Opinia, iulie 1909 (Anul 6, nr. 762-785)
1909-07-02 / nr. 762
* 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an.......................20 lei 6 luni.......................10 * 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. IV, 50 Bani » » » » IV, 40 ,, ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacția si Administrația: IAȘI Str. Primăriei 30 9 19 * Sub direcțiunea unui Comitet Anul VI.—No. 762—Joi 2 Iulie Ego9 Moralişti fărâ, Morală Niciodată obrăznicia colectivistă n’a cunoscut margini. Ori de cîte ori a fost vr’o ticăloşie ide făcut, fia de ordin politic fie de ordin privat, făptuitorii au fost totdeauna înumăraţi printre membrii partidului liberal. Iar cînd a fost vorba de făcut morală şi de dat lecţii de corectitudine politică sau socială, moraliştii cei mai înfocaţi s-au găsit tot printre rîndurile liberalilor. Concepţia ce au liberalii despre felul de a face politică şi a trage foloase dintr’însa este fără pereche în ţara aceasta. Pentru dînşii politică n’a fost,şi nu este decît mijlocul de înavuţire cît, mai repede — pentru ca, în acelaşi timp, să găsească în actele politice ale adversarilor lor, fapte incorecte. Presa liberală, are de asemeni aceiaşi mentalitate. Ea se erijează în moralista cea mai aprigă, tocmai fiindcă e cu totul lipsită de morală! Şi cel e mai desgustător e cînd vezi că pînă şi ziarul tinerilor liberali, dai dovadă de această cinică conduită, invederînd vechea zicătoare, că ea naşte din pisică şoareci mănîncă. Vechii liberali, au traficat totul din politică — din această pricină viţiul corupţiunei s-a întins pretutindeni şi a trensformat viaţa politică într’o murdară chestie de tarabă. Tinerii liberali, mai lacomi de citra bătrînii, s’au dedat la fapte şi mai josnice, şi pe cînd bătrînilor le-au trebuit zeci de ani pentru procorseală, tinerii mai expeditivi, au întrebuinţat numai cîţiva ani. Exemple sunt destule şi ar ocupa prea mult spaţiu în acest articol, pentru ca să înşirăm pomelnicul nesfîrşit, al înavuţiţilor liberali, deveniţi milionari, după cîţiva ani de politică protecţionistă! Reflecţiile acestea le a provocat un articol, apărut ieri în ziarul tinerilor liberali, cu privire la împămînnirile grase. Inchipuţi-vă, cine se scandalizează de înpămîntenirile plătite, tomnai inovatorii acestui sistem necinstit, practicat pe tot timpul guvernărilor liberale, în modul cel mai îndrăzneţ Cine a putut uita afacerile scandaloase date în vileag, făptuite de fruntaşi liberali cu împămîntănirile ? A trebuit, la un moment dat, ca majoritatea Camerei liberale din ultima guvernare, să fie convocată de preşedintele Camerei, şi să i se spue că sunt dovezi indiscutabile că fruntaşii liberali au încasat sume mari de la străinii ce solicită împămîntenirile, pentru ca să se potolească nava la ce deputaţii liberali, dădeau la Cameră, pentru votarea indigenatelor plătite. Şi tocmai aceşti liberali necorecţi, pentru care fostul prim-ministru Sturdza nu găsea cuvinte de dezaprobare, fac pe cinstiţi şi ne vorbesc de necesitatea morală şi naţională de a se stîrpi aceste moravuri. Şi de ce? Pentru că la Ploeşti inconştientul Cantacuzino, ar fi afirmat, că,sub guvernul seu, din 1905- 1907, s’au găsit căpetenii care traficau asupra impâmîntenirilor, afirmare nu mai puţin grav, ca acea făcută de d. Sturdza în plină consfătuire a majorităţilor liberale, că are proba că însuşi membri de seamă ai biroului Camerei, a luat bani pentru impămînteniri. Că afirmările vagi ale d-lui Cantatacuzino, trebuesc puse la carantină, intru atît intru cît se fac cu spirit de insinuare faţă de unii din partizanii noştri, nici nu mai încape îndoială. Dacă d-l Cantacuzino ar fi avut ceva de zis la adresa unora din cei ce ne urmează în politici, ar fi trebuit s’o spună de mult, dacă era om de onoare. Dar acum, după doi ani de mare duşmănie şi lupta politică, afirmările sale sunt curate infamii. Afară numai, dacă Nababul nu s’a gîndit la înpămîntinirile promise străinilor pentru împrumuturile făcute neamurilor sale, şi