Opinia, decembrie 1897 (Anul 1, nr. 177-198)
1897-12-04 / nr. 179
ANUL I No. 179 Numărul 10 Bani ANOA’AMSIRTEIE încep la 1 şi 15 ale fie-căreii luni şi se plătesc tot-d’a-tuna înainte" In Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe şi străinătate prin mandate poştale Un an in ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZA ADMINISTRAŢIA No 43. — Nirada Golleî No. 48 EDIŢIA DE SEARA IAŞI —JOÎ 4 DECEMBRIE, 1897. ANUIICMJmi.E Id Iaşi şi judele se primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV . . . . 20 b. linia „ „ III ... . 40 „ „ Inserțiile și reclamele ... 50 „ „ S I ii n ii măr , veffluiH îl© feaiii No. 43— Strațiî» jfa. 43 ZI AU CONSERVATOR COTIDIAN SITUAȚIA LA COMUNA Done Momente Ceea ce caracterizează pe colectivist în chip mai evident, este parada ce face de sentimente generoase. „Talpa casei“ și „studențimea universitară“ sunt la fiece pas notele covîrşitoare în concertul pe care ’l dă zilnic presa liberală. Tărănimea s’a bucurat vecinie, în aparenţă, de solicitudinea desăvârşită a vorbăreţei colectivităţi — aceasta, însă, n’a împedecat pe cel cari formează rezerva etnică a neamului romînesc de a se gunoi de boală şi de mizerie, mai rău decit pe vremea iobăgiei. Tineretul universitar a avut pururea simpatia presei demagogilor — deşi a simţit vecinie pe spete deosebirea propăstioasă dintre vorbele şi faptele colectiviştilor. La 1884, cînd „cetăţenii indignaţi“ au făcut incursiune, sub protecţia poliţiei, în curtea spitalului Colţea şi au rupt oasele studenţilor, cari, umiliţi de tratamentul grosolan la care ’l supunea doctorul Rîmniceanu, s’au pus în grevă — poliţia a asmuţit canalia asupra universităţii, şi Ion Brătianu, în mijlocul sîngelui vărsat de agenţii săi, dedea ordine ciomăgaşilor lui Radu Mihaiu : „Daţi în carne vie !“ Astă iarnă, cînd, pentru a înăbuşi protestările celor revoltaţi de atitudinea guvernului în chestia mitropolitului Ghenadie, poliţia a dat cuvîntul bătăuşilor — ticăloşii cari formează garda de onoare a miniştrilor colectivişti s’au năpustit în sălile de studiu ale universităţii şi au stîlcit în bătăi pînă şi pe domnişoarele care urmau cursurile facultăţilor. Aşa tratează liberalii pe studenţi, cînd amestecul acestora în trebile publice nu le foloseşte. Dar cînd intervenţia tinerimei universitare face, prin consecinţele ei regretabile, jocul stăpînirei, atunci, studenţii, pentru cari, în alte ocazii, colectiviştii n’au de cît ciomege şi închisoare — devin copiii resfăţaţi pentru cari guvernul n’are decît cuvinte de laudă şi de încurajare. E adevărat că pledînd cauza studenţilor rătăciţi, stăpînirea vorbeşte, în aceste împrejurări, în propria sa cauză. Mişcarea de zilele trecute, mişcare ale cărei consecinţe au pîngărit renumele ţarei, a fost exploatată de guvern In folosul său- de aceea ministrul de interne, răspunzător de neomeniile sevîrşite, a mers cu părtinirea pentru agenţii inconştienţi al poliţiei pînă a vexa pe rectorul universităţii. Această stîngăcie a d-luî Ferechidi a provocat demisia rectorului, ca şi astă iarnă, cînd cu devastarea sălilor de studii de la universitate—atît e de adevărat că aceleași cauze produc întotdeauna aceleași efecte. Este adevărat că ministrul de culte, emoționat de gravitatea faptului, a respins demisia d-luî Maiorescu—dar motivele cari au determinat această demisiune sunt prea adînci pentru ca lucrul să se sflrşească aci. Autoritatea rectorului e ştirbită prin amestecul ministrului de interne în agitaţiile studenţeşti — şi d. Maiorescu s’a văzut In neputinţă de a pune