Opinia, octombrie 1911 (Anul 8, nr. 1413-1435)

1911-10-18 / nr. 1425

5 bani Exemplarul abonament: Un an „ o o 0 V -20 lei 6 fami . o o 0 a Redacția şi Administraţia; IlSf» Str. 61. 25 5 10 „ ZUR COlilBfâTOR-DEMOCRAT 5 bani Exemplarul ANUNTURI Un rând în pag. HI, 60 Bani Iv 9» s9 Ar IV, 40 9) EPIGONII Oraşul nostru a trăit ori o zi ca toate celelalte. Nimic în viaţa lui, în manifestarea externă a oraşului intelectual, nu ne-a arătat că laşul ştie că undeva, într’un oraş îndepărtat, se desvăleşte statuia lui Eminescu, bardul nepreţuit, care înainte de a fi al ţărei, a fost al laşului. In tot programul serbărei ce a avut lo o la Galaţi, nu s’a auzit un singur cuvînt din partea laşului, ca să glorifice pe acela care vreme îndelungată a glorificat laşul în care a trăit. In laşul lui Eminescu nici măcar presa, aceea căreia poetul i-a dat tot sufletul lui, n’a găsit un cuvînt de amintire, măcar cît au găsit cotidianele de tiraj din Bucureşti. Toate aceste împrejurări ne fac să ne întrebăm cu grijă dacă nu cumva vre-o zînă neprîincioasă a zvîrlit vre-un farmec asupra acestui sărman oraş ; dacă nu cumva prin farmece laşul a ajuns oraşul uitărei, cetatea nepătrunsă nu pare toate dorm şi uită. Dacă din acest somn am trebuit să averm o urîtă deşteptare, la vestea că într’un alt oraş, pe care poate Eminescu nici nu l’a văzut, s’au găsit energii vrednice de toată lauda, care să eternizeze în marmură, în numele neamului întreg, prinosul de admiraţiune pe care laşul ar fi fost cel întăi dator să-l aducă bardului său, această deşteptare este mai tristă cînd vine după atltea alte uitări şi după atîtea alte dureroase deşteptări. Nu vrem să cădem în excesul acelor bocitoare care jălesc cu zgomot pe c vreun dispărut, pe care n’are cine să’l jălească ; nu este, însă, între noi un secret, că la anumite ocazii jălim cu toţii gloria dispărută a laşului. Nu vedem, prin urmare, prezentul mai negru de cît l’au văzut de multe ori glasuri autorizate, cari au vorbit în numele laşului. Dacă, prin urmare, dezvelirea unei statui lui Eminescu într’un alt oraş decît Iaşii, ne dă prilej să mai plîngem o dată pe un mormînt, o facem în dorinţa curată, că poate zguduiri de acest soi să deştepte o dată conştiinţa acelora care las oraşul să se îndrumeze încet pe cararea uitărei şi cari par a crede că nimic nu mai poate opri un destin, care ne este impus, parcă. Se pot găsi unii cari să susţină că laşul a ştiut de multe ori să’şi apere patrimoniul; că oriceas de energie n’a amuţit într’însul şi că în ditarite împrejurări laşul a ştiut să impedice ca o mînă sacrilege să atingă vreuna din instituţiile sale de cultură, gloria trecută a Iaşului. Dacă uneori s’au pornit, în adevăr, mişcări de solidarizare în jurul vreunei instituţii ameninţate, aceste mişcări au mai perdut din înălţarea lor sufletească, prin aceea că cei ce au pornit mişcările, erau tocmai cei interesaţi materialiceşte, ca să nu li se răpească veniturile ce ridicau de pe urma acelei instituţii. Dacă astăzi chiar, mai vedem, zile mari, la jubileuri, astfel de porniri de solidaritate, nu e greu să aflăm chiar de la cei solidari, că serbările aduc folosul de a face cu neputinţă desfiinţarea instituţiei ce se serbătoreşte. Poate de aceea în înaltele instituţii de cultură se vede adesea acelaşi spirit de solidarizare care face pe micii funcţionari să meargă totdeauna cu guvernul, care dă leafa. In asemenea condiţii nu este fără de folos să mai evocăm o dată trecutul, acel trecut al laşului pe care eri l-a sărbătorit Galaţii; să ne oprim plutirea pe Styxul pe care ne mînă vîntul de blazare şi de fatalism; să nu dăm uitărei ceea ce a fost şi ceea ce ar putea să mai fie laşul. Acei cari au trăit în laşul lui Eminescu, păstrează în suflete ca cea mai frumoasă