Opinia, august 1907 (Anul 4, nr. 208-232)

1907-08-05 / nr. 212

5 Bani Exemplară abonamente Un an 6 Innî 5 Bani Exemplarul AJS UNŢ URI On rînd în pag. 1H, 50 Bani ammm AY, 30 a ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Redacţia si­ Administratia: Str. Stefan cel Mare, 38. Anul IV.—No. 212. —Duminică 5 August 1907* ►MU MEr Intervenţionizmu! şi tocmelile agricole XI Am văzut că în perioada dintre 1866 şi 1875, starea interioară a ţări­lor romîneşti era foarte precară, iar starea financiară a noastră era mult mai rea. In asemenea împrejurări econo­mice proprietarii erau foarte strîm­­toraţi băneşte. Lipsindu-le capitalul necesar pentru întreprinderile lor, statul s’a văzut nevoit să dea un a­­jutor eficace proprietarilor, de-aici legea de la 1873, care consfinţeşte constrîngerea corporală şi suplează astfel slabiciunei capitalului. După războiul independenţei lu­crurile se schimbă în ţara romîneas­­că. Odată cu consolidarea noastră politică, vine şi consolidarea econo­mică şi financiară a ţărei. Agricul­tura şi proprietarii se resimt în pri­mul loc de buna stare generală, iar situaţia lor se îmbunătăţeşte în aşa măsură că n’a mai fost nevoie de legea de la 1873, cu dispoziţiunea ei de excepţiune, şi atunci, la 1882, legea pentru tocmelile agricole a pu­tut fi modificată in sensul liberal pe care l’am studiat în articolul pre­cedent. Dar starea economică a ţării, oda­tă îndrumată pe calea propăşirei, a mers mereu progresînd. Iar pro­gresul acesta continuu n’a putut ră­­mînea iară înm­urire asupra agricul­­turei, şi deci şi asupra legei pentru tocmelile agricole. In adevăr, între 1882 şi 1893 starea economică a ţării, precum şi finan­ţele ţării, se prezintă în condiţiunile cele mai bune. Perioada între 1881 şi 1886, cu drept cuvînt numită perioada mari­lor lucrări, este sub raportul econo­mic, perioada cea mai favorabilă. In aceste timpuri statul contractează marele împrumut de 308.525.000 lei, iar la 1889 se unifică diferitele îm­prumuturi de la casa de Depuneri într’un singur împrumut cu dobînda redusă de la 7 și jum., la 5 la sută pe an. In 1887 se omite rentă perpetuă cu 5 la sută, pentru 28 milioane și di­ferite alte împrumuturi, cari toate împreună însumează cifra de 380 de milioane 525.000 lei, parte din ele în rentă perpetuă de 5 la sută, parte în rentă de 4 la sută pe an. Toate aceste împrejurări au con­tribuit indirect la posibilitatea unei reforme a legei tocmelilor agricole într’un sens mult mai liberal de­cît reforma de la 1882. Asemenea nu trebue să uităm răs­coalele de la 1888, cari au contribuit și ele la reforma legei de la 1882. Lipsa de capital şi mai cu seamă lipsa de numerar, făcea ca contrac­tele agricole să fie mai mult nişte trocuri, în cari una din părţi, pro­prietarul, dădea ţăranului pămînt, porumb şi altele, iar în schimb ţă­ranul se obliga să presteze anumite servicii, să execute o anumită can­titate de muncă. Schimbîndu-se însă situaţia econo­mică a ţărilor, capitalul înmulţindu­­se se putea acum vorbi despre un preţ al muncei, şi această stabilire de preţuri a fost prima grijă a le­giuitorului de la 1893 . „După legea de la 1882 modalităţile de plată sunt susceptibile de următoarele serii: 1) Muncă şi bani; 2) Muncă şi dijmă; 3) Muncă, bani şi dijmă; 4) Muncă, bani, dijmă şi altele. Munca se descompune în felurite prestaţiuni precum : pogoane de ară­tură, secerat, treerat, etc. Dijma