capăt anarhiei, cînd organele cari ar trebui să’l secundeze se găsesc tocmai în tabăra acelora pe cari rectorul universităţii trebue să-i cheme la respectul regulamentelor universităţii. Două momente importante, din punctul acesta de vedere, sunt de reţinut în purtarea d-lui Sturdzade cînd deţine puterea ; de amândouă ori rectorul universităţii a fost silit să demisioneze pentru motive atît de puternice încît să nu le poată expune decît M. S. Regelui în audienţă privată. Primul moment a fost anul trecut, cînd bestia armată, condusă de comisarii poliţieneşti, a însîngerat sălile universităţii; al douilea moment a fost deunăzi, cînd poliţia, pentru a pregăti guvernului o popularitate factice, a devastat cartierele evreieşti în numele studenţilor universitari. De prima oară, demisia d-luî Maiorescu a produs căderea guvernului Sturdza , de astă dată, cazul fiind cu mult mai greu în urma notei puterilor streine, e cu putinţă ca chestia rectorului să urască după sine o schimbare de regim. G. Rădulescu Socotelile Drapelului De cînd a vezut că încercarea cu bilete albe nu a reuşit să bage în speriaţi pe guvern, grupul aurelianist a adoptat o altă sistemă. Cu carnetul în mînă, drapeliştii ţin pas cu pas socoteală de şubredenia isbîndelor parlamentare ale guvernului, crezînd astfel a-î arăta că la un moment dat poate suferi o tabîrcă. Astfel, sub titlul de „Simple constatări", Drapelul face, în nmnărul de azi, următoarea socoteală de spiţerie parlamentară guvernului. In şedinţa de la 25 Noembrie, Camera şi-a continuat constituirea. Presanţi 145 d-nî deputaţi. Pentru comisiunea de petiţiuni participă 83, nu votează 63. Pentru comisiunile de indigenare şi cea budgetară (cele maî importante delegaţiuni ale Adunărei), participă 80 deputaţi , 65 nu votează. Şedinţa de la 25 Noembre: Prezenți 139 deputaţi. La alegerea de 3 membri pentru casa de depuneri nu participă 44 ; la alegerea unui membru în consiliul rural nu participă 68; la alegerea de 2 membri în comisiunea pentru revizuirea caselor publice nu participă 73 / Şedinţa de la 27 Noembre: Presenţi 137 deputaţi. La alegerea unui membru în comisiunea financiară nu participă 64. In comisiunea budgetară (în locul d-luî Emil Costinescu) d. Viţu se alege cu 73 voturi (54 abţinuţi). OAMENI ŞI LUCRURI Soluţia.—Să recunoaştem că în bună parte suntem de vină şi noi, dacă nu chiar în totul. Mered le-am tot cîntat: teatrul e în faliment; mered am sîcîit pe „cei doi“ din comitetul teatral—căci d. Caudella n’a fost niciodată membru activ în numitul comitet—că duc instituţia teatrului la ruină; am tot divulgat socoteli compromiţătoare, şi am umplut multe coloane cu golul din casa teatrului naţional. De-acuma însă răspunsul este dat pentru toţi şi pentru toate: „Piraţii din America“ au fost puşi în studiu. O lovitură mare —un coup—se va da Iaşului amator de senzaţii cu carabine şi cu corăbii, va fi un.... şah la punga publicului şi se vor auzi împuşcături ca în ziua luărei Plevnei. Noi însă dorim din inimă ca încercarea să izbutească, pentru bunul motiv că ştim dinainte că „succesul e asigurat“. Trebuia numai un singur lucru: ca să se facă cu o lună în urmă ceea ce se face acum şi poate d. Fîntînaru ar fi fost scutit de un drum la redacţia opiniei, de o inspecţie în condicile administrative unde d-sa nu prea vede clar, şi ar fi scutit pe d. Voinescu de a... iscăli. Astăzi, din fericire, soluţia e găsită şi o disoluţie a trupei va fi poate legată de ea: e posibil ca piraţii să pescuiască în apă tulbure. INSTRUCŢIA LA SATE Cuvîntul Opiniei.