Neamul Românesc, martie 1924 (Anul 19, nr. 47-72)
1924-03-28 / nr. 69
■A Conferința de la Viena Ședințile comisiunii pentru fixarea raporturilor ruso-romîne au început la Viena și cred că până acuma nu vor fi fost rupte de anumite apucături introduse în omagiile internaționale de «diplomația» Sovietelor. In aceiași sală acum un secol și ceva se adunau represintanții Statelor europene după înfrîngerea lui Napoleon I -iI pentru a da o nouă alcătuire Statelor, ale căror hotare fuseseră schimbate, învălmășite de marea furtună războinică a Cuceritorului. Multe nedreptăți au ieșit din desbaterile de atunci. Acei cari voiau prin hotărîrile lor să împiedece vărsarea de sînge au provocat prin nedreptatea lor conflicte mult mai crunte pentru generațiile următoare. Oricum însă acești diplomați cu cravată și dantele aveau în fața logicei umane și a istoriei un mare avantagiu, ca să zic așa de ținută. Ei porneau de la un principiu și-l urmau până la sfirșit. Deși se vorbise de națiuni, într’un sens totuși deosebit de cel de astăzi, ei, acești oameni de școală veche, țineau cu învierșunare la principiul teritorial. Și, pe baza amintirilor de drept și a necesităților de «echilibru european», s’au tras granițe și s’au distribuit grupe de ființe umane. Conferința de azi, în altă epoca, pleaca de la un alt principiu. Acuma oamenii nu sunt zestrea pămîntului, ci pămintul e moșia oamenilor. Nu înradacineaza pe nime ca șerb un teritoriu, ci ca om liber fiecare poate decide asupra soartei locului unde s’a născut. Autodeterminare, ziceau Americanii lui Wilson. «Samoupravlenie» traduceau Rușii, cari pretindeau ca ideia a venit întîiu de la desagregarea lor politica, de la iubirea lor de discuții, de la patima lor pentru gesturile libertare. Cînd la Viena ei vin cu buzunarele pline de protestările Basarabenilor de importație și a doua zi după cele mai răsunatoare declarații de meetinguri, li se pare că sînt consecvenți. Autodeterminare au proclamat odată, autodeterminare vor acuma. Dar logica de azi nu mai e așa de sigură ca logica veche. Punctul de plecare al posesiunii de fapt care exista ieri este el oare îndreptățit? Cucerise poporul rusesc prin muncă pașnică Basarabia? Sau, fără știința poporului rusesc, fără vre-un merit al lui, țarismul, represintînd un Imperiu universal, a ușurpat un pămînt ai cărui locuitori n’au fost niciodată întrebați? Cînd cei vechi de la Viena luau basa teritoriala, el o urmăriau de la început, de la constituirea Statului. Ar fi fost natural ca aceștia noi, sprijinindu- se pe basa națională, să ieie și ei tot de la început, de la constituirea națiunii, firul argumentației lor. Și atunci conferința ar fi putut da resultate pe care nu le va atinge niciodată pe aceastălaltă cale. N. Iorga Baza care se distruge Nici familia nu a scăpat teafără din sdruncinul și din vălmășagul epocal. Societatea cea mare, clătinată de convulsiile unei noi așezări, suferă și în această restrânsă societate prototipică, familia. Cine străbate promiscuitatea haotică, de noutate jicnitor neadaptată și datină în ruină, care e viața unui sat romînesc de azi, va avea imaginea fioroasă a desagregării morale. Căsătoria a devenit excepție: concubinajul regulă generală. Bunele rîndueri ale vieței, sfințite de veacuri, parcă nu mai au nici un răsunet în sufletul tineretului din sate, scăpat din disciplina lor și alunecat în aventura instinctului. Legătura religioasă dintre un flăcău și o fată care voiesc să întemeieze o casă încetase de mult să mai fie obligatorie. Legătura civilă încetează și ea. Nu mai rămîne decît legătura„dragostii“ care să strînga în cingătoarea ei o familie. Dar această legătură singură e instinctuală, — capricioasă și schimbătoare ca instinctul însuși. Ea nu poate da nici o garanție de durabilitate. Pe temelia ei nu se poate clădi decît o viață coborîtă în subuman, o viață animalică despuiată de înțeles moral statornic. O biată fetiță de țară, cu obrăorii arși de soare reparați prin straturi de văisele, cu buze galvanizate în alifie roșie, cu ghete înalte și rochie parodiind naiv eleganța orașului, se mărită astfel la paisprezece ani. Legătura ține cîteva luni și se de face tot așa de lesne cum s’a făcut, ca să dea loc alteia și apoi alteia... La șaisprezece ani această fetiță a avut patru cinci bărbați și rod al legăturii aventuriere, un copil, care rămîne de obiceiu pe seama îngăduitoarei bunici. Fiindcă tînera și părăsita mamă trebuie să-și încerce din nou norocul... Chiar dacă l-ar găsi în cele din urmă sub un acoperiș mai statornic, ce suflet aduce în casă o astfel de soție care n’a avut răgazul să mingile un an de zile visul ei de fecioară purificator și înălțător prin toată naiva lui credință în fericire ? Căsătoria aceasta va fi întemeiată pe dureroase dezamăgiri ale unei ființe fără adolescență, care s’a pomenit din copilă femeie îmbătrînea fără vreme. Și ce suflet va avea generația de mîine a satelor, născută din această animalică promiscuitate, crescută ]n voia întîmplării, generație ca și cum nu ar fi avut părinți ? Regimul acesta al dezagregării familiei, care tinde să se generalizeze, e focarul anarhiei sociale de mîine. Se desbate chestiunea alcolismului. Dar problema socială cea mai gravă este problema căsniciei, problema societății amenințate în însăși temelia. Va avea Statul singur destulă autoritate morală s’o rezolve ? Căci, în fond, e vorba de o problemă morală. Din momentul în care s’a pierdut sensul legăturii invizibile dintre oameni, s’a ivit primejdia familiei. Nichifor Crainic Domnia gladiatorilor Democrația este fără îndoială un dar făcut mulțimii de către intelectuali. In locul minorității conștiente de rosturile și drumurile umanității, democrația așează, în dorința realizării unei dreptăți integrale, mulțimea ca supremă instituție de judecată. Mulțimea alege și hotărîrile ei sunt porunci neînduplecate, mandatarii devin simpli purtători de cuvînt ai judecății populare. Situația cărturarilor în democrație amintește pe Faust care a chemat spiritele, dar cînd au venit nu l ea mai putut stăpîni. S’au chemat la viață mulțimile, și greșală inițială, pentru a le da mai multă pasiune în lupta de creiare a unei noi orîndueli sociale aceiaș care au vrut să înalțe umanitatea făcînd o singură judecătoare a rosturilor ei, a coborît-o ațîțîndu’i toate instinctele. De aici pornește păcatul inițial ce apasă, pîngărind năzuințele ideale ce au călăuzit începuturile așa de romantice ale democrației. La noi însă mai mult ca oriunde democrația se sbate în smîrcurile instinctelor. Rezultatele lor au început să se vadă. Eri lovituri în Cameră astăzi alegerile cu bătie de la Romanați. Partidele nu se mai pot impune prin inteligența înarmată cu o bogată știință de carte. Făptura firavă a celui care și-a vlăguit tinerețea a plecat vecinic deasupra cărții nu mai are ce căutam politică. Prea multe, un zid de cărți îi separă de tumultul continuu al mulțimii, acei care au călătorit prea mult prea departe în țara senină a inteligenții, sunt acum în politică niște exilați. Cu ce se mai poate impune maselor un cărturar, cînd învățătura lui este disprețuită? In Parlament cuvîntul lui dacă întîmplător este auzit poate provoca