acele acordate tovarăşilor săi de afaceri—în care * caz suntem de acord şi noi în a recunoaşte, că s’au tras foloase personale din înpămîntenire şi în legislatura conservatoare de la 1905, cum s’au tras foloase în legislatura liberală de la 1904. Dar şi în acest caz, stau foarte bine alături liberalii, de conservidorii pe cari îi sprijină azi în toate actele lor politice, și ale căror cuvîntări pătimașe presa liberală, se simte onorată să le comenteze în potriva noastră—în loc să le înfiereze, precum merită. O GAFA Sint oameni politici, cari ori de cite ori deschid gura fac hocluc. D. Gh. Gr. Cantacuzino — căruia i se mai zice şi şeful grupării carpiste, spre deosebire de generalisimul d. P. P. Carp—este dintre aceştia. In discursul său de la Ploeşti, d. Cantacuzino a adus prin tangentă, vorba despre „impămînteniri... grase“. D-sa însă n’a lămurit nimic, n’a precizat nimic, sau mai exact n’a spus nimic. Iar astăzi, presa liberală ’i face cuvenitele trei somaţiuni spre a da explicaţiunile necesare. Dar de ce d. Cantacuzino n’a zis nimic despre acele „grase impămînteniri“ de cari a pomenit ; şi de ce presa liberală îi dă zor să vorbească ? Iată două chestiuni, care trebuesc lămurite, spre a dezvăli un mic colţ al politicei vechilor noastre partide, plin de cea mai cinică imoralitate De ce d. Cantacuzino nu vrea să se explice şi să dea în vileag cele ce cunoaşte asupra împământenirilor grase ? Pentru că, s’o spunem limpede şi fără înconjor—nu-i dă mîna. La Ploeşti d-sa a făcut o mare gafă politică făcând aluzie la o chestiune, în care familia şi partizanii d-sale au avut roluri destul de urâte. Dar familia şi partizanii, dacă nu l-au împedicat atunci, neputînd prevedea aventura fostului primministru, astăzi îl împedică, îi interzice cu desăvîrşire să mai deschidă gura. Şi d. Cantacuzino, care este deprins să se jertfească, s’a jertfit şi de astădată pentru interesele familiei şi ale partidului. Să se ştie deci, că d. Cantacuzino vrea să dea lămuriri în ?chestiunea^, pe care însuşi a ridicat-o de groaza viitoarei ce s'ar stîrni asupra sa şi a partidului sau. Şi de ce presa liberală îi dă zor să vorbească în aceiaşi chestiune ? Pentru a face o diversiune şi a ocupa opinia publică cu evenimente străine intimităţii partidului de la putere. In adevăr prea se discută mult despre descompunerea partidului liberal, şi prea se accentuase asupra neputinţei guvernului şi incapacităţii d-lui Ionel Brătianu. O chestiune senzaţională, care să devieze atenţiunea publică în altă parte era necesară , şi fiindcă împământenirile grase ale d-lui Cantacuzino îndeplineau această condiţiune esenţială, presa liberală repede s’a agaţat de ea, căutînd s-o exploateze cît s-o putea mai mult. De aceia d. Cantacuzino tace, iar presa oficioasă îi dă zor să vorbească. Nouă ni sînt însă indiferente intenţiunile unora şi rezervele celorlalţi. Noi vom vorbi şi despre chestiunea ridicată de d. Cantacuzino când va veni momentul , după cum nu vom înceta de a arăta şi destrăbălarea partidului şi a guvernului liberal, acum când chestiunea este de o actualitate şi de un interes general. Em. Vizita de la Sinaia Moştenitorului Austriei, i s'a făcut la Sinaia o primire strălucită. N’a fost numai o primire oficială. Ci o adevarată manifestaţie populară de simpatie, cari onorează şi pe cei cari le fac şi pe cei cărora le sunt adresate. Arhiducele Ferdinand, s’a putut convinge, că manifestaţia călduroasă cu care l’a înconjurat toate clasele sociale aflate şi venite în acest scop la Sinaia, n’au fost conduse numai de sentimentul politeţei ce se cuvine faţă de un aşa de tanait oaspete. Că mai presus de această politeţă, este un fond de adevarată şi puternică dragoste, istorită din convingerea pe care o avem că Moştenitorul tronului austriac, este un bun şi statornic amic al romînilor. De aceea, la manifestaţia de iubire a celor din regat, au venit şi s’au asociat şi fraţii noştri din Ardeal, tocmai pentru că ei cunosc mai bine sentimentele de afecţiune ce Arhiducele le