—Inspecţiunile domnului Haret. Şcoala din Hoiseşti.— Alt model. Foarte de multe ori am avut ocazia de a înregistra rapoartele învăţătorilor cătră prefectura de judeţ. Acelaşi conţinut dureros în toate. Nimic nu se face pentru a da instrucţie săteanului şi nouile localuri de şcoală deja nu corespund menirei lor. Explicaţia nu trebue căutată. Existenţa de fapt a şcoalei, îngrijirea localului, furnizarea materialului didactic, igiena, grija elevilor lipsiţi de mijloace— toate sunt date pe seama primarului comunei respective. Rapoartele sub-prefecţilor asupra caracterului acestor primari, asupra modului de a administra, vorbesc pentru faptul că şcoala nu poate fi dată pe mâna lor. Primarii comunelor rurale sunt spirt, oameni inculţi şi numai astfel se esplică de ce învăţătorii se tîngue necontenit că localurile sunt rele, improprii, că primarii nu îngrijesc de copiii săraci, că nu se achită măcar cheltuelile de cancelarie. In timpul iernei, în toiul anului scolastic, cursurile se suspendă în cele mai multe părţi, pentru că primarul n’a furnisat lemnele necesare. Inspecţiunile d-lui Harri Ministrul instrucţiunei s’a putut convinge de halul şcoalelor rurale. D. Spiru Haret a făcut prin"" luna Octombre un lung turneu prin judeţele Iaşi şi Botoşani. La Iaşi a inspectat şcoalele din Leţcani, Hoiseşti, Podul-Iloaiei, Prigoreni, Tr.-Frumos, Cotnari, Cepleniţa şi Bădeni. Toate localurile şcolare sunt defectuoase, după părerea ministrului. Materialul didactic lipseşte, primarii sunt inculţi. Asupra situaţiunei acesteia ministrul şcoalelor a adresat o lungă adresă ministrului internelor,adresă în care a arătat că primarii comunelor rurale nu se ocupă de loc de ale şcoalei; el lasă localurile în ruină, nu pun la dispoziţie servitorii necesari, din care cauză clasele sunt murdare şi neîngrijite , primarii nu dau ascultare învăţătorilor în ce priveşte obligativitatea învăţămîntului. . Asupra acestor inspecţiuni ministrul s’a adresat şi revizorilor şcolari din Iaşi şi Botoşani. Acestui de pe urmă scrie despre şcoala din Copolan : în sală am găsit: un pat, un leagăn cu un copil în el, iar pe masa clasei, blidele învăţătorului. La o revizie anterioară a aceleaşi şcoli s’a găsit: un coteţ şi o cloşcă cu pui într’însul. Revizorul din Iaşi Ministrul s’a adresat şi revizorului de Iaşi. I-a făcut tabloul incapacităţei învăţătorilor inspectaţi şi al perfectei înapoieri a învăţămîntului rural din părţile inspectate, precum şi al lipsei de inspect iuu■ revizoriale dese, amănunţite şi pricepute. Şi ministrul, după ce face, aceste aspre, dar foarte bine meritate observaţiuni, revizorului de la Iaşi spune : „M’am convins încă o dată de greul mers al şcoalelor noastre de la ţară. Trebue prin urmare să punem mînă mai viguroasă şi o mai mare tragere de inimă pentru ca să facem să propăşască aceste singure focare de lumină, de la care trebue să se împărtăşească fiii de ţărani“. Acesta e ilustrul revizor, căruia şi noi, în repeţite rînduri, i-am recomandat maî puţină impasibilitate pentru şcoalele de la sate. Cu un revizor care nu vroieşte să se deplaseze din căldura plăcută a biurouluî, lucrurile trebue să ajungă în halul dureros în care le-a găsit ministrul revizorului. Şcoala din Hoiseşti Spuneam că, în urma inspecţiunelor, ministrul a înaintat o adresă colegului seu de la interne, adresă în care se plîngea contra primarilor. In acea adresă figurează, ca model de mizerie şcolastică şi şcoala din comuna Hoiseşti, judeţul Iaşi. D. Haret spune despre această şcoală , ea se află instalată într’un local