Munca, octombrie 1971 (Anul 27, nr. 7426-7451)
1971-10-14 / nr. 7437
tyina a 2-a Forţa educativă şi emoţională 9 7 9 a teatrului politic Teatrul Academic „Vladimir Maiakovski“ din Moscova a început seria reprezentaţiilor oferite publicului bucureştean, cu prilejul turneului pe care-l întreprinde in ţara noastră, prin specta-folul de gală cu piesa ,,In, i’rîngerea“, dramatizare realizată de M. Zaharov şi I. Prut, după cunoscutul roman de Aleksandr Fadeev. Înfiinţat în primii ani ai puterii sovietice sub denumirea de ,,Teatrul Revoluţiei“, reputatul colectiv artistic moscovit, care a înscris de-a lungul anilor, pe afişele sale, numele unor mari personalităţi ale artei teatrale ca Stanislavski, Nemirovici-Dancenko, Tairov, Meyerhold, Cholopkov şi alţii, dovedeşte o remarcabilă consecvenţă în promovarea unui repertoriu cu pregnant caracter revoluţionar şi a unor formule scetice specifice teatrului politic şi agitatoric, urmărind transmiterea directă, prin mijloace de expresie judicios selecţionate, a unor idei majore ale epocii noastre. Realizind spectacolul după romanul „Infrîngerea“, care evocă sobru şi emoţionant lupta legendară a unui detaşament de partizani din Orientul îndepărtat împotriva duşmanilor puterii sovietice şi a intervenţioniştilor japonezi regizorul Mark Zaharov a optat pentru formula poemului dramatic, pentru modalităţile de exprimare atît de complexe şi variate ale dramei eroico-populare. In spaţiul scenic larg, marcat doar printr-un practicabil înclinat şi un fundal sugerind deopotrivă desimea taigalei şi încercuirea de către duşmanii revoluţiei, eroii presei, membri ai detaşamentului de partizani condus de bolşevicul Levinson, evoluează alert, intr-un impresionant crescendo dramatic. Concepţia regizorală a spectacolului urmăreşte deopotrivă redarea marşului greu, istovitor şi primejdios al detaşamentului, frămîntările sufleteşti ale comandantului său, care se îndoieşte deseori de oportunitatea hotărîrilor sale, dorind din răsputeri să-şi poată îndeplini misiunea încredinţată de partid fără să sacrifice inutil vieţile partizanilor şi drumul sinuos spre deplina înţelegere a sensurilor luptei revoluţionare al unor oameni cu temperamente, caractere şi concepţii foarte diferite. Momentele de ansamblu, in care mişcarea personajelor sau compoziţia scenică redau sugestiv evenimentele dramatice pe care le înfruntă detaşamentul şi creşterea treptată a unităţii şi fermităţii sale, se îmbină armonios cu scenele lirice sau cu acelea în care două sau mai multe personaje dezbat o idee sau alta, ori pur şi simplu îşi exprimă gindurile, frămintârile, năzuinţele sau sentimentele. O pagină de istorie contemporană se dezvăluie astfel ochilor noştri in toată complexitatea şi dramatismul ei. Mai ales în ultima parte a spectacolului, regizorul a reuşit să transmită, cu claritate şi multă putere de convingere, elementele de tragedie optimistă care situează romanul lui Fadeev printre cele mai importante lucrări ale literaturii sovietice consacrate revoluţiei şi războiului civil. In final, cind cei ciţiva supravieţuitori ai detaşamentului, in frunte cu Levinson, care sfîrşesc prin a rupe încercuirea duşmană transformînd infrîngerea în izbîndă, se opresc din marş privind peste umăr spre sală, scrutind parcă timpul şi veşnicia, percepem, fără să auzim nici un cuvînt, mesajul tulburător pe care