poartă, şi tocmai pentru că au mai mult decit noi nevoe să-şi păstreze intacte aceste sentimente. Nouă ne pare bine de modul strălucit şi călduros cu care a fost întimpinat şi însoţit la ţară, viitorul Imparat al Imperiului vecin. Căci într’un timp mai mult sau mai puţin îndepărtat cînd va fi chemat să conducă destinlee marei împărăţii Austriace, va şti, că la afară de popoarele marei sale împărăţii, se găsesc milioane de suflete romîneşti, pe al căror devotament se poate oricînd sprijini, şi la a căror bună soartă trebue in orice moment să vegheze. CATEVA NOTE D. Iorga este un grandoman incorigibil si un falsificator primejdios. In numărul Neamului de la 21 Iunie, d. Iorga dă, ea făcînd parte din interpelarea deputatului bucovinean Grigorovici, următoarea frază: „Cu toate că nu ne identificăm cu politica d-lui N. Iorga, protestăm totuşi, în numele culturei, ca un astfel de profesor de notorietate istorică, care stă în serviciul ştiinţii (notorietatea 9) să fie expulzat dintr’o ţară culturală“. Frază absolut neexistentăîn interpelarea deputatului Grigorovici. Ea este inventată de imaginaţiunea bolnavă a apostolul „neamului“. Şi ca dovadă, este numărul de la 24 iunie tot al Neamului romînesc, în care se publică textul întreg al acestei interpelări, şi în care nu se găseşte nici fraza în chestie şi nici calificativele ce-şi dă d. Iorga singur şi pe gratis. Dar, vorba ceia: laudă-mă gură... s’audă kinderii. Chestii politice Sabia lui Bren E cunoscută istoria cu intrarea Galilor în Roma. Era pe la anul 389 înainte de Hristos. Bren, săpitenia Galilor, trecu Alpii și asedia cetatea Ciusius, aliata Romei. Ambasadorii romani trimeși să trateze pacea, atacară cu furie pe căpiteniile Galilor, ceia ce îi înfuria și-i aduse asupra Romei. Şepte luni n’a apărat Manliu în Capitoliu până cînd s font silit să ceară pace, plătind Galilor 1000 de livre de aur. Pe cînd se cîntărea aurul, Bren își aruncă în cumpănă și sabia lui să i-o cratărească cu aur, zicînd clasicele vorbe : Vai de cei învinşi! Dar iată că Camilul se arată şi izbind furios balanţa zise răstit : „înlături aurul . Romanul îşi răscumpără patria cu ferul“. Şi Galii au fost învinşii de îndepărtate timpuri! Ce măreţe timpuri prin virtutea oamenilor de atunci ! Sabia lui Bren ! Prin politica noastră economică, Regatul Romîniei e tributar cu 206 milioane pe an Austriei şi Germaniei. 206 milioane lei! Face mai mult de cit 20 tributuri ce plăteau țările Române Turciei, pe vremuri. Dar tributul politic se poate scutura. Sabia lui Bren apăsat-a o clipă,dar virtutea lui Camil a scapat osînda. Tributul Turciei l’a spalat sabia lui Mihai şi Ion Vodă; l’a spalat vremea. Nu tot aşa e şi eu tributul economic; acesta e mai permanent prin firea sa întru cît nu va fi desvoltată acea forţă lăuntrică de producere şi de cumpătare la cheltueli. Liberarea patriei şi scăparea ei de supt jugul tributului politic se scapă cu felul! Liberarea patriei de supt jugul eotropirei economice e mai grea. Factorii economici nu se desvoltă în aceiaşi măsură ca şi cei politici. In politică se pot face salturi prin firea de aventurier a fruntaşilor. Din contra în economie saltul e alene, arare, treptat, treptat şi numai forţe interne fie de ordin individual, dar mai ales social îl pot schimba. La noi evoluţia de cotropire şi îngenunchiare economică nu şi-a făcut tacă pasul ; mai avem de evoluat spre balanţa străină economică. Ca semn al acestei evoluţii spre contopire şi îngenunchiare se dau vizitele înalţilor oaspeţi, una representtnd interesele imperiului german, alta representînd interesele monarhiei Austro-Ungaria. 100 milioane una ! 