amintire a avîntului de tinereţe, entuziasmul cu care laşul a preţuit mărgăritarele acelui suflet sbuciumat, avîntul cu oare toate inimele au ştiut să vibreze la fel cu aceea a nenorocitului bard. Generaţiile cari s’au format la admiraţia caldă ce Philippide şi Burlă în liceu au ştiut să sădească pentru bardul Iaşului, ştiu că pe acele vremuri de extraordinară înălţare sufletească, liceul din Iaşi era templul adoraţiunei lui Eminescu. Ce încălzeşte pe Epigonii ? Ce pornire curată însufleţeşte acaastă tinerime, care «In aceste academii de ştiinţi a zinei Vineri «Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri». Singura pornire care stăpîneşte generaţiile tinere în curs, este adoraţia pentru Iorga Cuza şi credem că de sigur Iaşul n’a cîştigat la acest schimb. Pe acele vremuri Universitatea a ocrotit pe Eminescu';'1 în"’;biblioteca Universităţei din Iaşi a găsit Eminescu liniştea şi mijloacele de trai sufletesc, care au dat viaţă frumoaselor lui creaţiuni. Maiorescu a sprijinit şi adesea a condus această existenţă chinuită, a dat publicităţei operele poetului şi a făcut cunoscută şi ţărei”o glorie, care se resfrîngea asupra Iaşului. Astăzi Universitatea noastră este în adoraţiunea lui Bogdan şi va recunoaşte oricine, că nici aici Iaşul n’a cîştigat la schimb. Studenţimeaipeî acele vremuri îmbrăţişase în bună parte cauzele mari care făceau să se deştepte apusul la o viaţă nouă. Cauza celor mulţi şi obijduţi a încălzit sufleteşte tot ce avea mai bun generaţia de atunci şi a avut cel puţin meritul de a fi însufleţit pentru studiile sociale tot ce avem mai de seamă în generaţia conducătoare de azi. Astăzi studenţimea ameninţă cu revoluţie, cînd profesorii lor vor să dea dreptul la viaţă şi celor obijduiţi, să primească la concursuri pe studenţii străini. Pe acele vremuri s’au văzut studenţi eliminaţi din universitate de către guvern, pentru că protesau credinţe socialiste, astăzi studenţi se duc la guvern, ca să intervină în favoarea lor pentru ca să le fie examele mai uşoare şi dau publicităţii mulţumirile ce adresează oamenilor politici ce i-au servit. Astăzi omul întreg, care este profesorul Philippide, protestează pentru că se trec la examene studenţi ce vin cu bileţele de recomandaţie; pe vremurile de demult studenţii erau adesea siliţi să se solidarizeze ţaţă cu severitatea excesivă a unor profesori. Şi acum în faţa tuturor acestor relicve, care desigur la vremea lor au fost atâtea clipe de înaltă viaţă sufletească, ce au dat Iaşului reputaţia de oraş al mişcărilor mari, putem să punem iarăşi pe bardul sărbătorit ori, să se întrebe: „Au prezentul nu nai mare“ ? Simţirea înaltă a marelui poet plîn■gea numai „zilele de aur a scripturilor române“, pentru că Epigonii erau „simţiri reci, harfe zdrobite“. Ce-ar zice astăzi de oraşul în care harfele au amuţit, în care preocupările sufleteşti s’au dus odată cu pîntecul lui ? Pentru aceea astăzi, cînd ne putem teme, că Iaşul nu va slăvi pe marele său poet, de cît în teiul de la Copou, statue pe care a ştiut să’şi o croiască singur cu dalta geniului cu care l’a cîntat, putem să zicem că laşul a cîntat prin geniul lui Eminescu, ultimul cîntec al lebedei. S. G. Ne surprinde bucuria Epocei, surprind literele grase cu care înregistrează înbucurătoarea veste, că democraţii nu vor face cartel politic cu liberalii• Acum două săptămîni partidul nostru fusese desființat, după tălmăcirea d-lui Marghiloman, de M. N. Regele, iar ce vor deveni foştii partizani ai d-lui Take Ionescu, fusese lucru secundar, cu atît mai secundar, cu cît, de fapt, asemenea partid nici nu existase, aşa că, fatal, Regele desfiinţase ceia ce nu exista. Acum iarăşi existăm sau mai bine zis, acum ni se spune că existăm. Dacă partidul conservator-democrat nu