Neamul Românesc, octombrie 1923 (Anul 18, nr. 221-246)

1923-10-02 / nr. 221

_ _________________________ ___NSAMULI ROMANESC Comemorările Ligii Culturale ----- i^rm» m»»——■—■ [UNK] [UNK] .­­ Conferința rostită Duminecă, 30 Septembre, la Teatrul Popular, de către d. N. IORGA, pentru comemorarea lui Dimitrie Cantemir și a lui Gh. Lazar ar putea întreba cineva de ce Liga Culturală serbătorește pe Gheorghe Lazăr și pe Dimitrie Cantemir atunci cînd Eum­a o­­ficială l-a sărbătorit ieri pe cel d’intâiu la statuie și azi la Avrig. Natura­ că un vech­i profe­sor ca mine trebuie să se bucure cînd vede că învățăturile despre oamenii folositori ierii ajung la locuri înnalte. Dar, chiar dacă Liga ar fi fost invitată, ea ar fi rămas la București: ea are datoria de a face astfe­­ sărbă­toririle pe care le-a făcut totdea­una ; ea­ și face o elementară plăcută datorie comemorînd pe Lazăr și purîndu -­­pe acesta în legătură cu D­mitrie Cantemir, a cărui memorie nu o putem pă­răsi nici pentru a sufe­ri ex­clusiv pe Gheorghe Lazăr. Cred că, în afară de datoria ne­întreruptă — aș­­a cea eternă — a Ligei de a comemora pe oa­menii mari, e bine ca, alături de glasul oficial, să-i salute și gla­sul mai liber al unor societăți al căror c­vînt e desnt crisat și neîntunecat de niciun fel de con­siderații. Noi înțelegem a comemora intr’un anume fel, și dt­­ voiu avea onoarea de a presida L’ga, comemorarea se va face intr’un fel aparte. Nu se comem­o­ează recitind date, liste de cărți și frase culese din operele s­abâ­­tanților — în această privința, o spun ?n treacăt, Lazăr și a în­șelat admiratorii postumi, căci ci’a lăsat scris nimic sau aproape nimic. E foarte comod ??ă spui cum s’a pus episcop un Ar deal un Vasile Mo­ga fără a se în­treba dacă lucrul acesta nu-i doare pe cineva care se simț.a mai îndreptățit la această cinste, cum Lazăr a venit [UNK] aici la noi adus de o boeroaică pentru a fi întrebuințat ca dascăl la copiii ei. Cum, apoi, într o vrem­e în care oricine dona să aibă a în­­demîn­ă ingineri nemți, boierii ce mulțăm­ia și cu ace­st Român pentru hotărnicirea moși­lor lor, cum mai târziu inginerul a fo­t chemat a da lecții de pointage tunarilor lui Tudo Vladimire&ca stînd la coada unui tun care n’a tras niciodată. E mare lucru că aceia dintre boieri cari-l înțelegeau i-au datt prin pro­ecția lor, putința sa vorbească și de altceva decit de inginerie, să lase a se intreve­dea anumite idealuri, în­aintea cărora el a mers cu­sul­et­ul­sm. Dar, cînd­ omul și-a stins bâr­­fele cîte se putuse agonisi și s’a întors a­asă, niciun cîne n’a ur­lat în București dr jalea plecăm Iții. Acesta e adevărul. El a­ fost agn­rat aici, iar, cînd a ajuns acasă la Avrig, clopotele n'au sunat ca să-l prinească și ni­­meni nu i-a ieșit înnainte ca sa-i salute, Lazăr a murit părăsit în­tre patru păreți înguști, și a fost îngropat ca oricare altul. Cînd lucrurile acestea au f­ost așa, e o datorie să revenim după o sută de ani asupra lipsei de atenție de atunci. Să nu vorbim­m­ de suferițile lui, de ignora­rea in care a mucezit, e un lu­cru nedrept. Dacă norții ne-ar vedea și ne-ar auzi, ei ar dori ca reparația ce se face în folo­­siul lor să fie întreagă, plină de o recunoaștere sinceră §■­ inte­grală. Aceasta vom încerca să facem acum. A comemora pe cineva fără a trage învățături din viața lui e o greșeală Și niciodată nu vom comemora pe un om după dreptate decît punîndu-l în le­gătură cu alt om, cu care com­­­parîndu-1 să-l putem defini, ca­racterii. Acestea sînt singu­rele comemorări folositoare. E un adevărat noroc că, atunci, cînd în August trecut s’a îm­plinit bicentenarul de la moartea lui D­mitre Cantemir, în Sep­tembre, în luna pe care o în­cheiem astăzi, se împlinește cen­­tm­anul lui Lazăr.