absolut improriu. Materialul didactic lipseşte cu totul. Mobilierul este vechiu şi impropriu —primăria a refuzat chiar a furniza vasul necesar pentru apă. Inspecţiunile făcute de d. Haret merită toată lauda. Dar ele s’au făcut în mod incidental şi nu credem, că, numai observaţiunile riguroase ale ministrului, vor face ca autorităţile să poarte pe viitor mai mult interes pentru şcoalele rurale. Ministrul, care recomandă revizorului „mai multă tragere de inimă“—ar trebui să-l observe mai de aproape —■ şi numai contactul asiduu al revizorului cu primarii şi învăţătorii—ar face ca aceste două elemente să fie şi ele cu mai multă tragere de inimă. Almintreli lumina nu va străbate la sate. ÎNCĂ O DOVADĂ Se protestează cu cunoscuta aroganţă colectivistă, contra faptului că scenele de vandalism, cari au dat ţara cu 50 ani îndărăpt, n’au fost patronate de guvern. Colectiviştii, cari au speculat totdeauna poporul în profitul lor meschin, esplică şi de astă dată grozăveniile din capitală, prin furia poporului. Mai avem o dovadă despre vinovăţia actualei cîrmuiri: acum un an, cu ocazia publicărei proiectului domnului Poni, evreii din Iaşi convocaseră o întrunire publică de protestare în sala Sidoli. Prefectul judeţului, d. V. Gheorghian, era contra întrunirei şi, pentru a şti dacă ea trebuia împedecată sau nu, prefectul se adresă ministrului internelor, d. Stolojan. O depeşă urgentă a acestuia oprea prefectului de a se amesteca în afacere, şi îi recomandă de a lăsa libertate deplină oratorilor. întrunirea a trecut in linişte. Dovadă că, dacă guvernul vrea, „furia poporului“ nu se deslănţuie. Vom publica mine o interesantă sentinţă a curţei de apel din Iaşi în chestia duelurilor. Sentinţa a fost pronunţată în septembre 1893 cu ocazia unui duel mortal. Toate lucrurile merg anapoda sub colectivişti. Şeful partidului e pus sub epitropie—pe cînd în cazuri normale şeful epitropiseşte partidul. Majoritatea votează alb—pe cînd minoritatea sprijină guvernul. In fine publicul e silit să facă ordine pe stradă — deoarece poliţia sparge geamurile cetăţenilor. Culmea răsturnărei de roluri, însă, e în faptul că prefectura de poliţie, care are, între alte căderi, şi pe aceea de a elibera certificate de bună purtare celor cari nu sunt crezuţi pe cuvînt, cere ea acum asemenea certificate de la oamenii cărora le-a spart geamurile într’un moment de „indignare“. Intr’adevăr, ca să scape pe viitor de scene a căror pildă au văzut-o în treacăt deunăzi la Bucureşti, negustorilor ale căror prăvălii s’au spart de către patrioţii necăjiţi li s’a cerut să dea certificate în care să recunoască cum că n’au nici o pretenţie. Nu ştim la ce va sluji d-lul Lecca o hîrtie în care un om cu şalele rupte va declara că nici capul nu ’l doare; sau ţidula în care un negustor, căruia ’i s’a devastat prăvălia, va spune că e mulţămit de blîndeţea părintească cu care a fost tratat de către d. Lecca Caton. Ştim, însă, că obligaţiunea ce s’a pus negustorilor de a declara că n’au nici o pretenţie în potriva celor cari s’au purtat în mijlocul tîrguluî ca în fundul codrului, se potriveşte în totul cu apucăturile primitive ale colectiviştilor barbari. Ar fi de discutat valoarea morală unor certificate smulse prin asemenea mijloace—dar cine ’şî pierde vremea să vorbească de morală cu poliţia d-luî Sturdza! Ion Dreptul de a critica Dueluri literare.—Ce poate face un critic. Judecăţi părtinitoare.