va­ria după localitate, accesoriile cu­­prindeau: găini, pui, ouă, unt, muş­­chiu de porc, etc. Ori­cine înţelege că combinaţiuni aşa de complicate pun pe plătitor în cea mai neplăcută nedumerire. Toate aceste fracţiuni de plată, nereducti­bile sau greu reductibile la acelaş denuraitor, prezintă inconveniente aproape identice cu alcătuirile pe bani înainte pe mai mulţi ani“. Legea de la 1893 tinde a limpezi valorile preschimbate, obligă în a­­cest scop pe antreprenorul agricol să determine cel puţin care loc se dă pe bani, care pe muncă şi care pe dijmă. Previne cumulul prestaţiu­­nilor şi suprimă condiţiile accesorii.­ Cu alte cuvinte, se stabileşte un fel de bursă cîmpenească cu cote dife­rite şi aici vedem o îndrumare spre o valoare unică, ori bani, ori dijmă, ori muncă, cu posibilitatea de-a aprecia valoarea dijmei şi a muncei in raport cu banul (Tănăsescu şi Grigorescu,—op. cit.“ Cu alte cuvinte, legea dela 1893 operează progresul de­ a aprecia munca în bani, apreciare ce înainte nu se putea face, din cauza lipsei mari de numerar şi din cauza valo­rii prea rădicate a banului. In adevăr, iată ce zice d. P. P. Carp, legiuitorul de la 1893, în acea­stă privinţă în luminoasa expunere de motive, cu cari îşi însoţeşte le­gea: „înainte cînd numerarul era rar şi dobînzile enorme, cînd lipsa de tranzacţiuni interne şi externe ne forţa să consumăm pe loc mai toată recolta, erau justificate obice­iurile vechi, variabile după împreju­rări şi însoţite de felurite prestaţiuni. Nimeni nu plătea în bani pentru că ni­meni nu avea bani. Astă­zi însă, apu­căturile de care vorbim sînt fără îndoială menite a dispare la rîndul lor cum dispar una cîte una, în toate ramurile activităţei umane, formele întrecute de prezent“. Am insistat intenţionat aşa pe larg asupra acestei lăture ,a legei de la 1893, fiind­că ea formează caracterul ei esenţial. Precum, la 1873 legiui­torul s’a văzut nevoit a consfiinţi constrîngerea corporală, din cauza strîmtorărei economice în care se a­­flau atunci proprietarii; precum, la 1882, C. A. Rosetti a putut să des­fiinţeze această măsură a predece­sorului său, din cauză că starea eco­nomică a ţărei şi în special cea a pro­prietarilor, permitea atunci aceasta,— tot astfel la 1892, starea economică a ţărei îmbunătăţindu-se şi mai mult, i-a fost cu putinţă legiuitorului de atunci să specifice şi să aprecieze munca ţăranului în raport cu banul. In articolul viitor voi inzista a­­supra celor­lalte dispoziţiuni din le­gea pentru tocmelile agricole de la 1893, Iaşi, 1907. Sf. Antim EROUL N. IORGA ţară, a început să se amestice şi în po­litica romînilor de dincolo de hotare. Prima d-sale încercare a fost îndrep­tată asupra romînilor basarabeni. Rezul­tatul acestui amestec intempestiv al d-lui lorga, e azi deplin cunoscut la noi. Dar d. lorga e omul care nu se des­­curajază uşor. Respins de basarabeni, d­­orga a îndrăgit acum pe romînii transil­văneni şi nu-i mai slăbeşte cu sfaturile. Rezultatul acestei noui tentative a d-lui Iorga e foarte asămănător cu cela pe care deputatul Iaşului l-a obţinut în Basa­rabia ; răspunsul însă pa care-l capătă d. Iorga de dincolo de Carpaţi, e mult mai drastic şi mult mai categoric „Lup­ta“, ziarul partidului naţional românesc din Ungaria, răspunde astfel la ameste­cul d-lui Iorga : „Sfaturile sunt frumoase, dar numai a­­tunci cînd sunt acceptabile. Şi