Opinia, decembrie 1897 (Anul 1, nr. 177-198)

1897-12-04 / nr. 179

ANUL I No. 179 Numărul 10 Bani AN­OA’AMS­IRTEIE încep la 1 şi 15 ale fie-căreii luni şi se plă­tesc tot-d’a-tuna înainte" In Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe şi străinătate prin mandate poştale Un an in ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZA ADMINISTRAŢIA No 43. — Nirada Golleî­ No. 48 EDIŢIA DE SEARA IAŞI —JOÎ 4 DECEMBRIE, 1897. ANUIICMJmi.E Id Iaşi şi judele se primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV . . . . 20 b. linia „ „ III ... . 40 „ „ Inserțiile și reclamele ... 50 „ „ S I ii n ii măr , veffluiH îl© feaiii No. 43— Strațiî» jfa. 43 ZI AU CONSERVATOR COTIDIAN SITUAȚIA LA COMUNA Done Momente Ceea ce caracterizează pe colec­tivist în chip mai evident, este pa­rada ce face de sentimente gene­roase. „Talpa casei“ și „studențimea u­­niversitară“ sunt la fie­ce pas no­tele covîrşitoare în concertul pe ca­re ’l dă zilnic presa liberală. Tărănimea s’a bucurat vecinie, în aparenţă, de solicitudinea desăvâr­­şită a vorbăreţei colectivităţi — a­­ceasta, însă, n’a împedecat pe cel cari formează rezerva etnică a nea­mului romînesc de a se gunoi de boală şi de mizerie, mai rău de­cit pe vremea iobăgiei. Tineretul universitar a avut pu­rurea simpatia presei demagogilor — de­şi a simţit vecinie pe spete deosebirea propăstioasă dintre vor­bele şi faptele colectiviştilor. La 1884, cînd „cetăţenii indig­naţi“ au făcut incursiune, sub pro­tecţia poliţiei, în curtea spitalului Colţea şi au rupt oasele studenţi­lor, cari, umiliţi de tratamentul gro­solan la care ’l supunea doctorul Rîmniceanu, s’au pus în grevă — poliţia a asmuţit canalia asupra u­­niversităţii, şi Ion Brătianu, în mij­locul sîngelui vărsat de agenţii săi, dedea ordine ciomăgaşilor lui Radu Mihaiu : „Daţi în carne vie !“ Astă iarnă, cînd, pentru a înă­buşi protestările celor revoltaţi de atitudinea guvernului în chestia mi­tropolitului Ghenadie, poliţia a dat cuvîntul bătăuşilor — ticăloşii cari formează garda de onoare a miniş­trilor colectivişti s’au năpustit în sălile de studiu ale universităţii şi au stîlcit în bătăi pînă şi pe dom­nişoarele care urmau cursurile fa­cultăţilor. Aşa tratează liberalii pe studenţi, cînd amestecul acestora în trebile publice nu le foloseşte. Dar cînd intervenţia tinerimei universitare face, prin consecinţele ei regreta­bile, jocul stăpînirei, atunci, studenţii, pentru cari, în alte ocazii, colecti­viştii n’au de cît ciomege şi închi­soare — devin copiii resfăţaţi pen­tru cari guvernul n’are de­cît cu­vinte de laudă şi de încurajare. E adevărat că pledînd cauza stu­denţilor rătăciţi, stăpînirea vorbeşte, în aceste împrejurări, în propria sa cauză. Mişcarea de zilele trecute, miş­care ale cărei consecinţe au pîngă­­rit renumele ţarei, a fost exploa­tată de guvern In folosul său- de aceea ministrul de interne, răspun­zător de neomeniile sevîrşite, a mers cu părtinirea pentru agenţii inconştienţi al poliţiei pînă a vexa pe rectorul universităţii. Această stîngăcie a d-luî Fere­­chidi a provocat demisia rectorului, ca şi astă iarnă, cînd cu devasta­rea sălilor de studii de la univer­sitate—atît e de adevărat că ace­leași cauze produc în­tot­deauna aceleași efecte. Este adevărat că ministrul de culte, emoționat de gravitatea fap­tului, a respins demisia d-luî Ma­­iorescu—dar motivele cari au de­terminat această demisiune sunt prea adînci pentru ca lucrul să se sflrşească aci. Autoritatea rectorului e ştirbită prin amestecul ministrului de in­terne în agitaţiile studenţeşti — şi d. Maiorescu s’a văzut In