supărarea cuiva și replica o va primi sub forma unor palme răsunătoare sau a unor pumni îndesați, își va simți zi de zi mușchi prea slabi pentru a mai avea curaj iar pieptul prea slab pentru a urla mai tare decît turma elocință, intelectualul va fi curînd anulat. Prezența lui în Parlament va fi numai decorativă, autoritatea lui dispărută, căci toreadorii vor fi oamenii cu musculatura atletică antrenați în lupte cu pumnii grei de plumb ai boxeurilor. Masivitatea trupurilor va forma cea mai nediscutată elocință parlamentară. Nu este o simplă ironie provocată de ultimile întîmplări ci desprinderea din vălmășala faptelor a spiritului ce ne domină. Este o reacțiune împotriva cărturarilor, este un proces de eliminare a intelectualilor din complexitatea vieții sociale. Războiul a schimbat tablele de valori. Nu este o simplă întîmplare că volumele de versuri rămîn uitate, dacă editorii se mai încumetă să scoată, în rafturile prăfuite. O ură surdă, nebănuit de mare este împotriva cărții; s’ar părea că în conștiința oamenirir își face drum credința că tot răul izvorăște din cuprinsul cărților care ucid viața. Parcă ar reveni epoca decadenții romane cînd alături de gladiatori coborau în arenă împărații Romei. Spartomania care a golit bibliotecile, a lăsat creerul virgin de orice învățătură dar a dat rotunzimi de fiară brațelor vînjoase, prevestește o nouă domnie: a gladiatorilor. Acum acel care se va aventura în luptele politice pline de risc, nu se va mai pregăti cetind istoria doctrinelor economice sau teoria plus valorii la Marx, ci va învăța cîteva lovituri definitive la box. Domnia gladiatorilor, nostalgie pentru epoca cimpanzeilor. Pamfil Șeicaru O generație nouă iugoslavă Cine crede că stăruința de fier a vecinilor bulgari, oameni cari nu sînt fața de noi la întîia declarație de iubire, ci o au, iubirea, pusa pe mecanică, gata să vorbească la orice prilej bine venit, cine crede că această stăruință e puțin obosită prin crisele pe care, cu atîta simț de solidaritate, și le da regatul Țarului Boris, se înșeală. Cînd diplomația ascunde și presa, strîngînd din dinți, tace, sunt alte elemente care lucrează; cînd o cale se vede rara folos, o altă cale e, imediat, descoperită și urmată Cu același ideal înnaintea ochilor, care nu e național, ci întrece cu mult marginile înguste ale naționalismului sincer și onest, idealul hegemoniei în Balcani, imperialismul bizantino slav al evului mediu. Cercurile tineretului bulgar trimes la studii în străinătate sunt îndrumate într’o direcție cu totul nouă pentru a se ajunge la același scop. După ce a fost învățat, în vremea războiului, să strige că Bulgarii nu sunt decit niște buni Turanieni, frați cu Turcii și cu Ungurii, acuma li se recomandă cu căldură «ideia slavă». Și, între atîția Slavi cîți sunt alături de dînșii, ei aleg, ca și cum rasa bulgară n’ar fi căutat să stîrpeasca pe Sîrbi, tocmai pe acești camarazi iugoslavi. Se apropie de ei, îl măgulesc și ii vorbesc tot mai cald, tot mai șirabătător, de viitorul Stat deplin a Iugoslavilor, în care Sîrbi și Bulgari vor fi în aceleași hotare. Ce sunt în stare a faxe Bul gării în aceste hotare, e altă chestie. Dar ideia surîde ambițiilor tinere ale colegilor și ea își face drum. Noi trebuie s-o știm din vreme și să căutăm și noi mijloace de a înlătura primejdia. N. Iorga Pentru orfanii de război. SubcîferUe se primesc la administrația „Neamului Românesc“. RĂSPfNGIȚI „Neamul Românesc“ Au subscris pănă acum: Tratativele româno-ruse Prima ședință , fixată pentru astăzi Corespondentul nostru special din Viena ne comunică următoarele: întrevederea preliminară anunțată între d-nii Langa Rășcanu și Crestinschi, șefii celor două delegații, a avut loc Marți la ora 11 în Palatul Camerei deputaților. Au asistat la această întrevedere și cei doi secretari ai delegațiilor, d-nii dr. Cazacu și Ustinov. In convorbirea pe care au avut-o și care a durat trei sferturi de oră, d-nii Rășcanu și Crestinschi și-au exprimat reciproc dorința de a lucra cu folos pentru statele ale căror interese le reprezintă respectiv; convorbirea s-a mărginit însă la generalități, și d. Constinschi a evitat să dea vreo lămurire asupra programului său la conferință. Singurul lucru precis care a rezultat din această întrevedere a fost stabilirea pentru Miercuri dimineața a unei prime întruniri a tuturor delegaților în prezența d-lui Grünberger, ministrul de externe al Austriei. Restul acestei prime întruniri este facerea prezintărilor și fixarea programului. Ședința de deschidere a conferinței a fost fixată pentru astăzi, Joi. Ea va fi prezidată de d. Grünberger. Se pare că d. Crestinschi intenționează să prezinte în Conferință un «memoriu al populației basarabene“ prin care se cere evacuarea Basarabiei și plebiscitul. Un ©c © uc din presa franceză într’un articol care vibrează de profundă convingere și de caldă simpatie, d. Albert Juliien se ocupă in „Petit Parisien” de conferința romînorusă. După ce relevă oportunitatea votului dat de Parlamentul francez pentru ratificarea convenției privitore la Basarabia, adăugind că era o datorie pentru Franța, „să consacre repararea nedreptății săvîrșite prin răpirea din 1812”, d. Julien continuă astfel: „Oricît de împăciuitoare ar fi intențiunile lor, oreît de vie le-ar fi dorința de a se înțelege asupra tuturor punctelor controversate, este evident că Romînii nu vor putea subscrie anumite pretenții emise de diverse organe bolșevice și care, de altfel, sunt în formală contradicție cu atitudinea de pănă acum a Guvernului din Moscova. „După cum Franța n’ar putut consimți, a doua zi după armistițiu, la organizarea unui plebiscit în Alsacia-Lorena, tot astfel Romînia n'ar putea accepta să fie pusă din nou în discuție, la șase ani după încheierea păcii, o stare de lucruri care nu e conformă numai tradițiilor istorice ale Basarabiei și voinței lămurii exprimate a locuitorilor ei, ci și principiului — de care Sovietele au făcut totdeauna atîta caz — că popoarele sunt libere să dispună de soarta lor”. Autorul articolului se întreabă apoi cum pot Sovietele „să revendice moștenirea imperialistă a Ecaterinei a II-a” — după expresia d-lui Poincaré —, călcînd în picioare principiul în virtutea căruia s’a proclamat independența diferitelor republice sovietice, — și mai ales cum pot nesocoti ele indiscutabilul caracter moldovenesc al Basarabiei. „Consacrînd realipirea Basarabiei, încheie articolul, Franța și-a îndeplinit odată mai mult rolul ei de slujitor al dreptății. In același timp ea a arătat poporului român că nu uită serviciul pe care el l-a făcut cauzei comune cînd s’a aruncat vitejește în lupta cea mare, fără a se gîndi la primejdiile ei. „Din acest act, legăturile de sinceră afecțiune care unesc Franța cu Rominia nu pot ieși decît întărite, și vizita oficială pe care suveranii romîni o vor face în curînd la Paris va fi, fără îndoială, o strălucită dovadă despre aceasta”. ( Știri de peste hotare Respingerea unei moțiuni de neîncredere în guvernul englez Londra 26. Camera comunelor a respins cu 289 contra 211 voturi o moțiune de neîncredere în guvern din cauză că a părăsit ideia unei baze navale la Singapore. Greva de la tramvaiele din Londra nu a fost soluționați Londra 26.