ele nu sunt acceptabile mai ales atunci, cînd se dau tot soiul de insinuări împotriva unor oa­meni prea serioşi ca să se abată de la datoria lor şi prea buni ca să se supere pe merituoşii sfătuitori, fie ei cît de im­pulsivi“. Am citat într’adins rîndurile ziarului transilvănean, fiindcă în aceste cîteva fra­ze d. lorga îşi va găsi cel mai fidel por­tret al său­„Insinuant“ şi „impulsiv“, iată adevă­rata caracteristică a d-lui lorga. Aceste două defecte alterează întreaga personalitate a profesorului bucureştean. Natura impulsivă a d-lui lorga îi imprimă întreaga sa conduită deşănţată. N’a fost om de ştiinţă în ţara romî­­nească, căruia d lorga să nu-i fi bănuit ştiinţa ; n’a fost literat, căruia d sa să nu-i fi negat talentul; n’a fost om poli­tic, căruia d. lorga să nu-i fi adus cele mai grosolane insulte. Din pricina naturei acesteia impulsive, d. lorga nu şi-a putut cruţa nici prietenii. Sub cele mai mici pretexte şi la cele mai neînsemnate incidente, d. lorga strică pri­etenii de ani şi jură răzbunări sălbatice. E destul să-şi vadă un prieten vorbind cu un aşa zis adversar, pentru ca o nouă duşmănie să nască. Acesta e eroul,—şi cei de la „Lupta ii cunosc, e impulsiv şi insinuant. ALEGEREA DE LA TECUCIU La 12 August se vor face alegerile pen­tru colegiul I de senat la Tecuciu. Candi­datul nostru este, d. Nicolae Xenopol. Tînăr, încă, d. Xenopol are doar 45 de ani pe care îi poartă viguros şi destoinic,— totuşi el şi-a creat un loc de frunte între personalităţile politice din ţara noastră, atît în partidul conservator cit şi în întreaga activitate politică naţională. Muncitor de temperament, el nu a încetat de a lucra în direcţia pe care şi-a ales-o, economia poli­tică , economist distins el a introdus cuno­ştinţele sale în toate chestiile politice pe care le-a prezentat în Cameră, arătînd competenţa sa în această materie. Raportor al budgetului pe 1906—1907, al învăţă­­m­întului, al contenciosului administrativ— în toate ace­le legi d. N. Xenopol a pus ceva din adînca sa cunoaştere a legilor so­ciale ale ţărei noastre. Amestecat în încheiarea tratatelor noastre de comerţ, el a presidat comisiunea care a negociat anul trecut convenţia cu Franţa— şi putem spune pentru că o ştim bine, că la Paris a fost considerat ca un spirit larg şi deschis tuturor marilor chestiuni. Socotit în străinătate ca un economist de valoare, conferinţele sale de la Viena din Aprilie trecut au fost urmărite cu mare a­­tenţie. Chemat de a face aceste conferinţe de o societate din cele mai vechi şi mai bune de economie politică, d. Xenopol va aveni în curînd cu o m­ă serie de con­ferinţe asupra ţărilor balcanice în raport cu Romînia. Corespondent la o mulţime de reviste de sociologie şi economie politică, d. N. Xenopol publică singur, o revistă foarte răspîndită, în limba franceză, „Mişcarea economică“ şi care se bucură de o con­sideraţie aleasă în toate cercurile ştiinţifice europene. Orator de talent, scriitor de valoare, d.