neputinţă de a pune capăt anarhiei, cînd or­ganele cari ar trebui să’l secun­­deze se găsesc tocmai în tabăra acelora pe cari rectorul universi­tăţii trebue să-i cheme la respectul regulamentelor universităţii. Două momente importante, din punctul acesta de vedere, sunt de reţinut în purtarea d-lui Sturdzade cînd deţine puterea ; de amândouă ori rectorul universităţii a fost silit să demisioneze pentru motive atît de puternice în­cît să nu le poată expune de­cît M. S. Regelui în audienţă privată. Primul moment a fost anul tre­cut, cînd bestia arm­ată, condusă de comisarii poliţieneşti, a însînge­­rat sălile universităţii; al douilea moment a fost deună­zi, cînd po­liţia, pentru a pregăti guvernului o popularitate factice, a devastat cartierele evreieşti în numele stu­denţilor universitari. De prima oară, demisia d-luî Ma­iorescu a produs căderea guver­nului Sturdza , de astă dată, cazul fiind cu mult mai greu în urma notei puterilor streine, e cu putinţă ca chestia rectorului să urască du­pă sine o schimbare de regim. G. Rădulescu Socotelile Drapelului De cînd a vezut că încercarea cu bilete albe nu a reuşit să bage în speriaţi pe guvern, gru­pul aurelianist a adoptat o altă sistemă. Cu carnetul în mînă, drapeliştii ţin pas cu pas socoteală de şubredenia isbîndelor parlamentare ale guvernului, crezînd ast­fel a-î arăta că la un moment dat poate suferi o tabîrcă. Ast­fel, sub titlul de „Simple constatări", Dra­pelul face, în nmnărul de azi, următoarea so­coteală de spiţerie parlamentară guvernului. In şedinţa de la 25 Noembrie, Camera şi-a continuat constituirea. Presanţi 145 d-nî deputaţi. Pentru comisi­­unea de petiţiuni participă 83, nu votează 63. Pentru comisiunile de indigenare şi cea bud­­getară (cele maî importante delegaţiuni ale A­­dunărei), participă 80 deputaţi , 65 nu votează. Şedinţa de la 25 Noembre: Prezenți 139 deputaţi. La alegerea de 3 membri pentru casa de depuneri nu participă 44 ; la alegerea unui membru în consiliul rural nu participă 68; la alegerea de 2 membri în comisiunea pentru revizuirea caselor publice nu participă 73 / Şedinţa de la 27 Noembre: Presenţi 137 deputaţi. La alegerea unui membru în comisiunea financiară nu participă 64. In comisiunea budgetară (în locul d-luî Emil Costinescu) d. Viţu se alege cu 73 voturi (54 abţinuţi). OAMENI ŞI LUCRURI Soluţia.—Să recunoaştem că în bună parte suntem de vină şi noi, dacă nu chiar în totul. Mered le-am tot cîntat: teatrul e în faliment; mered am sîcîit pe „cei doi“ din comitetul tea­tral—căci d. Caudella n’a fost nici­odată mem­bru activ în numitul comitet—că duc instituţia teatrului la ruină; am tot divulgat socoteli com­promiţătoare, şi am umplut multe coloane cu golul din casa teatrului naţional. De-acuma însă răspunsul este dat pentru toţi şi pentru toate: „Piraţii din America“ au fost puşi în studiu. O lovitură mare —un coup—se va da Iaşului amator de senzaţii cu carabine şi cu corăbii, va fi un.... şah la punga publicului şi se vor auzi împuşcături ca în ziua luărei Plevnei. Noi însă dorim din inimă ca încercarea să izbutească, pentru bunul motiv că ştim dinainte că „succesul e asigurat“. Trebuia numai un sin­gur lucru: ca să se facă cu o lună în urmă ceea ce se face acum şi poate d. Fîntînaru ar fi fost scutit de un drum la redacţia opiniei, de o inspecţie în condicile administrative unde d-sa nu prea vede clar, şi ar fi scutit pe d. Voinescu de a... iscăli. Astăzi, din fericire, soluţia e găsită şi o di­­soluţie a trupei va fi poate legată de ea: e po­sibil ca piraţii să pescuiască în apă tulbure. INSTRUCŢIA LA SATE Cuvîntul Opiniei.