106 milioane alta ! Douăzeci de padişahi, douăzeci de viziri, sutimi de pasale, atîta reprezintă în aservirea noastră economică vizitele oficiale din timpul din urmă! Şi la lupta dreaptă ni se măsură cu coada boului şi a oaei, înlesnirile ce bine voesc să ni le facă, fiind conştienţi că dacă mîne am evolua spre alte centre economice cu balasţa noastră comercială, am deplasa din locul lor 40000 de austriaci şi 40000 de germani! Pentru menţinerea şi susţinerea a patru sute mii guri de nemţi, noi ne îmbrăcăm naţional şi jucăm hora şi brâu, şi chindia romana ca să arătăm că aservirea economică nu ne-a luat nici schimbat firea noastră etnică. Dar dacă senatul Romei a dispus să se plătească cu aur libertatea ţării şi sabia lui Bren, a trebuit să vină de nepraznă un Camil ca să schimbe aurul cu fer şi să răscumpere libertatea. Camilii sunt rari ; generaţie cu generaţii îi formează şi-i întrupează în anumite fericite firi! Dar scăparea de îngenunchiare economică e de tot la început şi nu vedem cum am putea-o grăbi spre fericirea noastră a tuturor. Cind în fiecare român va fi o forţă de producere nu numai pe terenul agricol, dar şi pe cel al îndeletnicirilor manuale, cînd pînza şi stofa naţională nu va mai fi numai prilej de serbătoare, dar de robotă zilnică ; cînd industria textilă va îndestula ţara şi va şi exporta, atunci numai vom putea zice că am scăpat. Sabia lui Bren e mai grea, mai oneroasă azi cînd e legată cu firul raporturilor economice. Cele politice sunt un derivativ al celor economice. 206 milioane, iată noua sabie a lui Bren! OAMENI ŞI LUCRURI „PREMII“! Nu ne îndoim că colegii noştri tipografi vor fi cules în Capitală interesante şi instructive impresiuni şi vor fi admirat progresele tehnice ale artei tipografice în Capitală faţă de... provincie. Intre cele mai originale spectacole trebuie să le fi părut acel al marilor redacţiuni de ziare, transformate în adevărate bazare Şi ce bazare bizare! De la garnituri complete de mobilă pînă la găteli femenine—corsete mânuşi, ghete, parfumuri săpunuri—de la utensile culinare pînă la volume literare, cu coperte ilustrate, de la locuri virane pentru clădiri de case pînă la sume fixe de bani la numerar, toate figurează, la enormele liste de obiecte expuse ori afişate, toate stau la dispoziţia cetitorului mai drept a cumpărătorului care sacrifică suma minimă de 5 bani pentru un ziar cu bon de premiu. Cetitorul e pe de al doilea plan; cumpărătorul e pe planul întăiu. Capitala nu mai recurge la cetitorii de ziare, ci la doritorii de cîştiguri, la amatorii de „premii". Nu se mai insistă asupra cuprinsului, asupra bogăţiei de materie, asupra varietăţii, asupra ştirilor telegrafice şi telefonice,—dar se organizează o rivalizare la ale premiilor. Ant arătat de curînd tendinţa de a se părăsi avantagiile introduse nu de mult în marele ziare cotidiane prin publicarea de frumoase bucăţi literare de cînd cu... bonurile de cîştig. Se pare că toată munca, toată gîndirea toată originalitatea ziaristului vor trebui să consiste, într’un apropiat viitor, la... acordare de premii materiale cetitorului şi atunci noi, simplii profesionişti ori ziarişti, vom fi măsuraţi nu după capitalul nostru intelectual, ci după celălalt,—care poate procură cetitorilor nu articole, ci premii de ziar. Cu drept cuvînt într’un judicios articol publicat la ultimul număr al unui ziar săptămînal local cine va socotea că dacă există putinţa de a se da premii de mii şi mii lei cetitorilor, ar fi mai drept a se crea fonduri pentru gazetarii bătrîni, acei cari au dat ziaristicei anii lor de muncă şi de tinereţe. Dar autorul articolului se înşală. Recompensele nu se dau cetitorilor din venituri, ci din pierderi ; se fac sacrificii enorme, cu speranţa de a se fixa şi a se mări numărul cetitorilor la viitor—şi se imitează întru aceasta un sistem frivol, introdus în alte ţări latine, Franţa, Italia, în loc de a se imita sistemul de seriozitate şi de obiectivitate al presei anglo-germane. Să sperăm că furia premiilor şi a cîştigurilor nu va fi ultimul cuvînt la evoluţia presei române la însuşi interesul şi pentru însăşi demnitatea ei. Rodion Generalul Galliffet Telegramele ne-au anunţat moartea generalului Gaston Alexandre Auguste, marchiz de Galliffet. In anii din urmă, bătrîn și obosit, el a stat de-o parte, și numai rar — cu prilejul unor polemice referitoare la fapte din trecut — s’a mai vorbit