avea fiinţă înainte de ă fi fost desfiinţat, el există după desfiinţare. Există aşa fel, că teamă-i este Epocei să nu se alieze partidul cu liberalii şi cu multă răsuflare anunţă: „deţinem ştirea de la un fruntaş takist . Democraţii nu se vor uni cu liberalii, ca să ne răstoarne“. Da. Noi, desfiinţaţii, existăm. Am existat, existăm şi vom exista. Dacă există şi conservatorii ne îndoim. Căci un partid, care, după abia zece luni de guvernămînt, umblă după întărire, care nu poate guverna — asemenea partid nu există! Kei, desfiintarii La întoarcerea în Bucureşti a d-lui Marghiloman, de la serbările din Iaşi, apăruse în Epoca vestitul articol comentar asupra spuselor M. S. Regelui. Comentarul declarase desfiinţat partidul conservator-democrat şi adăugea : „unde se vor duce foştii takişti ne este absolut indiferent. Fapt este, că takismul a fost desfiinţat... Domnului Marghiloman îi era, deci, cu totul indiferent unde vor merge să se adăpostească democraţii. In tot cazul era esclus să vie la conservatori, întrucît articolul spunea, că d. Take Ionescu nare partid. Astăzi citim în Epoca, tipărită cu litere foarte mari, o declaraţie făcută de un fruntaş takist, numele nu este divulgat, că este exclus ca takiştii să facă alianţă cu liberalii. *****«»««0^^ -- Cum se ieftenește traiul ? Domnul Carp a cerut puterea ca să dovedească că va putea guverna. Dacă s’a întîmplat minunea că puterea i-a fost dată, exact la ziua termenului, partea a doua, acea care constituie aigajamentul d-lui Carp, acea parte nu s’a realizat. Domnul Carp nu poate guverna. Mai mult încă, guvernează pe dos. Au mai fost guverne, cari n’au putut face faţă angajamentelor, dar pînâ la guvernul actual n’am mai văzut altul, care să fi făcut ceea ce a zis că nu va face. Programul guvernului actual, in alegeri şi după alegeri, a fost: ieftenirea traiului. Şi traiul s’a scumpit. Cu caracterele cele mai groase s’a tipărit in ziarele oficioase îmbucărătoarea veste, că licitaţiile pentru vînzările pădurilor statului, au dat preţuri împătrite ca în trecut. Vreai să iefteneşti traiul şi nu mai poţi de bucurie că lemnele vor fi de patru ori mai scumpe, ca în trecut ! Domnul Carp parlamentează regulat cu fabricanţii de zahar, ajunge cu ei, după spusele ziarelor carpiste, la soluţii fericite , şi posterior acestor soluţii fericite, zaharul se scumpeşte cu zece bani la kile, atingînd astfel un record cu totul neruşinat. Domnul Carp vrea să ieftenească hârtia, vrea să ieftenească locuinţele, vrea să ieftenească toate,dar reuşeşte, minunat, să îmbogăţească bilanţurile tuturor fabricanţilor şi să scumpească înzecit traiul. Nu reduce taxa comunală asupra zahărului, nu reduce taxa vamală pe hârtie, nu dispune prohibirea exportului ouălor, nu pune în consumaţie lemne din pădurile statului—dar încarcă budgetul cu trei milioane inutile pentru gubernatora şi directorii regionali—milioane cari vor fi plătite din taxele zahărului şi taxele vamale. Asemenea ieftenire a traiului are şi o pereche la dînsa, deşi aceasta ceva mai inocentă , este proiectul ministrului de justiţie pentru reînfiinţarea contenciosului administrativ. Contenciosul este îngrădirea abuzului administrativ şi guvernamental. De aceea a şi fost desfiinţat de liberali, cari înţeleg să guverneze prin abuzuri. Acum contenciosul este pe cale de a fi reînfiinţat, dar fără a putea judeca actele guvernului ! Vrea să zică : precum ieftenirea traiului a scumpit traiul, contenciosul administrativ carpist va fi o întărire a abuzurilor guvernului. Un profesor, spre pildă, căruia i se va lua catedra pe nedrept, nu va putea reclama la Casaţie, fiindcă ea nu este în drept să se amestece în asemenea act al guvernului. Sunt oameni cari n’au noţiunea valorei. Ori cît de mult ar avea, ei