­­ E o adevă­rată fericire această coincidență, căci putem vorbi de adiîndoi împreună. Voiu începe cu cel mai ve­­chi, cu Cantemir. Nici Lazăr n­u s’ar supăra de asta, căci a fost un om drept și a știut să cîntârească și să se cimărească. Pe lingă Cantemir s’a trecut cu capul acoperit, și s’a făcut o mare gri­șa ă și o mare ne­dreptate. Căci era lucru firesc ca La­ur, crescut între Ardeleni ziltr’o vrem­ cînd în Ardeal se respira numai ideia de Roman și de romanitate, trăit apoi la Viena într’o atmosferă de cul­tură superioară, care i-a în­ărit și de săvîrșit înțelegerea lui des­pre romanitate, era, zic, natural ca el să reverse din sufletul lui era ce adunase astfel într’însul. Minunată a fost numai voința care l-a susținut. Dar la Cante­mir minunea a fost însăși mintea lui, căci ce era în sufletul lui nu era natural. Mint­a lui nu ru cerut-o nimenii și n’a cules -o de nicăieri. Pe cînd în Ardeal, pe vremea lui Lazăr, ideia romanității piu­­tra In aier, pe vremea lui Can­­temir era cu totul altfel. Tatăl lui -căci n’a avut lingă -i mama, și chi­ar de ar fi avut c­ea de a­­bia ar fi putut înțelege liturhia la biserica—tatăl lui era un țe­­ran ajuns ofițer în armata po­­lonă ; și cînd prin prietenia unui T­ite­tu numit Domnia Moldova, s­ăutura lui și-o avea săpată pe o scîndurică, pe care-o apu­ca »i pe cu cerneală, pe hrisoave Aș» find, nu i-a vorbit nimeni mi Dmitrie Cantemir de Roma— căreia pe atunci î se zicea « Kî »— iar, cînd a crescut mai mare și Vodă a vrut să-i dea o învățăturâ i-a­­ j»t­o prntr’un Grec, Ieremia C­icavela, care ar fi avut oarecare cunoștinți de fi o sutie, mai puține de istorie. ..rm­ei Cantemir a ajuns la căr­țile grec­ești, dar în el și în ele n’a găsit nimic despre originea popor­ui român. T­imes­o­tatea la Const­anti­n­opo , în mediul acela cosmo­polit și poliglot, era natural ca mi­rea lui sa prindă din toate părțile și să învețe fi­ b­le pe care el le auzm vorb­ndu-se în jurul, dar toți străinii aceștia din Pera — dintre cari unul i a făcut un portret ce se află la M­useul din Rosen și după care L­i­g­a a însărcinat pe un tînăr pictor­ romin să facă o copie ce se va putea râspindi în curînd in public — toți aceștia nu-i vorbiau, de bună seamă, despre R­una și despre Romani. Pe el nu - a învățat nimeni să fie căr­turar. Dar mai ales cînd în me­diul în care ai crescut cartea e un lucru cu totul necunoscut, a ajunge un cărturar, și încă m­­ărturar cum a fost Dimitrie Cantemir, e un lucru extraor­dinar. Am primit astăzi o scri­soare de la acel tînăr pictor român din Franța, care-mi arată că directorul Museului din Rou­­­en îi spune că D. Cantemir, a cărui «Istorie a împărăției Oto­mane» se g­ăsește în toate marile biblioteci din Apus, ar fi fost în legături și cu vestitul Fontenelle. Ca fapt a avut o mulțime de alte relații intelectuale strălucite, find ales ca membru corespon­dent al Academiei din Berlin. Cartea în ca«­« pornise el să scrie istoria neamului și de care mulți se plîng că e greu de cetit—și e natural să se plîngă, căci s’au deprins cu scrisul mo­dern pe care-l poți ceti dormind, și chiar sforâind — cartea a­­ceasta e o istorie a Romîno- Moldo-Vlahilor, pătrunsă de i­­iiea romanității și a unității poporului român. Și omul acesta, care a scris cărți în latinește, a lăsat Turcilor, pe de-asupra, cîn­­tece armoniiate de el, pe care ei le cîntă și astăzi. Să ai cunoștinți depline în toate domeniile, să scrii în lim­ba­ araba, de pildă, cu aceiași stă­­pînire a stilului cu care scrii în limba latină clasică, să ții într’o mînă Apusul și’n alta Răsăritul din punct de vedere cultural era un lucru extraordinar pe vremea aceia, și eraul care fusese capa­bil să-l realiseze era unul fără