ostaşii revoluţiei îl transmit urmaşilor. Muzica de scenă creată de A. Nikolaev s-a dovedit o componentă dintre cele mai valoroase ale spectacolului, îndeplinind nu numai funcţia unui fundal sonor, ci exprimind în multe momente tumultul luptei sau bogăţia gindurilor şi sentimentelor nerostite. Din distribuţia, de o remarcabilă omogenitate şi expresivitate, s-au impus in mod deosebit prin creaţii pline de originalitate şi forţă emoţională A. Djigarhanian, artist emerit al R.S.S. Armeană (Levinson), I. Ohlupin (Morozko), E. Lazarev (Meteliţa), V. Kozlov (Baklanov), K. Lînov (Staşinski), S. Mizeri (Varna) şi V. Samoilov, artist al poporului al R.S.F.S.R. (Moş Pika). Prin caracterul său militant, prin spiritul său revoluţionar şi prin excepţionalelsale calităţi artistice, spectacolul Teatrului Academic ,.Vladimir Maiakovski“ a cucerit aprecierea unanimă a spectatorilor bucureșteni, care l-au salutat ca pe un remarcabil eveniment cultural. LUCIA BOGDAN • Teatrul Academic „Vladimir Maiakovski“ din Moscova, care se află în turneu în ţara noastră, a prezentat miercuri seara, la Teatrul ..Giulești", piesa „Copiii lui Vaniusin“ de S. A. Naidionov. Scenă din spectacolul „Infringerea". 12 MINUTE DE EROISM (Urmare din pag. I) irea avionului de tip RAC-111. Actul de eroism al piloplor Zarna fi Gijoabă te înscrie pe un lung răboj al curajului şi profesionalităţii lucrărilor din transporturile aeriene româneşti. Dar si redăm evenimentul așa cum s-a petrecut el. ...4 octombrie MI, orele 17. Avionul YR—BCD, gata de start, cu 72 de turişti din R.F.G. la bord, pornea în cursa spre Frankfurt, una din ultimele curse cu turişti ale sezonului estival 1971. La comanda aeronavei Viorel Zamă şi copilotul Florian Gijoabă au făcut ultimele pregătiri pentru decolare şi, prin comunicaţii radio, au cerut aprobarea pentru decolare. Motoarele s-au ambalat pînă la regimul lor de turaţie şi putere maximă, împingind avionul repede, din ce in ce mai repede, pe pista betonată. Totul decurgea normal. Deodată, în desfăşurarea normală a zborului, a apărut neprevăzutul : motorul drept a dat semne de oprire in timp ce simţurile treze ale celor doi componenţi ai echipajului au semnalat un şoc. în acest moment aeronava se afla in evoluţie la 5—10 m. deasupra solului, atunci cind nu s-a obţinut viteza necesară a urcării, evoluţia pe care tehnicienii o caracterizează ca o perioadă tranzitorie, plină de neprevăzut deoarece portanţa avionului nu ajunsese la valoarea optimă necesară zborului şi mai ales urcării. Ce se intîmplase ? Ca fi în alte locuri, un stol de pescăruşi, grupat la un capăt de aerodrom, ca într-un refugiu liniştit, s-a speriat de zgomotul avionului şi a ţişnit in direcţia de decolare a acestuia. Una din păsări a fost absorbită in efuzorul motorului drept provocind scoaterea lui totală din funcţiune. Fără a-şi pierde cumpătul, echipajul a luat primele măsuri de repunere în linie de zbor a avionului, continuind decolarea cu un singur motor şi aterizind după 12 minute pe acelaşi aeroport. Faptul nu a trecut neobservat de către pasagerii aeronavei, dar, mai ales, de către personalul aeronautic de la sol, care urmăreau cu inima strînsă evoluţia avionului care continua să zboare cu o jerbă de flăcări în spatele motorului drept. S-au luat toate măsurile posibile de salvare în cazul că aterizarea s-ar fi produs în condiţii speciale, dar