! i-a spune-mi dumneata, coană Marie, cu ce le măriţi ? Bani—nu, zestre din casă—nu, pământ —nici atâta; dar aşa, când ştie toată lumea că ai un băiet care stă bine, şi-i bogat, se schimbă treaba numaidecât. E-hei ! ştiu eu! Chiar dacă nu le-om da cine ştie ce mare lucru, dar vorba este asta : au ele un sprijin ori ba? Natural că au ! Şi cine nu umblă după sprijin ? Cui nu-i trebue protecţie ? !Parcă eu nu ştiu ! — Sigur c’aşa-i !» spuse coana Maria, râdicându-şi umerii, clătinând din cap şi încrucişându-şi marile subsuori. Şi bieţii oameni, cu sufletele luminate parcă de nădejdea unui viitor strălucitor au tocmai îndepărtat, în vălmăşagul unei bucurii imense, începeau să vadă în Emil un om al lui Dumnezeu, trimis la casa lor să-i scape de sărăcie şi să le mărite fetele, „pietre de moară», cum s’o putea mai bine. Unde mai pui că blestemata de leafă, de opt ani înjumătăţită, se reîntregeşte de acum inainte, şi vor avea şi ei belşug în casă; iar fetele, destul de oropsite pănă acum din pricina lui Emil, vor putea îmbrăcate mai binişor,aşa cum se cuvine unor fete care au un frate bursier cu trei sute de lei pe lună, acel aşteptat viitor şef al vreunei regiuni miniere. O altă viaţă surâde bătrânilor, mai bună, mai liniştită, mai puţină truda şi mai mari venituri, mai mult respect din partea oamenilor; în sfârşit, o viaţă pe care n’au trăit-o ei nici odată. „Du-te în casă, Mai io, şi mai derelocaţi pe acolo, c’are să vie părintele cu coana preoteasa, spuse domnul Chirnoagă într’un răstimp. — Da ? Ţi-au spus că vin ? — Natural!... Vin să te feliciteze. I... Da ! şi n’avem nici dulceaţă nici cafea. — De asta porți grijă ? Nu face nimic ; las c’aduc eu nişte vin". (Va urma).