pereche în Europa. Și, ce e mai mult, toată învățătura lui nu-i ajuta la nimic în ce privește viața. Nici chiar în Rusia, unde nu i se cerea unui boier decît să-și tundă părul și să poarte o pe­rucă, ar fi fost chiar o impoli­­teță să vii cu pretenții de inte­­lectual la Curtea acelui Țar Pe­tru care și ștergea ciubotele cu îmbrăcămintea mobilelor, cînd poposia cu suita lui în casa cuiva, lăsînd în urmă un adevărat de­zastru. După cît se vede, comparația între Lazăr și Cantemir îi avan­taj­ează mult pe Domnul Mol­dovei , ce era natural la unul, e minune la celalt Dar mai e și altceva. Școala Ardeleană, așa cum o cunoaștem noi, vrednică de toată recunoștința noastră, nu zic că a cetit opera lui Cantemir, care nu e tipărită și, deci, nu se putea răspîndi. dir C­antemir e în capul unei întregi școli mol­dovenești, și acei cari au făcut un element de viață națio­ală din ideia romanității au fost Moldovenii din secolul al XVIl-lea într’o vreme cînd prin Psaltirea Mitropolitului Dosoftei s’a în­trebuințat pentru prima oară tot acolo forma versului popular, trecînd apoi și în Ardeal. Nu­­ trebuie deci să nu închi­puim că s’au născut personali­tăți extraordinare într’o singură provincie, fără concursul celor­lalte. Orice credință a noastră n’are preț dacă nu se sprijină pe idem că e totdeauna o operă solidară pentru toate ținuturile românești, dintre care niciunul nu trebuie să se umilească în fața celorlalte. Așa trebuie înțelese comemo­­rarea de i­ri și pelerinajul de azi: comemorăm pe om, dar nu îngenunchem ca țară în fața ni­mănui. Gindul acesta este al no­stru al tuturora și, ce e mai mult, noi cești de aici am avut întăii țara liberă, și numai în pămînt liber gîndul s­e desfășură în toată puterea și măreția lui. Dacă­ s­crieri­le lui Cantemir au rămas în manuscris, n’au ră­mas sterpe, căci trebuie să ne gîndim că e mare lucru știința, învățată cu greu. Dacă s’a le­gat cu Țarul în 1711, el se în­țelegea Domn slobod, stăpîn pe țara lui întreagă, căreia i s’ar fi restituit tot ce-i luaseră Tur­cii, toată Basarabia răpită de a­­ceștia. Și dacă Rușii ar fi ajuns înnaintea Turcilor și Cantemir ar fi rămas Domn in Moldova, trebuie să ne gîndim­ ce focar de cultură ar fi făcut el din a­­ceastă țară, față de care și-ar fi putut împlini datoria pănă în ultima clipă a vieții lui. De aceia, dacă Lazăr are sta­tuia lui, e bine, dar trebuie să avem — la Iași, dar, poate mai tărziu — oricum întărit aici în București, în centrul vieții ro­­mânismului întreg, statuia lui Dimitrie Cantemir. Căci, dacă, fără vina lui, viața i-a fost aspră, dacă soarta l-a făcut să moară cu lacrimile pe obraz lînga o soție care vorbia o limbă străină și lîngă copii cari creșteau în alt spirit decît al neamului său, el vorbia cu țara lui doar numai prin literele pe care le cobora pe hîrtie ca să închege din ele povestea trecutului țerii lui. Du­ios lucru! Dacă el n’a reușit să facă să triumfe prin opera lui ideile lui, aceasta se datorește însă și al­tui lucru. Nu creadă cineva că Lazăr, care a făcut, venind din Ardeal, o descălecare culturală așa de lăudabilă, a îndeplinit ceia ce a îndeplinit numai prin el însuși. Să ne uităm puțin mai de aproape la activitatea lui, și poate că vom găsi într’însa și alte învățături. întăiu el n’a venit ca repro­­s intant al unuia din cuventele religioase care au despărțit po­porul din Ardea! In «neuniți», adecă ortodocși, și «uniți» cari se cer a fi numiți catolici, Lazăr n’a venit, deci, în nu­­mele unuia din aceste două cu­rente, de­și, din mijlocul unei fa­milii de ortodoxi, ar fi vrut să fie Vlădică al Romînilor orto­doxi din Ardeal, cari pănă atunci avuserâ numai Vlădici sîrbi. Li s’a dat însă un Vlădică român, pe acel Vasile Moga, împotriva