totul s-a terminat cu bine. Viorel Zamă ne-a spus, după ce a rezolvat situaţia, următoarele : — Faptele s-au petrecut în momentul cel mai critic al zborului. Avionul se găsea de-acum la ciţiva metri deasupra pistei şi, practic, revenirea pe sol s-ar fi soldat cu o catastrofă. Ca să aterizăm trebuia mai intii să continuăm decolarea, dar numai cu un singur motor. Calmul, experienţa a mii de zboruri şi-au arătat şi de această dată roadele. Cei doi piloţi au găsit cea mai fericită rezolvare a situaţiei, acţionînd, în acele momente în care decizia se impunea cintărită la zecimi de secundă, cu singe rece şi precizie matematică. In timp ce trenul de aterizat era escamotat, ca în orice zbor normal, motorul „sănătos“ a trebuit să funcţioneze la puterea maximă pentru a se ciştiga înălţime. Inţelegînd starea de spirit a echipajului, postul de dirijare şi control al zborului de pe aeroport i-a lăsat acestuia iniţiativa totală. S-ar putea spune încă multe despre acest eveniment de zbor rezolvat cu măiestrie de către cei doi piloţi români. Dar cea mai mare dovadă a stimei pe care şi-a dobîndit-o echipajul Zamă- Ghjoabă a fost faptul că grupul celor 72 de pasageri din R.F.G. a cerut ca acest echipaj să-i conducă in zborul de întoarcere spre casă, bineînțeles cu alt avion. I Turneul Teatrului Academic „Vladimir Maiakovski" din MoscovaBRIGADA ARTISTICĂ DE AGITAŢIE -prezenţă cotidiană la locul de muncă Dezbaterile din organizaţiile sindicale, consacrate îmbunătăţirii muncii de educare marxist-leninistă a tuturor salariaţilor, ridicării pe o treaptă nouă. Calitativ superioară, a întregii activităţi politico-educative au subliniat necesitatea reconsiderării unor mijloace de influenţare a conştiinţei oamenilor, cum ar fi gazetele satirice, emisiunile staţiilor de radioamplificare, brigăzile artistice de agitaţie, etc. De fapt, este vorba de traducerea in viaţă a unor indicaţii şi sarcini stabilite la Congresul sindicatelor unite s-a vorbit pe larg despre rolul şi importanţa acestor instrumente simple, dar eficiente de propagandă şi agitaţie activă, angajată puternic în realităţile concrete ale întreprinderilor, informarea şi afirmarea trăsăturilor omului nou, în dezvoltarea responsabilităţilor comuniste faţă de propria muncă, dar şi a celorlalţi. Avînd în vedere experienţa acumulată in acest domeniu, de-a lungul anilor, de către sindicate, saltul calitativ ce se cere făcut acum ar trebui să se realizeze cu uşurinţă şi cit mai rapid. Faptele demonstrează, insă, că lucrurile nu se petrec aşa in principalele întreprinderi industriale ale judeţului Vaslui, unde am urmărit îndeaproape, pe viu, „activitatea" brigăzilor artistice de agitaţie. In planurile de măsuri adoptate de comitetele sindicatelor după dezbaterea documentelor de partid, s-au inscris ca obiective de seamă reorganizarea brigăzilor de agitaţie şi elaborarea de programe noi. Mai mult, s-a propus înfiinţarea unor brigăzi pe secţii sau schimburi, ale căror programe, susţinute chiar la locul de muncă, să fie axate pe cele mai noi şi importante probleme ale producţiei, pe aspecte ale vieţii şi atitudinii colectivului respectiv. Aşadar, intenţii au existat, multe şi bune. Bilanţul realizărilor este, insă, mult prea modest. Pînă la sfirşitul lunii septembrie, în tot judeţul — prin urmare în nici o întreprindere —, nu s-a putut reactiviza măcar o