nu vor avea nimic. Domnul Carp n’are noţiunea guvernării. Şi dacă Regele i-ar mai dărui încă de zece ori puterea, de zece Sf. Vasile, d. Carp nu va şti decît să guvverneze pe dos. Chestia Flencheş Nu ie rău să sa ştie că aveni In Iaşi o chestie Flencheş. O avem graţie prefectului poliţiei, care a ştiut s’o aranjeze în mod foarte simpatic şi-ar fi de prisos s’o mai spunem—şi foarte inteligent. „ Domnul Flencheş este agent sanitar — probabil din cei deplasaţi din Muntenia, cu misia d’a învăţa pe moldoveni cum să spală un om. Dacă ar fi numai atît, ar fi floare la ureche, căci sunt doi ani de cînd agenţi sanitari munteni sunt trimişi ,la Iaşi, fără rea de simplă curtoazie macar, vreun agent sanitar de la noi să fi fost trimis să asaneze^un^oraş* oarecare TM din"Mun ■ tenia. Amicul nostru d.Flencheş — şi cum să nu fie amic, dacă ne păzeşte de holeră — ar fi păcălit, după cum ne asigură un ziar local, pe prefectul poliţiei : s’ar fi’dat”,sau”ar”fi'fost”dar drept Pantelimon. Adevărat sau nu,“lucrul este banal. Dar pe prefectul de poliţie aserţiunea ziarului local l-a supărat straşnic. El— prefectul—care a avut onoarea să poată săruta mîna Regelui — el să fee pe d. Flencheş, agent sanitar, aşadar „persoană cunoscută“, să-l ies drept Pantelimon—o adevărată monstruozitate! Aserţiunea ziarului local era foarte gravă, şi a o lasa nedesminţită, ar fi fost a o confirma oficial şi nu se poate confirma oficial, că un prefect, care a sărutat mîna Regelui, să-l fi luat pe Flencheş drept Pantelimon. Deci desrainţire. Prefectul are desminţirea uşoară. Cum apare ceva contra lui, în gazete, scrie indirect desminţirea şi o dă la gazetă,—în gazeta, care a fost aurora strălucitei sale carieri. Dacă n’ar fi fost desminţirea, n’am fi avut o chestie Flencheş, n’am fi ştiut că direcţia generală a serviciului sanitar ne-a onorat cu deplasarea unui agent de la Craiova. Ce spune desminţirea ? Spune foarte inteligent, delatează. „Nu eu, scrie prefectul, n’am recunoscut pe Flencheş, ci directorul prefecturei, un vechi şi harnic funcţionar , aşa că toate invectivele adresate mie, se întorc, de fapt, contra directorului, vechi şi harnic funcţionar.“ Asta ie piramidală! „Nu eu nu l’am recunoscut pe domnul Flencheş. Eu, care am sărutat mîna Regelui, sunt om de seamă şi, deci, nu se poate să nu-l cunosc pe agentul sanitar. De această gravă ignoranţă s’a făcut vinovat directorul prefecturei, care esta, totuşi, un harnic funcţionar.“ Iată argumentaţia unui prefect de poliţie, iată-1 nevoit să recurgă la o delataţiune, iată-l pîrînd publicamente, pe principalul său colaborator, pe directorul, de teamă ca gluma ziarului local, căcii totul trebue să fi fost o glumă, să nu-i păteze brilianta carieră şi — mai ştii ?—să nu-l pună rău la Palat ! Dar discuţia nu este închisă : avem o chestie Frenches şi o vom urmări. Căci urmărind-o, prefectul ne va amuza şi amuzindu-ne pe gratis vom putea gusta, macar astfel, din ieftinatatea Paiului. MIHAIL EMINESCU Odată cu inaugurarea monumentului marelui poet Eminescu la Galaţi, na aflăm în săptămîna literară eminesciană In literatura propriu zisă ne aflăm de vr’o două decenii sub influenţa eminesciană. Acum însă e vorba de actualităţi. Intre numeroasele lucrări apărute in zilele aceste din urmă, vom cita o povestire scurtă a d-lui Zamfir Arbore: „...Intr’o zi de iarnă repauzatul meu amic Costică Bărcănescu ne convinse pe mine şi pe Mihai Eminescu ca să mergem la opera Italiană, ce cînta la teatrul naţional, laudele entusiaste cu care ne vorbea maestrul Bărcănescu despre o primadonă englezoaică din acea trupă italiană ne făcură să primim propunerea şi iată-ne pe tus trei instalaţi în parterul teatrului naţional In tot timpul reprezentaţiei eu observai că Mihai avea ochii ţintiţi