Oastea Domnului, 1934 (Anul 5, nr. 1-52)

1934-06-10 / nr. 24

Alul V. ~e număr din foaie coajă: Lel2'50. | Red. Admin.­ Sible, Str. Avram lancu 5. | Abonament: 1 an (fără „L. S.“) 100 Lai. Un prinos cuvenit. „Aduceţi-vă aminte de mai mari voştri" (Evrei 13, 7.) La 14 iunie, în Capitala Ţârii, se sărbătoreşte un om şi o lucrare duhovnicească. Este vorba de una dintre cele mai luminoase figuri ale Bisericii noastre drept măritoare. Părintele I. Mihălcescu, decanul Facultăţii de teologie din Bucureşti. Împlineşte 60 de ani de vârstă şi 30 de ani de învăţător al atâtor rân­duri de preoţi. Rareori am cunoscut, între das­călii noştri, un chip de bunătatea şi blajinătatea sărbătoritului. Nu mi-a fost dat să aud măcar un cu­vânt împotriva acestui învăţat dog­matist, în sufletul căruia am găsit modelul smereniei şi blândeţii. Iată un bărbat care a fost sortit să cinstească cel mai înalt învăţă­mânt printr o cucernicie şi iubire largă pe care nici un ascunziş, nici o politică, nici o socoteală omenea­scă nu i-a inpuţinat-o. Noi, cei din­­Oastea Domnului«, cari am avut fericitul prilej de a-l avea mărturisitor înaintea I. P. S. Patriarh, nu vom uita niciodată a­­părarea caldă pe care a făcut-o ini­ţiatorului »ostăşiei« şi numelui pe care şi l-a dat tovărăşia noastră du­hovnicească, precum niciodată nu vom uita simţimintele sale de largă şi prietenească simpatie pentru o lucrare de rodnicie în matca sfintei Biserici. Ne alăturăm, cu lacrimă de ru­găciune şi recunoştinţă, la sărbăto­rirea Părintelui Mihălcescu, I. Dr. Oprişan. Creştinii de azi.. Creştinii de azi să ne trezim Din amorţeala necredinţei Şi prin taina pocăinţei Către Domnul să păşim. Căci prea mult noi am greşit Ca păgânii, ba mai rău Să ne ierte Dumnezeu Cât satanei am slujit. Creştinii de azi să luăm aminte grija lumii să lăsăm Şi a noastră vieaţă să o dăm Lui Isus de acum ’nainte. Ca să nu cădem în chin »Din binele і tăgăduit« Domnul fie prea mărit In vecii vecilor, Amin. loan Iosif, Hamzoaia—Neamţ- Ce credem noi? Noi, cari avem credinţă adevă­rată în Hristos, fiul lui Dumnezeu, zicem şi credem, că Biserica creştină de la începutul ei şi până la sfâr­şitul lumei acesteia va rămânea una şi aceiaşi Biserică. Noi cei stator­nici în credinţa noastră credem, că Hristos este pururea în faţa noa­stră şi cele propoveduite de El vor rămânea adevăruri neclintite. Hristos este acolo, unde dom­neşte pacea. El este carele a trimis pe învăţăceii Lui să propoveduiască pacea şi să samene sămânţa dra­gostei cătră deaproapele. Mulţi din­tre învăţăcei au suferit moarte, pentru că au propoveduit şi au în­văţat, că pacea şi dragostea faţă de aproapele sunt unele din cele mai frumoase virtuţi omeneşti. Unde este Hristos, acolo este Credinţa adevărată. Acolo strălu­ceşte podoaba sfinţeniei. El este lumina lumii. El este calea adevă­rului şi viaţa. Cel ce îşi va da inima lui Domnului, nu va umbla întru întuneric. Poruncile date de Mântuitorul sunt legi naturale şi înţelepte şi pentru împlinirea lor, să fim tovarăşi de luptă şi învingere. Când cetim despre suferinţele Domnului nostru, şi vedem că oa­menii păcătoşi cât de nedrept s’au purtat cu El, câte a trebuit El să sufere pentru că a spus adevărul. Ne aducem aminte că şi cu noi se fac multe nedreptăţi, şi mai suntem persecutaţi de multe ori când spunem adevărul; viaţa noa­stră este câteodată nesuferită, însă noi car­ ştim, că ce a suferit Dom­nul pentru noi, trecem peste ne­dreptăţile ce se fac nouă şi ne mângăiem ştiind că nu numai noi am suferit şi suferim pentru drep­tate, ci şi fiul Lui Dumnezeu a suferit. Când cetim învăţăturile Lui, min­tea noastră nu se mai gândeşte la deşertăciunile lumii. Nu ne mai gândim la cele pământeşti, ci toată fiinţa noastră este cuprinsă de Du­hul Dragostei faţă de Mântuitorul şi faţă de aproapele nostru. In inima noastră, arde atunci făclia Credinţei. Ne îndreptăm picioarele noastre spre cărările poruncilor Lui. Ochii noştri neîncetat cătră El caută şi ne convingem că