—Literatura la tribunal. Măsuri de luat. Se petrec curioase scene în capitala lumel—şi nici nu s’ar putea petrece aiurea de cît la Paris. Acolo toate interesele şi toate manifestările se întîlnesc şi se izbesc ; acolo, mai mult decît oriunde, se tolerează şi mai puţin în acelaşi timp,— lucru paradoxal după cum viaţa socială modernă pare paradoxală ea însăşi. Literatura fiind principala manifestare a vieţei pariziane în domeniul ştiinţei se vor produce, fireşte, aceleaşi încăierări, aceleaşi complicaţii ca ’n viaţa de toate zilele a marelui Paris. * E o întrebare foarte serioasă şi însemnată aceea pe care au pus-o unii în faţa tribunalului, alţii—ca s’o rezolve spadele—eternele spade! întrebarea, ziceam, e serioasă pentru că e de discutat dacă în paralel cu literatura poate și critica să rămîie stăpînă pe tot ce se scrie, pe tot ce se cugetă în ramura aceasta. Este critica un gen literar independent și absolut liber sau trebue privit ca un corolariu al literature! propriu zise—ca să nu punem cuvîntul de parazit. Fără îndoială în nenumărate genuri literare critica superioară, creatoare şi mai presus de toate întocmită cu marile însuşiri de stil şi de frumos are dreptul de a fi considerată cel puţin la înălţimea versului şi prozei literare care dispută pentru sine onoarea întreagă a numelui de «literatură». Care este însă dreptul criticului? Un autor după o muncă de ani de zile a terminat o operă literară, pentru scenă sau de tipar; opera a apărut în faţa publicului într’un chip, sau într’altul. A doua zi rubrica gazetelor destinate criticei—literare sau gramatice—îşi dă părerea. De această părere a criticului atîrnă succesul viitor, în parte cel puţin, al numitei lucrări. Presupuneţi însă că opinia criticului a fost intenţionat severă sau eronată, el şi-a ales în chip anumit criteriul de judecată şi pornind de la premise falsificate cu sau fără voie, din prea multă ştiinţă sau—lucrul e indeferent—din ignoranţă ori pedantism. * Ce drept la rîndul lui are autorul Operei faţă de astfeliu de judecăţi ? Căci în afară de partea morală este şi rezultatul material în strînsă legătură , şi autorul e liber să dee aceeaşi însemnătate şi unei părţi şi celeilalte. Un articol de critică bunăoară într’un oraş cu o presă restrinsă poate avea o urmare decizivă. Fie ’n bine fie ’n rău critica poate face excese de care să sufere cînd publicul cînd autorul, cînd şi unul şi altul. Complicaţii de soiul acesta s’au produs în toate timpurile dar maî ales se petrec astăzi cînd literatura domină şi se împrăştie tot mai mult în oraşele mari. Mai dăunăzi directorul marei reviste «Revue de deux mondes» a fost chemat în judecată de un autor aproape obscur, autor unei tragedii în versuri Frédégonde, reprezentată la «Comédie francaise». Un articol al ilustrului critic Jules Lemaitre apărut în numita revistă a dat o mare lovitură zisei tragedii care a şi fost scoasă din repertorul comediei după cîteva reprezentaţii. Şi pentru acest lucru d. Duboust a dat în judecată pe directorul celei mai mari reviste. * Acum un an Catulle Mendés a avut un proces de aceeași natură din pricina unui articol sever, publicat în «Journal». De actualitate recentă sunt: duielul intre Armand Silvestre și Henri Bauer, unul autor celebru, altul criticabil; lupta a izbucnit după piesa Tristan de Leonois, reprezentată la Comédie. Lugné-Poe, directorul ziarului Oeuvre are două duieluri în urma unei piese: cunoscutul artist s’a ridiculizat într’o... piesă și apoi a îndrăznit să scrie un articol violent. * Sunt interesante nelipsitele intervievuri care s’au făcut cu ocazia aceasta. In genere criticii literari şi teatrali îşi susţin dreptul de a’şi da părerea în toată