singură brigadă artistică de agitaţie. Doar pe ici, pe colo cîteva începuturi... La Fabrica de mobilă Vaslui, pe baza unui text s-a realizat, încă de la sfirşitul lunii august, un program al brigăzii schimbului A. Programul a fost înregistrat pe bandă şi difuzat de trei ori prin intermediul staţiei de radioamplificare a fabricii. Brigada nu şi-a făcut însă niciodată apariţia in faţa salariaţilor schimbului. Tovarăşul Pavel Culea, preşedintele comitetului sindicatului ne-a vorbit despre preocuparea pentru a realiza programe şi pentru celelalte schimburi şi apoi, prin selecţie, un program pentru brigada fabricii. încetineala cu care se realizează aceste intenţii o explică prin „slaba participare a forţelor ce pot contribui la punerea la punct a acestor brigăzi“. Dar cine altul decit sindicatul are datoria şi dispune de mijloacele necesare pentru a antrena şi mobiliza aceste forţe ? La Fabrica de confecţii Vaslui, brigada artistică are in pregătire un program după un text scris încă din ...vară. Eficiența programului este handicapată, aşadar, încă de la start de un text care, evident, este depăşit. Sindicatul n-a sesizat insă acest aspect. „Principala noastră preocupare este să dăm cit mai repede primul spectacol“ — ne-a mărturisit tovarăşa Adriana Darie, preşedinta comitetului sindicatului. Am subliniat cuvintul spectacol pentru că el arată ca aici, şi nu numai aici, rostul şi rolul brigăzii, in contextul actualelor sarcini, n-au fost încă bine înţelese. Brigăzile nu sunt pregătite pentru a da spectacole, ci constituie un puternic instrument de muncă educativă care acţionează nu cinci şi cinci, ci operativ, direct în secţii, acolo unde oamenii îşi desfăşoară activitatea. Optica greşită, după care brigăzile sunt pregătite pentru spectacole, cu orchestră, costumaţii, decoruri, am întilnit-o, din păcate in mai multe unităţi. Este de datoria Comisiei pentru problemele muncii politice şi cultural-educative, a Consiliului judeţean al sindicatelor Vaslui de a veghea şi îndruma ca drumul ce şi-l aleg aceste brigăzi să fie bun, în concordanţă cu cerinţele şi exigenţele actuale. Tot în stadiul intenţiilor... lăudabile se află şi cele trei brigăzi de la secţiile rectificare, role şi strungărie din cadrul Fabricii de rulmenţi Bîrlad. Cu mare greutate, până în prezent, s-au „încropit“ două texte, dar pasul următor, care trebuia să fie prezentarea lor imediată în faţa salariaţilor, nu a fost făcut. Totul se află în stadiul de ...învăţare. In ultimul timp s-a apelat la serviciile unui „instructor" de la Teatrul de stat din localitate, care, bineînţeles va pretinde onorarii, cu alte cuvinte, întoarcerea la vechile practici este iminentă. Cu toate acestea o fabrică cu 4 000 de salariaţi nu are încă o brigadă, primul „spectacol“ fiind planificat , aşa după cum ne-a relatat tovarăşul Mircea Tăzlăuanu, preşedintele comitetului sindicatului în luna... noiembrie. Ultimul popas : Fabrica de confecţii Birlad. Din cele relatate de tovarăşa Adela Cazan, preşedinta comitetului sindicatului, rezultă că brigada de aici este magnifică, superbă şi a pregătit un spectacol — din nou, spectacol — care durează 15 minute, etc. Cum însă pînă la acea dată nu susţinuse nici un program, superlativele respective devin de prisos. După cum se vede, un obiectiv important al planurilor de măsuri întocmite de sindicate în urma dezbaterii