gura noastră totdeauna trebuie să laude pe Domnul Hristos, în vecii vecilor. Amin. Iacob Lascu, ostaş al Domnului, com. Paloş. Sibiu, 10 Iunie 1934 Ziua praznicului nostru sfânt a trecut; ne-a învrednicit scumpul nostru Mântuitor să mai prăznuim odată ziua Oastei. După cele petrecute, după cele văzute, după cele simţite, pătrunşi de Duhul lui Dumnezeu, suntem îndemnaţi a striga: »Vom prăznui această zi, ca pe o sărbătoare so­lemnă a Domnului«. Zilele Cincizecimii, ne avem o­­dată pe an, prin darul lor, au me­nirea de­ a ne hrăni pentru parcur­sul întreg al unui an, deci ne vom apropia de ele cu toată sfinţenia şi cele întipărite în sufletul nostru în vremea serbării lor, ne vor rămâne, ca nişte stâlpi luminoşi şi puter­nici, unde ne vom sprijini sufletul nostru. După ce a trecut şi Praznicul Rusaliilor din acest an, ne punem întrebarea: de ce Oastea Domnului pune un preţ atât de mare pe el ? Nu este o sărbătoare ca şi cele­­lalte sărbători, din care avem doar atâtea în decursul anului? Nu! Dacă lumea creştină de astăzi este obişnuită a petrece sărbătoare după sărbătoare, Duminecă după Duminecă, praznic după praznic, fără a mai simţi ceva din sfinţenia lor, fără aşi mai deschide sufletul şi­ a mai primi apa vie, pe care Mântuitorul e gata s’o reverse din belşug asupra tuturor, încât au a­juns sărbătorile zile de tihnă, de hrană mai bună şi prilej de petre­ceri şi de beţii, iată în faţa acestor stări de lucruri: »Oastea Domnu­lui« cu ajutor de sus, vrea să prăz­­nuiască o zi, aşa după cum cer Scripturile: »Veţi prăznui această zi ca pe o sărbătoare solemnă a Domnului­. Cine a fost la Sibiu în prazni­cul Cincizecimii, s’a putut convinge de solemnitatea mare pe care a primit-o, ziua întemeierii Bisericii lui Hristos. Credinţa şi viaţa de buni creş­tini a ostaşilor Domnului au aprins din nou focul sfânt al Cincizecimii. Toată vremea ni-am petrecut-o în Ierusalimul Oastei, s'a simţit fâl­fâirea de sus a Duhului lui Dum­nezeu. Oameni străini de Oaste, au mărturisit cu deplină sinceritate, că la văzul smereniei şi-al credinţei ostaşilor, au fost mişcaţi şi­ au sim­ţit că puterea lui Dumnezeu lu­crează prin ei. Catedrala lacrimilor din Sibiu, cu sfântul ei altar, ne stă de măr­turie. Mulţumim Domnului pentru ziua sfântă ce ne-a hărăzit-o şi-i cerem în rugăciunile noastre ca să ne facă vrednici de-a prăznui această sfântă zi, ca pe o sărbătoare solemnă a Domnului şi-a sufletelor noastre, până la sfârşitul vieţii noastre. Preot Oh. Seca­, Popa Cinzecţme. Veţi prăznui această zi ca pe o sărbătoare solemnă a Domnului (Ieşire 12, 14). Pilde şi istorioare. Uşa închisă cu mai multe lăcate. Când o uşă este închisă cu 4 lăcate dacă deschidem 3 din lăcate uşa tot închisă va rămâne; tot astfel dacă un păcătos care a co­mis patru păcate, a mărturisit 3 din ele şi pe al patrulea la tăcut, tot în păcate rămâne. Puneţi lacăt la gură. Un om tânăr dar foarte certă­reţ veni odată la un călugăr să-i ceară o cămaşă de chinuri. Călu­gărul Ii făcu semnul cruci asupra guri zicându-i: »Cea mai bună că­maşă de chinuri este un lăcat pe această gură«. Sfântul Ludovic al IX-lea. Acest rege mergea în toate zi­lele ca să asculte două sau trei Sfinte Leturgii şi când і se spunea că poporul găseşte aceasta ca ceva neobicinuit răspundea: E curios; dacă aş petrece mai mult timp la joc sau la vânătoare nimeni nu s’ar interesa; dar dacă petrec la Sfânta Leturgie, lumea spune că aşa ceva e neobicinuit. Medicul şi bucătarul. Un mare medic francez obici­­nuia ca atunci când era chemat la bolnav să treacă și pe la bucătăria lor. Acolo saluta pe bucătar sau pe bucătăreasă și Ie zicea: »Noi me­dicii vă datorăm foarte mult căci fără mâncările dumneavoastră gus­toase cea mai mare parte din me­dici ar muri de foame­. El voia să spună cu aceste cuvinte că mâncă­rile gustoase sunt cauza celor mai multe boli. — Necumpătarea aduce tot felul de boli şi omoară mai multă lume decât războiul. Din franţuzeşte: Alexandru Bâdiuţă, elev. Nr. 24.

Next