drepturilor pe care credea că le are Lazăr. Și astfel, refușat de ai lui, a venit Lazăr la n­oi. Clain n’a venit; Șincai n’a venit, Pe­tru Maior a călcat doar pe aici. Iar Lazăr a venit, refușat de ai lui și poftit la noi. Poftit, nu de bărbați măcar, ci de o femeie care avea copii de crescut, de Bărcănească, a cărei casă în ruină se mai poate vedea încă lîngă Ploești. Deci, dacă erau la noi oameni avînd nevoie de ingineri «nemți» pentru hotărnicii, erau și femei care aveau nevoie de un Român din Ardea­ pe care-l aduceau — și știau pe cine aduc — pen­tru a­ li crește copiii românește. Mulți boieri l-au și sprijinit pe Gheo­ghe Lazăr, care și-a dat învățătura lui în ch­iiuțele de la biserica Sf. Sava, în acel loc unde se vede acum un liceu foarte sistematic, dar unde aș vrea să se vadă, alături, vechea bisericuță cu chiliie ei, pentru ca, după exemplul Românilor cari păstrau vechile lor amintiri modeste lîngă mărețele columne și arcuri de triumf din vremîle mai noi, să nu putem da sama în orice clipă de unde am ple­cat ca să ajungem unde sînt em­. Lazăr a fost deci chemat și sprijinit de noi. Prin faptul că l’am adoptat noi, Țara­ Romă­­nească liberă, Lazăr a putut să facă ce a făcut pentru noi. El a venit singur la o țară întreagă, nu l-a trimis o țară întreagă la cîțiva singuri. Și avem sufletul lui Lazăr în sufletul ucenicilor vii, în fruntea cărora stă Fliade Rădulescu. Și dacă Lazăr a creiat sufletul lui­­ Eliade Rădulescu,acesta a creiat gloria lui Lazăr. Fără această desăvîrșire, Lazăr ar fi râmas puțin lucru. Doar era la Iași Gheorghe A­­sachi, care n’a pomenit nicio­dată de Lazăr Om învățat, pur­tat la Viena, la Roma, introdu­­­câtor de ritmuri italiene și el propagator al ideii romane Dar lui i-a lipsit ucenicul. De aceia, în Moldova, ca e totuși a ținut pasul, n’a fost cu­rentul sentimental puternic care a fost aici în Muntenia. Aici era o întreagă lume romănească gata­ să prindă învăță­tura cea bună. Lazăr ni-a dat ce a putut ve­nind de la Școala Ardeleană, pornită și ea de la o școală din Moldova. Dar desăvîrșirea ope­rei lui a făcut-o elementul tine­resc pe care i - am­ oferit noi în țara liberă. Și învățătura pe care o putem scoate de aici se poate cuprinde în următoarea mlasă cu care înd­em această comemorare: Prin nimic nu se poate servi idealul unei națiuni decît prin cultură și disciplină. Conferința imp­­e­riala britanica ANGLIA. — Luni se va deschide la Londra Confe­rința imperială a Dom­inio­­nurilor. Toți primii-miniș­­tri au sosit în Anglia a­­fara de d. Bruce șeful Gu­vernului australian care este așteptat în cursul săptă­­mînei acesteia. In afară de d. Bruce, prim - ministru australian, care va sosi aici Joi, toți primii-miniștri ai dominio­­nurilor precum și ceilalți represintanți transoceanici de la Conferința imperială, se află acum la Londra. Se atribuie mult interes discursurilor care vor fi pro­­­ a­nunțate la sesiunile de inau­gurare ale Conferinței care va începe mine. Ziarul «Ob­server» spune ca prima chestiune care va fi tratata va fi hotârîrea dacă aceste discursuri de inaugurare vor trebui publicate."Dacă, după cum se crede, se va lua o hotărire în favoarea publicării, atunci textul ofi­cial al discursurilor se va face cunoscut mine seară. Ședința însăși se va ține în secret. Se crede că d. Bald­win se va ocupa în discur­sul sau de deschidere cu situația generala externa și va atrage atențiunea spe­cială asupra resultatelor obținute în recenta sa în­trevedere cu d. Poincaré la Paris. ­0Híi Mii! V TURCIA.— Comisiunia Constituției de la Adu­narea Națională lucrează cu activitate la proiectul pent­u noua Constituție a Turciei. Unele ziare co­munică că s’a luat in con­siderație înființarea Re­­publicei

Next