documentelor de partid, se realizează mult prea încet, fără a se respecta termenele planificate, şi uneori după o optică greşită, în neconcordanţă cu scopul propus. Consiliul judeţean al sindicatelor nu poate admite o asemenea situaţie. El are datoria şi sarcina de a sprijini şi îndruma munca comitetelor sindicatelor in acest domeniu, cu condiţia să cunoască situația așa cum este. ION FILIP Coresp. ziarului Munca III MUNKA CLUBUL rural-educative. Mai mulţi muncitori — Dumitru Ghiţă, Eamil Badea, Ion Iliescu — au solicitat, ca o modalitate de aprofundare a conţinutului acţiunilor cultural-educative, însoţirea acestora cu filme documentare şi artistice adecvate. Am lansat, de altfel, un chestionar scris în rindul a 10 muncitori de la secţia metalurgică. La Întrebarea dacă doresc ca manifestările cultural-educative de masă (conferinţe, simpozioane, mese rotunde, seri de întrebări şi răspunsuri, montaje literare etc.) să fie urmate de filme sau spectacole artistice, toţi au răspuns afirmativ. Modelorul Mihai Amzulescu menţiona necesitatea „înzestrării clubului cu mijloace audiovizuale, uzînd de posibilităţi proprii : filme realizate de cineclub, fotografii şi diapozitive realizate de cercul foto ; brigăzile artistice de agitaţie şi formaţiile de teatru şi de cor să-şi reînnoiască repertoriul şi să prezinte spectacole cu regularitate". Prestigiul de care se bucură activitatea clubului uzinei „Griviţa Roşie“ Îşi află explicaţia in faptul că aici se organizează manifestări propuse de salariaţi, care răspund direct cerinţelor îmbogăţirii orizontului lor politic şi cultural-ştiinţific. De aceea, am prezentat aceste opinii tovarăşului Vasile Ciobanu, directorul clubului care ne-a informat : „Avem sinteza tuturor propunerilor făcute de salariaţi in adunările generale ale organizaţiilor de partid, în grupele sindicale. Programul clubului va reflecta tocmai aceste propuneri (inclusiv cele făcute azi). Suntem hotăriţi să diversificăm continuu acţiunile noastre, să le imprimăm un înalt conţinut politicoideologic, pentru ca, într-adevăr, clubul să fie o exemplară instituţie de educaţie muncitorească“. (Urmare din pag. 1) activitatea. Transcriem, în acest scop, unele propuneri . ..să se organizeze, un ciclu de expuneri privind responsabilitatea muncitorilor ca proprietari ai mijloacelor de producţie şi producători ai bunurilor materiale. La club să se explice de către oameni competenţi o seamă de termeni uzuali din domeniul politic şi economic (sub forma unui .,Dicţionar politicoeconomic"), precum ..universalitatea O.N.U.“, „securitatea europeană“, „commonwealth“. ..integrare socialistă“ (Vasile Nicolae, tehnician). „Sint lăcătuş şi lucrez de citeva luni in uzină — afirma Ion Mocanu. Ca mine sint mulţi tineri nou angajaţi. Vrem să ne întilnim cu cadrele de conducere ale uzinei, cu muncitori care au o îndelungată experienţă in muncă, pentru a cunoaşte mai bine uzina, cu activitatea şi oamenii ei , să se organizeze, pentru tineri, concursuri „Cine ştie, răspunde“, pe teme profesionale şi cui- Dmmbr Începe ca un clntec ; • mișcare largă, ca o pregătire de sbor, apoi vîrtej multicolor — explozia de vitalitate este expresia dragostei nestăvilite de viață a poporului nostru... SENTIMENTUL DATORIEI ^ (Urmare din pag. II acum liceul. Nivelul de cultură al oamenilor uzinei a mutat efortul fizic pe un plan