—Inspecţiunile domnului Haret. Şcoala din Hoiseşti.— Alt model. Foarte de multe ori am avut ocazia de a înregistra rapoartele învăţătorilor cătră prefectura de judeţ. Acelaşi conţi­nut dureros în toate. Nimic nu se face pentru a da instrucţie săteanului şi nouile localuri de şcoală deja nu corespund menirei lor. Explicaţia nu trebue căutată. Existen­ţa de fapt a şcoalei, îngrijirea localu­lui, furnizarea materialului didactic, i­­giena, grija elevilor lipsiţi de mijloace— toate sunt date pe seama primarului comunei respective. Rapoartele sub-prefecţilor asupra ca­racterului acestor primari, asupra mo­dului de a administra, vorbesc pentru faptul că şcoala nu poate fi dată pe mâna lor. Primarii comunelor rurale sunt spirt, oameni inculţi şi numai ast­fel se es­­plică de ce învăţătorii se tîngue necon­tenit că localurile sunt rele, improprii, că primarii nu îngrijesc de copiii săraci, că nu se achită măcar cheltuelile de can­celarie. In timpul iernei, în toiul anului sco­lastic, cursurile se suspendă în cele mai multe părţi, pentru că primarul n’a fur­­nisat lemnele necesare. In­specţiunile d-lui Harri Ministrul instrucţiunei s’a putut con­vinge de halul şcoalelor rurale. D. Spiru Haret a făcut prin"" luna Octombre un lung turneu prin judeţele Iaşi şi Bo­toşani. La Iaşi a inspectat­­ şcoalele din Leţcani, Hoiseşti, Podul-Iloaiei, Prigo­­reni, Tr.-Frumos, Cotnari, Cepleniţa şi Bădeni. Toate localurile şcolare sunt defectu­oase, după părerea ministrului. Materia­lul didactic lipseşte, primarii sunt in­culţi. Asupra situaţiunei acesteia mi­nistrul şcoalelor a adresat o lungă a­­dresă ministrului internelor,adresă în care a arătat că primarii comunelor rurale nu se ocupă de loc de ale şcoa­lei; el lasă localurile în ruină, nu pun la dispoziţie servitorii necesari, din ca­re cauză clasele sunt murdare şi neîn­grijite , primarii nu dau ascultare în­văţătorilor în ce priveşte obligativitatea învăţămîntului. . Asupra acestor inspecţiuni ministrul s’a adresat şi revizorilor şcolari din Iaşi şi Botoşani. Acestui de pe urmă­­ scrie despre şcoala din Copolan : în sală am găsit: un pat, un leagăn cu un co­pil în el, iar pe masa clasei, blidele în­văţătorului. La o revizie anterioară a aceleaşi şcoli s’a găsit: un coteţ şi o cloşcă cu pui într’însul. Revizorul din Iaşi Ministrul s’a adresat şi revizorului de Iaşi. I-a făcut tabloul incapacităţei învăţătorilor inspectaţi şi al perfectei înapoieri a învăţămîntului rural din păr­ţile inspectate, precum şi al lipsei de inspect iuu■ revizoriale dese, amănunţite şi pricepute. Şi ministrul, după ce face, aceste aspre, dar foarte bine meritate observaţiuni, revizorului de la Iaşi­­ spune : „M’am convins încă o dată de greul mers al şcoalelor noastre de la ţară. Trebue prin urmare să punem mînă mai viguroasă şi o mai mare tragere de inimă pentru ca să facem să propă­­şască aceste singure focare de lumină, de la care trebue să se împărtăşească fiii de ţărani“. Acesta e ilustrul revizor, căruia şi noi, în repeţite rînduri, i-am recoman­dat maî puţină impasibilitate pentru şcoalele de la sate. Cu un revizor care nu vroieşte să se deplaseze din căldura plăcută a biurou­­luî, lucrurile trebue să ajungă în halul dureros în care le-a găsit ministrul re­vizorului. Şcoala din Hoiseşti Spuneam că, în urma inspecţiunelor, ministrul a înaintat o adresă colegului seu de la interne, adresă în care se plîngea contra primarilor. In acea adresă figurează, ca model de mizerie şcolastică şi şcoala din comuna Hoiseşti, judeţul Iaşi. D. Haret spune despre această şcoală , ea se află instalată într’un