de dînsul. Pănă nu de mult însă, adică pînă după ieşirea lui din ministerul Waldeck-Rousseau-Millerand, a fost zeci de ani ţinta laudelor sau atacurilor presei — şi mai mult a atacurilor — fiind una din cele mai remarcabile personalităţi militare ale Franţei şi avînd, cîte o dată, şi un important rol politic. * Născut la 1830, intră în armată la 1848 şi făcu la 1863, ca şef de escadron războiul Mexicului, unde fu grav rănit. In 1870, ca general de brigadă, se luptă vitejeşte la războiul franco-german, se distinse la bătălia de la Sedan şi fu luat prizonier de nemţi, nefiind eliberat decît după încheierea păcii. Luptă cu ardoare în potriva comunei, pe care o învinse. Felul brutal însă la care săvîrşi represiunea îl făcu odios în ochii democraţiei şi ai mulţimei. Din acel moment gloria lui se stinse, iavrăvile lui din trecut fură uitate, iar cele noui pe cari le săvirşea cu prilejul serviciului nu mai fură apreciate decît de specialişti. Astfel, modul la care a organizat manevrele de cavalerie, ca şi regulamentul cavaleriei alcătuit la 1882, l’au făcut celebru la cercurile competente. Mulţimea însă— muncitorimea ca şi pătura cultă — îl ura de moarte şi la fiecare an, la aniversarea Comunei, procesiunile imense cari se duceau la zidul federaţiilor din cimitirul Père-Lachaise răsunau de huiduieli şi blesteme la adresa lui Galliffet, care pentru Parisul sgomotos şi agitat, rămăsese încă şi după treizeci de ani, tot ucigaşul.* Anul 1901 aduse însă o colosală surpriză. Afacerea Dreyfus ajunsese la exasperare : luase proporţii enorme şi mai ales devenise grozav de complexă. Dreyfus nu mai era decît un pretext. In realitate toate forţele reacţionare se coalizaseră pentru a prăbuşi republica. Şi pentru a-şi ajunge scopul, găsiră un instrument în persoana lui Dérouléde, un poiet neizbutit, înflăcărat de un naţionalism pătimaş, care crezînd că-şi serveşte un vag ideal de republică plebiscitară, la realitate lucra pentru reacţionari, cu banii lor şi cu oamenii lor. Este o mare asemănare între Dérouléde şi d. Iorga— ca idei generale şi ca fel de luptă—cu deosebirea numai, că Dérouléde era, probabil, de bună-credinţă şi că, la tot cazul, era şi foarte curagios, punîndu-se la frunte tocmai la momentul primejdiei cînd trebuia să plătească şi cu persoana sa, nu numai cu discursurile. Atunci fu nevoie de un guvern tare, care să reprezinte toate partidele sincer şi serios democratice, şi veni la putere Waldek-Rousseau, fostul tovarăş al lui Gambetta, avind la dreapta sa pe Millerand, socialist-moderat, şi la stînga pe... Galliffet. Aceasta a fost surpriza. * Ce căuta Galliffet în acel minister? O simplă întîmplare îl făcuse să se convingă de nevinovăţia lui Dreyfus. Fiind şeful direct al lt. colonelui Picquart, avusese prilejul să se încredinţeze de absoluta corectitudine a acestuia, aşa că din capul locului a înclinat pentru dreptatea cauzei apărate de el. Iar cînd statul major a început acea serie de persecuţii la potriva lui Picquart, căutînd să-l compromită, Galliffet i-a luat apărarea la mod făţiş, nu prin publicitate, ci la faţa autorităţilor în drept, aducînd mărturii la favoarea lui Picquart, implicit favorabile și lui Dreyfus. Silit astfel să studieze întreaga chestiune, ajunse la încredințarea că se făcuse o mare nedreptate deportatului din insula Dracului. In tot cazul însă persoana lui Dreyfus nu-1 interesa pe Galliffet. Ceea ce l-a făcut să primească ministerul de războiu şi să exerciteze asupra armatei o autoritate de fier, a fost o chestiune de principiu pur milităresc, prin care se explică întreaga lui viaţă, prin care se explică şi oribila represiune îndreptată asupra comunei. Galliffet era de părere că militarul e dator să asculte de ordinele guvernului ori care ar fi el, asigurînd pacea externă şi internă, fără a se împiedica vreodată de părerile lui proprii. După concepţiile noastre mai moderne Galliffet, deşi om cult la înţelesul larg al cuvîntului, era totuşi un adevarat Moş Teacă, pentru care totul se reducea la maxima