superior, situindu-l in zona unui consum continuu de inteligenţă. Mutaţia devi- ne expresia înţelegerii datoriei pe care o au faţă de pro- ducţie. Conştiinţa s-a consti-t tuit, astfel, ca forţă de producţie reală. Cu manifestări , esenţiale. Nu am de gind să fac o radiografie a lor. Di- versitatea mă aduce în postura de a nu le putea identifica in totalitate. Există, de I pildă, un aspect izvorit din necesitatea de a se răspunde la un nivel de tehnicitate in continuă creştere. Aceasta necesitate, nimic altceva, i-a determinat pe muncitorii I Mihai Pescaru, Ion Smădrec sau Tudor Sătirbacea, pen-7 tru a nu pomeni decit despre ciţiva, să-şi părăsească strungul sau freza pentru a lua loc in amfiteatrele institutelor politehnice. „...să ştii, am avut o strin-| gere de inimă, fmi spune in«* ginerul Mihai Pesdaru. Nu, nu mă îndoiam de mine, nu mă temeam că nu voi face faţă. Dar îmi era aşa de dragă uzina incit nu-mi venea să stau departe de ea ciţiva ani. Dar trebuia — uzina avea nevoie de mine ca inginer. Şi am considerat anii de studii ca pe o sarcină a mea de producţie...“ „Cind v-aţi întors, cum aţi fost primit de vechii dumneavoastră tovarăşi de muncă ?“ încerc o secţiune în mentalitatea colectivului. „Nu ţi-am explicat ! Veneam acasă, in uzină, după ce-mi îndeplinisem o sarcină de producţie. Şi mă aşteptau alte sarcini, mai mari, pe care colectivul era îndreptăţit să mi le pună..." Aşadar, nu era o schimbare de condiţie, ci o continuitate a răspunderii, mai înărcată de griji, valorificind ceea ce era cunoscut şi apreciat de colectiv — tenacitatea omului, capacitatea lui de a se face cit mai util uzinei Revine, ca un leit-motiv al realizării personalităţii, conştiinţa datoriei pe care fiecare membru al colectivului o are faţă de uzină, faţă de locul de muncă de unde, prozaic vorbind, fiecare işi ciştigă plinea. Aceeaşi conştiinţă a datoriei se află la temelia interesului cu care oamenii uzinei urmăresc noul, nu ca pe un scop in sine, ci ca pe o parte esenţială a responsabilităţii lor muncitoreşti faţă de efectul economic al efortului cotidian. Există în această manifestare, cu proporţii ce tind să cuprindă colectivul in întregime, o uluitoare detaşare de vanitate, îl întrebasem pe mecanicul Gheorghe Iarca la cit se ridică valoarea inovaţiilor sale. M-a privit surprins. „O putem afla, desigur, dar de ce trebuie să spunem neapărat o cifră ?“ „Ca să realizăm proporţiile..." „Drept să-ţi spun, pentru că a venit vorba, niciodată nu m-am gindit la ..cifră", ci la utilitatea inovaţiei pe care am făcut-o !“ „Totuşi, aşa ca si seştie care este partea dumneavoastră de contribuţie la realizările uzinei...“ „Crede-ă, o consider foarte mică, aş fi dorit ca ea să fie...“ şi se opreşte uşor visător, coborind in sine, acolo unde cerinţele lui, faţă de sine însuşi, sunt foarte mari. Aş vrea să-l contrazic, să-i spun că nu este puţin lucru ca numai prin trei din ultimele sale inovaţii să se realizeze economii post-calculate in valoare de 296 844 lei (sumă pe care am găsit-o înregistrată la cabinetul tehnic). Dar nu îndrăznesc. Dincolo de sumă, satisfacţia mecanicului larca rezidă în faptul că prin realizarea, de pildă, a dispozitivului de alezat sabote pentru ciocanul matriţei, piesele acelea masive, de 44 de tone, nu mai sunt trimise, pentru uzinat, la alte întreprinderi (....se pierdea timp, se cheltuiau bani...