— Negocierile pentru aplanarea grevei de la tramvaiele din Londra n’au reușit. Personalul a respins propunerea patronilor de-a li se spori salariul cu 5 Shilling! pe săptămînă, muncitorii cer 8. Chestiunea siguranței Franței și acordul franco-englez Paris 26.—Redactorul diplomatic al agenției Havas află că la întrevederea care a avut loc între d-nii Macdonald și Saint-Aulaire s’a discutat în primul rînd chestiunea siguranței Franței, care reprezintă punctul cel mai principal în acordul general, dintre Franța și Anglia. sfpt de încredere în guvernul grec Athena 26. — Adunarea Națională grecească a exprimat guvernului încredere cu 259 voturi contra 3 și 13 abțineri. Din Camera franceza Paris 26. — Camera a amînat cu 421 contra 51 de voturi interpelarea regalistului Daudet privitor la atitudinea poliției cu prilejul anchetei morței fiului său. Ministrul de interne a pus chesiunea de încredere în legătură cu această interpelare. Chestiunea miniera se agravează In Anglia Seafield, 26 Mart. — Negocierile care au fost reluate intre proprietarii de mine și minieri, în vedere de a înlătura greva în industria minieră, au ajuns astăzi la un punct mort. Proprietarii de mine refuză de a face noui concesiuni in ce privește minimum de plată. Mîine va trebui să se țină conferința delegaților minieri, cînd se va pune chestiunea balotajului pentru declararea grevei. îl*ie mie Din punct de vedere calitativ actuala programă analitică nu ține seamă de evoluția spiritului copilului, de gradația de la fantazie la memorie și în fine la cugetarea logică. Din punct de vedere cantitativ de asemenea programul e foarte încărcat voind pare că deodată să-l pună pe elev în curent cu toți termeni, expresiile și numirile lucrurilor înconjurătoare, îi dă un material prea încărcat, indigerabil. Cei cari susțin cultura formale, aduc ca argument în spirijinul ei (Neymann) faptul că ea e posibilă, deducînd această posibilitate din faptul că memoria poate fi exercitată și prin silabe fără sens, devenind apoi mai ageră și pentru cele cu înțeles și 2) că o mare parte din datele de cultură — 8 din 10 — se pierd cu timpul, rămînînd numai acea dispoziție de a prinde mai ușor, de a legă mai ușor „1 en isis” datele — precum și puterea memoriei și a inteligenții, fără de care elementele de erudiție nu pot fi utilizate. Toate aceste dispoziții de a reacționa într-un fel sau într altul față de datele inteligenții, formează un substrat sigur pentru cultivarea caracterului, scopul cel mai susținut al educației formale. „Caracterul ese la iveală deasupra tuturor datelor, pe cari le produce experiența“ zice pedagogul Baumgartner din Zitau. „El singur ține stindardul vieții, el aduce lumină în toate rătăcirile, trăinicie în nesiguranță și încredere în viitor. Caracterul stă mai presus de orce cultură intelectuală — care poate fi împreunată cu o conștiință de rind — și cu batjocorirea orcîrui ideal „Și mai departe Adaug, că poate cineva să stea foarte sus ștințîficește; dar să rămîte în urma unui țăran de rînd în privința curățeniei de gîndire, spiritului de dreptate și adevăr“. Goethe cere în romanul său educativ „Wimn. Meisters Lehrjahre“, „Grosse Gedanken und ein reines Herz“. Curățenia inimii e legea morală recunoscută și de rigorismul kantian și pentru Nietzsche singura lege valabilă și pentru supraom. In „Also sprach Zarathustra“ scrie: „Nur ein, Gebot gilt dir, sei reinl“ „Toată știința și toate eptitudinele, pe cari ți le dă instrucția educativă“ zice Rein „trebuie în același timp să servească și culturii caracterului“. Căci