­­X. Xenopol are toate calităţile unui om de stat. Tecucenii n’au nevoie de a cumpăni multă vreme voturile lor, alegînd pe d. Xenopol; ei vor da dovadă de un bun simţ politic şi de un înalt patriotism, căci aleg în aceste momente de frămîntâri sociale, un om care nu trebue să lipsească dintr’un parlament. Cine altul de cit d. N. Xenopol e mai bine indicat a discuta chestiile de n ... . . .. , economie politică şi a aduce cu cunoştinţele • Nicolae Iorga, nemulţumit se vede­­ sare profunde o contribuţie sinceră la re­nume CU succesele politice repurtate in solvirea problemei agrare. Tecucenii conservatori vor da Parlamen­tului un om de valoare şi vor merita de la ţară şi de la partidul conservator toată admiraţia şi stima ce se cuvine unor lup­tători devotaţi ideei de propăşire naţională Asistenţa publică Intre multe schimbări ce trebuesc in­troduse în asistenţa medicală cu ocazia reorganizărei serviciului sanitar şi forma­rea noului minister al sănătăţii publice, prima şi cea mai de seamă remaniare trebue făcută în administraţia eforiilor şi epitropiilor spitalelor civile. Nu e o administraţie mai rea, decât această administraţie a averilor rămase pentru întreţinerea spitalelor şi ajutora­rea bolnavilor. Supusă fluctuaţiilor politice, fiecare schimbare de guvern aduce schimbări de la rândaş şi până la sora de caritate în fiecare spital. Dacă în alte administraţii sistemul acesta nu are nici o influenţă, aci această influenţă e dezastruoasă. Un per­sonal inferior medical are nevoie de mul­tă vreme şi multă stăruinţă de a se o­­bicinui cu activitatea unui spital. Inchi­­puiţi-vă că fie­care regim schimbă tot acest personal şi asta în ce chip. Se a­­duc protejaţi, fie ei pregătiţi sau nu, au ei sau nu înclinări sufleteşti de a fi fo­lositori acestor instituţii. Se caută numai căpătuiala cîtor­va oameni şi atîta tot. Şi cine plăteşte aceste schimbări admi­nistrative ? Bolnavul! Pentru ca să poată exista funcţionarul epitropiilor şi pe tim­pul opoziţiei sale, va lucra în aşa chip in timpul slujbei ca să îşi agonisească un surplus pe lîngă leafa sa. Eforii sau epitropii sunt oameni cu mii de ocupaţii, cari au primit aceste demnităţi ca o si­necură sau ca o onoare. Nu vor sta ei să cîntărească şi să judece fie­care act, fie­care fapt şi socoteala administratori­lor inferiori. Şi este un jaf de neertat în aceste administraţii. Credem că ministerul sănătăţii publi­ce va lua în mâni administraţia acestor bunuri spitaliceşti şi că vom avea şi noi o administraţie modernă şi umanitară a spitalelor şi aşezămintelor de sănătate publică. Şi mai este un rău, care datează de mult. E vorba de gratuitatea ajutorului medical. Ori­cine s’ar presenta într’un aşezământ al Epitropiei are dreptul la gratuitatea îngrijirei. Nu protestăm în potriva aces­tui act, căci loveşte ln interesele medi­cilor practicieni, cari nu pot exista din cauza concurenţei ce le fac aşezămintele filantropice, dar protestăm pentru faptul că se servesc de această gratuitate oameni cari pot plăti un medic şi o doctorie şi protestăm pentru că sunt ocupate locu­rile destinate pentru săraci de oameni cu dare de mână. Şi aci vinovată e administraţia căci mai toţi cei cu dare de mână cari vin în spitale sunt recomandaţii şi protejaţii administraţiei. Medicul e nevoit a se su­pune acestor insistenţi venite de sus. Din pricina tuturor acestor neajunsuri, cerem ca viitorul minister al sănătăţei publice să ia aceste aşezăminte sub admi­nistraţia sa. Nu­mai în chipul acesta ele vor corespunde scopului lor şi vom ve­dea şi în ţeara noastră cum măcar să­nătatea e pusă la adăpostul luptelor po­litice, conferinţi în sala teatrului, la lecţiile d-lui Cuza în aula universităţei, la lup­tele electorale. E adevărat că elevul meu a rămas repetent—din cauza absenţelor