“), şi se fac acum in uzină, sporindu-se operativitatea in obţinerea matriţelor necesare procesului de producţie. Intuiesc o mare mindrie pentru posibilităţile pe care colectivul şi le dovedeşte. O mindrie modestă, dar stimulatoare, care dă oamenilor o demnitate aparte, o conştiinţă a valorii pe care o reprezintă în raport cu rezolvarea ingenioasă a problemelor pe care le ridică producţia. La acest stadiu nu s-a ajuns peste noapte. Nici nu s-ar fi putut. Cu atit mai mult cu cit acest colectiv nu este beneficiarul unei „moşteniri“ de experienţă. Este un general • tinăr. Fantastic de tinăr. Cu o medie a virstei în jur de 23 ani ! „Virstnicii“ au aici numai 38—39 de ani. „Noi, nu-de-noi, ne-am educat..." imi spune maistrul Gheorghe Stoica, unul dintre „veterani“. Fireşte, simplifică. Dar nu este departe de adevăr. Gradul de conştiinţă la care se află astăzi colectivul este produsul superb al unei munci politice de masă la care au contribuit organizaţia de partid, cea sindicală, cea de tineret, care au format din fiecare membru al colectivului un agitator intransigent cu sine însuşi şi cu tovarăşul alături de care munceşte. O reacţie in lanţ a responsabilităţii muncitoreşti. Transferată, cu infinită atenţie, asupra noilor angajaţi. ....nu căutăm si le prezentăm viaţa in roz celor care vin să se angajeze la noi !“ îmi spune maistrul Florea Boje. Nu este o asprime gratuită. Şi nici in neconcordanţă cu „poliţa in alb“ care le este dată tinerilor atunci cind, in primele luni ale angajării, li, se asigură un ciştig ce depăşeşte contribuţia lor efectivă la producţie. Nimeni nu-i cocoloşeşte. Li se cere cu toată severitatea să înveţe, li se atribuie lucrări grele. Sunt lăsaţi să se zbată. Dar nici o clipă nu sunt abandonaţi de ochii grijulii ai vecinilor, mai virstitici, de maşină, care intervin ori de cite ori tinărul muncitor se află in faţa unei situaţii căreia nu-i pot da de căpătii. „Dă rezultate metoda ? Nu-i dezarmează pe noii angajaţi ?“ îl întreb pe Petre Ciurezu, preşedintele comitetului sindical de secţie de la sectorul mecanic şef. „Dă ! Le pune la încercare ambiţia. Sunt unii care se sperie. Dar sunt puţini. Principalul este că tinerii simt că li se acordă încredere. Asta le satisface orgoliul. în sens pozitiv, spun orgoliu. Şi asta se transformă, treptat, intr-un sentiment al datoriei. Şi cind acest sentiment începe să se înfiripe, noul angajat s-a integrat, de fapt. In colectiv...". Pedagogie subtilă, care ac-V?,nf,a*^ asupra unor sensibilităţi specifice virstei. De unde au învăţat „virstnicii" asemenea, subtilităţi ? De nicaieri. Ele fac parte din adinca stimă ce o au faţă de uzina pe care o vor stăpiniră de oameni ce nu se tem de greutăţi, care fac din contribuţia la procesul de producţie o chestiune de onoare, de dăruire continuă şi totală. Am vorbit, poate, despre prea puţini oameni. Nu din necunoaşterea lor. Atit Nicolae Pătruţ, cit şi Gheoghe Dobrescu, Gheorghe Roşanu sau Vasile Pasca şi încă atâţi alţii, au in biografia lor adevărate romane încă nescrise. Dar aşa cum spuneam mai la început, nu se poate scrie numai despre o biografie sau alta ci despre totalitate, despre felul in care s-a închegat conştiinţa colectivă din care a izvorit înalta valoare etică a iniţiativei comuniste de a transforma fiecare loc de muncă, prin atitudinea de fiecare zi a fiecărui om, intr-un timp al afirmării hărniciei, cinstei, onoarei şi demnităţii socialiste. Uzina trăieşte intens incandescenţa acestui fenomen sub semnul atit de simplu, uluitor de simplu, al sentimentului datoriei ce se cere mereu și mereu împlinită... A In loc de cronică plastică „CÎMPU-I ALB, OILE NEGRE...