local absolut improriu. Materialul didactic lipseşte cu totul. Mobilierul este vechiu şi impropriu —primăria a refuzat chiar a furniza va­sul necesar pentru apă. Inspecţiunile făcute de d. Haret me­rită toată lauda. Dar ele s’au făcut în mod incidental şi nu credem, că, numai observaţiunile riguroase ale ministrului, vor face ca autorităţile să poarte pe viitor mai mult interes pentru şcoalele rurale. Ministrul, care recomandă revizorului „mai multă tragere de inimă“—ar tre­bui să-l observe mai de aproape —■ şi numai contactul asiduu al revizorului cu primarii şi învăţătorii—ar face ca a­­ceste două elemente să fie şi ele cu mai multă tragere de inimă. Almintreli lumina nu va străbate la sate. ÎNCĂ O DOVADĂ Se protestează cu cunoscuta aroganţă colectivistă, contra faptului că scenele de vandalism, cari au dat ţara cu 50 ani în­­dărăpt, n’au fost patronate de guvern. Colectiviştii, cari au speculat totdeauna poporul în profitul lor meschin, esplică şi de astă dată grozăveniile din capitală, prin furia poporului. Mai avem o dovadă despre vinovăţia actualei cîrmuiri: acum un an, cu ocazia publicărei proiectului domnului Poni, e­­vreii din Iaşi convocaseră o întrunire pu­blică de protestare în sala Sidoli. Prefec­tul judeţului, d. V. Gheorghian, era con­tra întrunirei şi, pentru a şti dacă ea tre­buia împedecată sau nu, prefectul se a­­dresă ministrului internelor, d. Stolojan. O depeşă urgentă a acestuia oprea prefec­tului de a se amesteca în afacere, şi îi reco­mandă de a lăsa libertate deplină oratorilor. întrunirea a trecut in linişte. Dovadă că, dacă guvernul vrea, „furia poporului“ nu se deslănţuie. Vom publica mine o interesantă sen­tinţă a curţei de apel din Iaşi în chestia duelurilor. Sentinţa a fost pronunţată în septem­­bre 1893 cu ocazia unui duel mortal. Toate lucrurile merg anapoda sub colectivişti. Şeful partidului e pus sub epitropie—pe cînd în cazuri normale şe­ful epitropiseşte partidul. Majoritatea votează alb—pe cînd mi­noritatea sprijină guvernul. In fine publicul e silit să facă ordine pe stradă — de­oare­ce poliţia sparge geamurile cetăţenilor. Culmea răsturnărei de roluri, însă, e în faptul că prefectura de poliţie, care are, între alte căderi, şi pe aceea de a elibera certificate de bună purtare celor cari nu sunt crezuţi pe cuvînt, cere ea acum asemenea certificate de la oame­nii cărora le-a spart geamurile într’un moment de „indignare“. Intr’adevăr, ca să scape pe viitor de scene a căror pildă au văzut-o în trea­căt deună­zi la Bucureşti, negustorilor ale căror prăvălii s’au spart de către patrioţii necăjiţi li s’a cerut să dea cer­tificate în care să recunoască cum că n’au nici o pretenţie. Nu ştim la ce va sluji d-lul Lecca o hîrtie în care un om cu şalele rupte va declara că nici capul nu ’l doare; sau ţidula în care un negustor, căruia ’i s’a devastat prăvălia, va spune că e mul­­ţămit de blîndeţea părintească cu care a fost tratat de către d. Lecca Caton. Ştim, însă, că obligaţiunea ce s’a pus negustorilor de a declara că n’au nici o pretenţie în potriva celor cari s’au pur­tat în mijlocul tîrguluî ca în fundul co­drului, se potriveşte în totul cu apucă­turile primitive ale colectiviştilor barbari. Ar fi de discutat valoarea morală u­­nor certificate smulse prin asemenea mijloace—dar cine ’şî pierde vremea să vorbească de morală cu poliţia d-luî Sturdza! Ion Dreptul de a critica Dueluri literare.—Ce poate face un critic. Judecăţi părtinitoare.—Literatura la tribunal.