ce însemnează aptitudine fără gînd bun, elocință fără caracter, știință fără conștiință ? Cum poți face această legătură între știință și caracter ? Legînd de datele intelectuale date sentimentale. Ceace știi și ai învățat, trebuie să fie și simțit. Unită cu simțirea capătă știința preț pentru noi, căci numai acele cunoștinți simțite vor avea în ele energia latentă, care la un moment dat să isbucnească în fapte. Știința rece căpătată de nevoie, de silfi, rămîne închisă acolo și cînd ceva o răscolește, fie indiferentă sau de povară. Deci, dacă am putea învață ceva din aceste precepte e acela, că educatorul să știe să facă deosebire între știința seacă, moartă, de erudiție, costelivă cu care elevul se îndoapă pentru examen, ca apoi s-o uite cît mai repede și cea vie, caldă, palpilîndă, pe care de multe ori ți-o însușești în afară de școală, singur, dacă vezi că școala nu-ți dă — și desigur, din aceasta ai profitul cel mai mare, aceasta e știința — energie. In ea pulsează viața, în ea se zbate năzuința spre perfecția individuală, dorința de a o desvolta, îmbunătăți, de a o răspîndi și altora. Aceasta e știința vie. Numai ea va interesa și datoria profesorului e de a face pe elev să capete interes de cea ce predă. Și la noi ca și aiurea, se dă, pro forma, locul de onoare religiei și obiectelor de cultură formală. Și dacă s’au introdus studiul limbilor, credeți că s’a făcut din alte interese, de cît cele practice ? Acelaș lucru și despre desemn (la noi e tolerat doar cel liniar. In Germania e introdusă aquarela și chiar pictura. Dacă cultivarea caracterului este țelul educației formale apoi trebuie să ținem seamă că acest caracter nu se poate desvolta decît în funcție de sociabilități. De aici și-au tras adversarii culturii formale argumente pentru doctrina lor materialistă. Individul capabil, care s’a bucurat de zestrea intelectuală a înnaintașilor săi, e dator s’o mărească s’o lase altora mărită, căci nu încetează cultura, nu se oprește la el, ci e într’o continuă curgere. Intelectul, deci trebuie să-și jertfească din libertatea sa pentru a sprijini acest progres al științei. E teoria intelectului în serviciul științei pure (Renan, L’avenir de la science), desigur, una din fețele cele mai simpatice ale culturii materiale. O altă față a aceleași teorii e aservirea științei vieții practice, susținută de Spencer. Practic ca englezul, el chiar clasifică științele după timpul pe care-l reclamă la însușirea lor, preferind, desigur, pe acelea cari cer timp mai puțin și au un folos practic imediat. Ar vrea — pedagogul practic — ca tot programul să fie ocupat de chestiunile industriale și comerciale, ca din școală să iasă gata oameni de afaceri. După cum la stabilirea idealului educativ am arătat că sistemul ecletic este cel mai bun, tot astfel și ca stabilirea unui principiu de mijloc între educația materială și cea formală vom recurge la acelaș sistem. Conciliarea a formulat-o Barthy dar desigur că a existat înaintea lui, la Herbart, care cere ca învățămîntul să imite progresul istoric omenesc. Concluzia la care ne oprim nu este deci nici educația materială nici formală. Este liceul unitar fără nici o secțiune, dar cu disciplinele tuturor secțiilor, avînd ca ideal educația caracterului, printr’o educație activă dinamică, vie, multilaterală, căreia să i se servească ca hrană știința-energie. Orce atitudine tranșantă pentru clasicism sau realism nu va însemna decît un lucru: ne înapoiem, nu înaintăm ! Să dorească reformatorii de astăzi aceasta ? Virgil Tempeanu ADMINISTRAȚIA = STRADA DOMNIȚA ANASTASIA No 6 TELEFON 91 a