multe şi eu n’am avut mulţumirea să văd vr­un galon galben de caporal pe mâne­cile mele de stofă neagră. Numai în 1908, după desfiinţarea noastră, şcolarul a de­venit din nou băiatul bun de altă dată. Dar frumoase clipe am trăit în vr’o doi ani de zile şi nu-mi pare rău că în loc de a ajunge vr’o petică murdară, tronez în muzeul de Iorga pe care l’am ales deputat şi l’am purtat îa triumf în 1907“. Hodion OAMENI ŞI LUCRURI INTERVIE­W... Suntem în anul 1910, în încăperea u­­nui muzeu şcolar înfiinţat în oraşul nos­tru prin donaţiunile în bani şi anume diurna fostului deputat al Iaşului, N. Iorga, în legislatura 1907—1909. Intr’un colţ al marei săli care conţine interesanta expoziţiune de obiecte şcolare: cărţi aprobate şi... . dezaprobate, memo­rii, invenţiuni datorite profesorilor sau elevilor, costume şcolare obligatorii şi scoase din uz, şorţuri, corsete, etc. In această atmosferă pur şcolărească am putut lua un scurt interview unei interesante uniforme liciale, atârnată de un cuier, preţioasă religuie scoasă din uzul obligatoriu al şcolilor noastre prin­­tr’un ordin al fostului ministru de in­strucţiune publică în 1907. „Doreşti să ştii—îmi zise uniforma— ceva din amintirele mele, din trecutul meu ? Ei bine, lucrul nu e aşa de greu şi de misterios; ţi l’ar fi putut spune oricine în târgul acesta. Am aparţinut unui elev bunişor—cei buni de tot nu mai existau în vremea mea—băiatul unui modest funcţionar. Avea sărmanul tată, trei copii la liceu şi cu grele sacrificii, cu vaete şi plânsete, s’a putut supune ordinului direcţiunii de a-şi îmbrăca bă­­eţii în uniforme noui şi costisitoare în­tocmite după acelaşi model, la unul şi acelaşi maistru, pentru ca nu cumva să se schimbe ceva din uniforma obligato­rie, ca să nu fie vr’o deosebire de nas­turi sau chiar în culoarea stofei. Bietul funcţionar! Gât s’a văitat şi s’a rugat să fie îngăduit, că avea datorii în târg, plătea camătă, avea o nevastă bolnavă. Dar legea era neînduplecată şi erau pu­ţine zile numai înaintea unui zece Mai. Toţi elevii fără osebire şi fără excepţie a­­veau să apară şi să defileze în uniforme. Dar, cum am aflat, durerea cea mare a bietului tată nu era hainele, pe cît erau cizmele, acele elegante şi cochete cizme militare a trei­zeci de lei perechea în care vezi acum înfipţi pantalonii mei! Bietul om care îşi amanetase lucruri de ale casei pentru confecţionarea costume­lor, era disperat. Noi, cele trei uniforme aşteptam, atîrnate de perete ; aşteptam să ne adapteze la botforii respectivi. Câte blesteme şi ocări n’am auzit în acest timp, cîte priviri furioase, disperate, în­­lăcrămate n’am îndurat asupra-ne! Dar însfărşit sosi ziua cea mare. Tustrei elev­i căpătară uniformele complete şi putură un rînd ca ceilalţi să iee parte la defilări, la exerciţii. Uniformele se inaugurară în sunetele fanfarei, cu o paradă straşnică şi toată viaţa noastră de apoi—a fost o existenţă de paradă. Nu zic, am stat şi prin clasă, dar puţin. Cursurile se împu­ţinase prin lege, dar elevii le împuţinase ei singuri, cu de la sine putere. Nu era în adevăr păcat să mocnească în închisoa­rea claselor, în loc să se înflăcăreze luînd parte o viaţă publică, intensă, mare ? Şi aşa luarăm parte tot timpul la întruniri, la manifestaţii, la escursiuni şcolare, la Răspuns d-lui Caragiale Colaboratorul nostru, vizat prin scrisoarea deschisă apărută în „Li­beralul“, aflînd