­ Măsuri de luat. Se petrec curioase scene în capitala lumel—şi nici nu s’ar putea petrece a­­iurea de cît la Paris. Acolo toate inte­resele şi toate manifestările se întîlnesc şi se izbesc ; acolo, mai mult de­cît ori­unde, se tolerează şi mai puţin în ace­laşi timp,— lucru paradoxal după cum viaţa socială modernă pare paradoxală ea însăşi. Literatura fiind principala manifestare a vieţei pariziane în domeniul ştiinţei se vor produce, fireşte, aceleaşi încăie­rări, aceleaşi complicaţii ca ’n viaţa de toate zilele a marelui Paris. * E o întrebare foarte serioasă şi însem­nată aceea pe care au pus-o unii în faţa tribunalului, alţii—ca s’o rezolve spa­dele—eternele spade! întrebarea, ziceam, e serioasă pentru că e de discutat dacă în paralel cu li­teratura poate și critica să rămîie stă­­pînă pe tot ce se scrie, pe tot ce se cugetă în ramura aceasta. Este critica un gen literar indepen­dent și absolut liber sau trebue privit ca un corolariu al literature! propriu zise—ca să nu punem cuvîntul de pa­razit. Fără îndoială în nenumărate genuri lite­rare critica superioară, creatoare şi mai presus de toate întocmită cu marile însu­şiri de stil şi de frumos are dreptul de a fi considerată cel puţin la înălţimea versului şi prozei literare care dispută pentru sine onoarea întreagă a numelui de «li­teratură». Care este însă dreptul cri­ticului? Un autor după o muncă de ani de zile a terminat o operă literară, pentru scenă sau de tipar; opera a apărut în faţa publicului într’un chip, sau într’altul. A doua zi rubrica gazetelor destinate criticei—literare sau gramatice—îşi dă părerea. De această părere a criticului atîrnă succesul viitor, în parte cel pu­ţin, al numitei lucrări. Presupuneţi însă că opinia criticului a fost intenţionat severă sau eronată, el şi-a ales în chip anumit criteriul de judecată şi pornind de la premise falsi­ficate cu sau fără voie, din prea multă ştiinţă sau—lucrul e indeferent—din ig­noranţă ori pedantism. * Ce drept la rîndul lui are autorul O­­perei faţă de astfeliu de judecăţi ? Căci în afară de partea morală este şi re­zultatul material în strînsă legătură , şi autorul e liber să dee aceeaşi însemnă­tate şi unei părţi şi celeilalte. Un articol de critică bunăoară într’un oraş cu o presă restrinsă poate avea o urmare decizivă. Fie ’n bine fie ’n rău critica poate face excese de care să sufere cînd publicul cînd autorul, cînd şi unul şi altul. Complicaţii de soiul acesta s’au pro­dus în toate timpurile dar maî ales se petrec astă­zi cînd literatura domină şi se împrăştie tot mai mult în oraşele mari. Mai dăunăzi directorul marei reviste «Revue de deux mondes» a fost chemat în judecată de un autor aproape obscur, autor unei tragedii în versuri Fré­­dégonde, reprezentată la «Comédie fran­­caise». Un articol al ilustrului critic Jules Lemaitre apărut în numita revistă a dat o mare lovitură zisei tragedii care a şi fost scoasă din repertorul comediei după cîte­va reprezentaţii. Şi pentru acest lu­cru d. Duboust a dat în judecată pe di­rectorul celei mai mari reviste. * Acum un an Catulle Mendés a avut un proces de aceeași natură din prici­na unui articol sever, publicat în «Jour­nal». De actualitate recentă sunt: duielul intre Armand Silvestre și Henri Bauer, unul autor celebru, altul critic­abil; lupta a izbucnit după piesa Tristan de Leonois, reprezentată la Comédie. Lugné-Poe, directorul ziarului Oeuvre are două duieluri în urma unei piese: cunoscutul artist s’a ridiculizat într’o... piesă și apoi­ a îndrăznit să scrie un articol violent. * Sunt interesante nelipsitele intervie­­vuri care s’au făcut cu ocazia aceasta. In genere criticii literari şi teatrali îşi susţin dreptul de a’şi da părerea în toată

Next