“ „,sau, atunci cind artistul tace, vorbește spectatorul. Poate că galeria de arta plastică ar trebui să fie un fel de sanctuar al tăcerii. Poate că in atmosfera încărcată de acel flux al impresiilor într-un singur sens — de la opera de artă la vizitator — n-ar mai trebui să încapă vorbe de prisos, că sunetul ar trebui să se spargă în ţăndări inutile, risipite umil la picioarele vizitatorilor. Poate. Sigur însă, în sălile de expoziţie se vorbeşte. Publicul comentează, emite consideraţii, schimbă impresii. Evident, arta este, în primul rînd, un mijloc de comunicare. Prin intermediul ei, artistul vorbeşte oamenilor veniţi in contact cu opera de artă şi cu cit discursul artistului va fi mai plin, spectatorul îşi va cenzura mai atent marginaliile confortabile, ajungind la acea reculegere totală în faţa capodoperei. Pentru că nu-mi pot imagina un dialog de genul : „Ei, ce părere ai ? Dar aşa, global, că sint presat de timp“. „Bună". „Aha“ din faţa surîsului Giocondei. Dar, atunci cind artistul tace, cind nu are ce spune tati, dacă are, o face cumva anapoda, spectatorul venit la un colocviu de taină cu arta işi va căuta în vecini partenerul de discuţie. In golul rămas intre el şi opera de artă va semăna vorbe, întrebări născute din derută, uimiri alimentate cu nedumerire. Dacă veţi avea curiozitatea să rămineţi o oră intr-o sală de expoziţie veţi avea prilejul să fiţi martori la elaborarea spontană a unei elocvente cronici nescrise a expoziţiei respective, cu multiple referiri la fenomenul plastic de ultimă oră. Veţi da poate şi peste cei intraţi în expoziţie cu intenţia vădită de a consuma timpul rămas până la începerea filmului pentru care au ieşit in oraş : „Cit mai e ceasul ?“ „Fără zece, dă-i bătaie !“ ii veţi auzi pe cei dedaţi la superlative : „Nemaipomenit !" „Chiar aşa, formidabil !“ Pe veşnic nemulţumiţii : ,,Asta-i artă ?“ „Asta ? !“ Pe cei al căror optimism nemotivat îi împinge la candori puerile : „Ce culoare, domnule, ce culoare !“ „Dar parcă tuşa are vreun cusur ?“ Pe iremediabilii pesimişti : „Dacă mergem tot aşa, unde o să ajungem ? !“ „Exact, unde ?“ Pe cei întotdeauna regretind valori deja constituite, fie dintr-un salutar respect al tradiţiei, fie dintr-un vinovat refuz al inovării : „Unde e Grigorescu, unde-i Luchian ?" ,,S-au dus. Şi ce-au lăsat în loc !“i veţi găsi însă şi pe cei care, îndrăgostiţi de artă, oameni de bun simţ şi de bună credinţă, au venit în expoziţie ca într-un lăcaş al muzelor, pregătiţi să asculte acea notă unică şi irepetabilă a unui concert universal. Adeseori însă, muzele tac. Experimente gratuite, menite a umple un gol uşor depistabil în spatele unor pînze care nu spun nimic, pastişe poleind inutil false personalităţi creatoare, „îndrăzneli artistice“ erijate in imposibile punţi peste neant, stîrnesc în jur nedumerire. Şi parca-l aud pe cel care, in faţa unui tablou care schiţa in citeva linii îngemănate nefiresc un pretins „Portret de copil", işi îndemna prietenul : „Priveşte în jur şi vei vedea cit de frumoşi sint toţi copiii noştri !“ MARIN STOIAN Joi 14 octombrie 1971