asupra unei loji din bel etaj în care era, precum am aflat apoi chiar de la Mihai Eminescu, poeta M... Aceasta este unica dată în viață cînd am văzut pe doamna M..., una din dragostele curate ale repauzatului poet. După reprezentaţie, noi toţi trei plecat în strada Academiei la micul birt al lui Enache care se afla pe atunci alăturea lipit de Ministerul de Interne şi unde noi aveam obiceiul să luăm prînzurile şi dejunurile noastre. Aci, la un pahar de vin, am vorbit la început despre opera ascultată, Traviata, despre artista care a cîntat rolul principal şi în fine, despre dragostele tinereţelor noastre. Mihail Eminescu ne împărtăşi cu acest prilej următoarele: „In ce mă priveşte pe mine, apoi deşi am fost de multe ori îndrăgostit, dar să vă spun drept, eu n’am iubit niciodată. Eu mă înşelam pe mine însumi luînd drept dragoste, dorinţa de dragoste, adică dorinţa aceea de a îngenunchea înaintea unei femei frumoase, pe care mi o zugrăveau imaginaţia şi simţurile mele. Dar odată şi odată pare-mi se că tot am iubit,"căci de data asta am suferit mult, probabil din cauză că aceaa pe care o iubeam, nici n’a vrut să ştia de iubirea şi de Speranţelenăscute în sufletul meu. Ce am găsit eu în acea fiinţă — nu ştiu, nici nu vreau să mă gîndesc la asta. Nu analizez, ştiu una şi bună, că întreaga mea fiinţă aşi fi dat’o bucuros pentru dînsa şi vezi asta îmi este îndeajuns.“ Cuvintele acestea ale repausatului poet se referau oare la doamna M.... pe care o priveau cu atît nesaţiu ochii poetului la teatrul naţional ?—Nu ştiu. Asupra acestei jumătăţi de mărturisire nici eu nici Costică Bărcănescu,n’am mai întrebat pe poet. Dar, vai, în viaţa poetului dezordonată şi plină de pasiuni cari zbuciumau acest temperament puternic, erau mereu contrasturi uimitoare. Peste citeva zile după epizodul de la Teatrul Naţional mergînd foarte de dimineaţă la redacţia ziarului unde lucram, zării în depărtare pe strada Brezoianu pe un domn și o femeie care trăgea spre dînsul un lung pled ; ambii indivizi vădit se certau pentru acest sat bărbătesc. Mă apropiai și văzui cu uimire că omul era Mihai Eminescu. — Ce este Mihai? — Apoi să vezi, frate, femeea asta pretinde cum că am petrecut noaptea la dînsa şi pentru că n’am plătit’o vrea să îmi salut. Intervenii pe lingă femee şi cu ajutorul a 5 franci putui împăca cearta. Bietul Mihai, folosit şi palid, pleacă cu mine scăpînd de pasărea nocturnă, care necăjise aşa de grosolan pe bietul poet. Am zis mult cu prietenii despre această întîmplare a lui Eminescu“... După atîtea detalii cîte s’au publicat în decursul vreuei asupra legăturii— devenită istorică—dintre poetul Eminescu şi Veronica Micle , după atîtea nuanţe de natură ideală,—epizodul de mai sus, în preciziunea lui cam brutală, adaogă o notă originală la viaţa de sentiment şi de enervări a genialului cintăreţ al „Luceafărului“. Vom încheia menţionînd o manifestare In slava lui Eminescu E un Sonet al poetului Iuşan M. Codrean», apărut in „Viaţa Romînească*—numărul din urmă şi consacrat Statuiei lui Eminescu, nerîdicată încă. De eri—statuia e inaugurată. Dar închinarea nu e mai puţină vrednică de citat:* In sufletul român adine răsună Cîntarea ta măreaţă şi duioasă ; Ea-i diadema cea mai luminoasă, Ce neamul tău pe bunte va s’o pună. ... Şi va ’nfrunta a timpului furtună Şi ’n veacuri va străbate glorioasă— Deci e ’ntruparea ta cea mai frumoasă Şi ţi este cea mai nobilă cunună. Nu-ţi trebue statui nici osmale, Căci versul tău cel ferecat ’n zale Mai tare-i de cit broazul şi granitul.. El e statuia vie a ’ntregei naţii, Şi marmora-i dura-va ’n nesfîrşitul Atîtor viitoare generaţii ! * De eri,—simbolul durabil a! operei,— monumentul, va înfrunta furtuna timpului,—aşa cum o înfruntă versul lui marmorean. A. *