tîrziu, la Hercules­­bad, despre cele ce cuprinde scrisoa­rea maestrului Caragiale, răspunde astă­zi şi documentează oare­care fapte foarte interesante asupra ches­­tiunei care a provocat polemica şi care după toate probabilităţile, nu poate fi considerată ca închisă. Din ultimul număr al „Liberalului“, unit chiar acum, constat, şi nu cu puţină surprindere, că sunt pus în cauză, în conflictul de paternitate literară a fabu­lei Duelul, şi aceasta prin chiar scrisoa­rea deschisă ce maestrul Caragiale îmi adresează. Mărturisesc că nu prea am îndrăzneală —şi trebuie multă—spre a respunde ce­lui mai mare prozator în viaţă. Dragos­tea de adevăr—şi d. Caragiale înţelege foarte bine acest lucru—constituie, însă, imboldul puternic şi, triumful ei asupra timidităţei, îmi dă caragiul să iau con­deiul în mână. D. Caragiale întrebuinţează la adresa mea cunoscuta-i ironie caustică — lucrul nu mă supără, din contra— ; d-sa îmi ciun­teşte chiar numele—lucru ce mă feresc a califica, mai cu samă cînd eu n’am nici o vină dacă numele meu nu aminteşte pe vr’un scoborîtor al eroilor care au luptat pentru Patricia, sau al acelor care au dus în numele semilunei lupta contra creştinătăţei— , ceva mai mult, d-ta îmi atribuie un rol ce nu-l am la gazetă, acel de critic literar, lucru ce nu l’am făcut în viaţa mea, d-le Caragiale, pentru con­siderentele următoare : N’am pregătirea necesară—ceea ce nu vor recunoaşte atât de uşor mulţi din criticaştrii noştri, şi apoi pentru că, ar­tiştii noştri sunt de multe ori de o sus­ceptibilitate atît de exagerată—dacă nu cumva susceptibilitatea şi talentul for­mează două extreme—în­cât o astfel de ocupaţie nu poate surâde unui om care doreşte să remite cu totul necunoscut şi pe care, o întâmplare extraordinară ca acea de astăzi, îl poate sili doar să sem­neze rândurile pe care le scrie. N’am rolul ce mi-l atribui şi deci nu puteam influenţa întru nimica asupra mo­dului cum s’a dus polemica. Ceva mai mult, dacă aş fi fost întrebat, a-şi fi sfă­tuit ca scrisoarea să fie publicată în în­tregime, aşa cum ai scris’o, cu toată a­­luzia răutăcioasă la membrii partidului conservator, pe care, ori­ce s’ar spune, opinia n’are nici un motiv să-i zeflemi­­sească. Scrisoarea trebuia publicată aido­ma fiindcă o zeflemea a lui Caragiale este bine primită chiar cînd constituie o vădită nedreptate. Aş putea încheia aci respunsul lae­i, dacă chestiunea n’ar avea şi o­ latu­­re de ordin general — partea personală­­e atât de puţin interesantă pentru ma­rele public—şi asupra căreia voiesc să inzist puţin.* Este sau nu d. Caragiale autorul celor trei fabule—ultimele două au apărut în numărul de 15 Iulie al Convorbirilor sub titlul Temelia şi Bietul Ion ? Simpla de­claraţie a d-lui Caragiale şi orice discuţie ar trebui închisă. Dar chiar de n’ar fi existat o declaraţie categorică a marelui prozator şi încă aş fi fost cel dintăi care să declar că d-sa nu poate fi autorul a­­celor fabule. Şi nu că d-sa n’ar putea scrie în acest gen şi „într’o formă atît de concentrată, limba bogată, stilul lapi­dar şi firesc, iar concepţia de o rară simplitate măreaţă şi de o limpezime clasică“, nu, căci chiar acum recitesc o perlă în versuri intitulată Sfînt-Ion—ce coincidenţă de nume—şi al cărei autor e Ion L. Caragiale. Dar aş fi afirmat că d-sa nu poate fi autorul fiind­că cunosc ideile d-lui Caragiale asupra cauzelor ne-

Next