Opinia, decembrie 1912 (Anul 9, nr. 1751-1772)
1912-12-04 / nr. 1753
ABONAMENT® Un an , . . . 20 ' aal .. . twi, ■:*?*.sv'io mspi lei sfr Bh, Mirzescu 25 ZIAR CONSERVATQR-DEMOCRAT SlniEiEipM ANUNȚURI Un rând In pag. Dl, 50 Bani »» H ^» Albania autonomă Delegaţii bravului popor albanez, întruniţi la Valona, au proclamat, în mijlocul unui entusiasm indescriptibil, independenţa statului lor. Un guvern provizoriu, prezidat de Ismail Kemal bey, a şi fost instituit, iar drapelul naţional, după atîtea veacuri de speranţe şi lupte, a ajuns, în fine, să filmre pe edificiile publice din toate oraşele noului principat. Actele oficiale săvîrşite de noul guvern şi notificările făcute marilor puteri, nu mai lasă nici o îndoială asupra realităţii evenimentului. O Albanie autonomă în actuala situaţie a Turciei, capătă o însemnătate excepţională de un început de rezolvare a dificultăţilor balcanice. » Aşezată între Serbia, Muntenegru, Bulgaria şi Grecia, Albania este menită să servească de tampon veleităţilor cuceritoare ale aliaţilor. Prin crearea acestui principat, se desenează cu claritate limitele pînă unde se vor putea întinde, cel puţin în această parte a Peninsulei, apetiturile Regatelor creştin. Pe lîngă aceasta se aduce o considerabilă uşurare soluţiunei conflictului sîrbo-austriac. Graţie Albaniei, sîrbii vor avea de aci încolo, două căi de ales pentru a ajunge la Adriatica: ori se înţeleg cu Muntenegru pentru un port terminus a calei ferate ce proectează, ori se pun de acord cu albanezii. In ambele cazuri, accesul la Adriatica nu poate să privească decît interesele economice şi comerciale. In schimb perspectiva unei Serbii care, prin cucerirea parţială a Albaniei, să ajungă direct la Acriatica şi din punctul de vedere politico-strategic, pare, dacă Albania autonomă e recunoscută, definitiv pierdută. Şansele consacrării definitive de către marile puteri a noului principat, sunt considerabile. Intăi, sub raportul dreptului ginţilor, Albania îşi justifică existenţa în temeiul principiului naţionalităţilor, principiu de care s’a prevalat şi coaliţiunea în lupta ei contra Turciei. Albania este in majoritate locuită de albanezi,ortodoxi, catolici, mahomedani; vin apoi cuţo-vlahii şi numai în al treilea rînd şi în o infimă minoritate găsim evrei, sîrbi, bulgari şi greci. Din punctul de vedere istoric, albanezii sunt cei mai vechi locuitori ai Peninsulei Balcanice. Ei au despăşit lumea eleno-romană şi slavă, căci invaziunile acestora i-au găsit de mult statorniciţi în ţinuturile pe cari le ocupă şi azi. Limba lor, întemeiată pe un fond tracic, abundă în cuvinte latine, italiene, turce şi slave. Caracterul precumpănitor al naţiunei îl formează focul neatîrnărei şi al gloriei. Albania a fost patria eroilor. Din ea au eşit Alexandru şi Ion Castriotul, Scander-beg şi atîţia alţii, toţi oameni de acelaşi singe şi acelaşi geniu. O poezie sănătoasă le colorează spiritul şi moravurile, iar cintecele lor amintesc pe ale lui Omer care, ca şi Achil, amestecă muzica, ritmul şi jocul cu războiul. Pe cită vreme au fost sub dominaţiunea ideei religioase, geniul lor întreprinzător i-a lăsat nehotărîţi între cruce şi semi-lună, amestecînd dogmele şi trecînd dela o religie la alta. De îndată însă, ce sentimentul naţional a înlocuit pe cel religios, îl găsim lucrînd pentru unitatea naţională de astăzi realizată. Cu toate încercările d-lui Pashci, prin ziarulTimes11, de a tăgădui existenţa unei naţiuni albaneze ca individualitate etnică, Albania nu-i mai puţin o provincie care trebue să beneficieze şi ea de principiu naţionalităţilor pus înainte de acelaşi barbat de Stat al Serbiei. Turcia, Austria şi Italia, în primul rînd, celelalte mari puteri după ele, nu vor întîrzia, siguri suntem, de îndată ce momentul va sosi, să recunoască noua creaţiune politică. Va fi un act de dreptate şi în acelaş timp un mijloc de aplanare a unei părţi din atit de complexul conflict balcanic. Şi, fără a ne face prea mari iluziuni, să sperăm că exemplul dat de Albania va putea servi de îndrumare şi faţă de Macedonia, care îşi aşteaptă şi ea autonomia. Naţiunea romînă, şi ea fruct al principiului de naţionalitate şi libertate, salută din toată inima noul principatal Albaniei. Cu noul principat ne uneşte nu numai simpatiile, pe cari identitatea de evenimente istorice le stabileşte între popoare chiar diferite, dar ne mai leagă numeroasa populaţiune aromânească care, de veacuri şi în strînse legături de frăţie, a tras, împreună cu albanejii, jugul cel mai greu al robiei. Se ştie, în adevăr, că toată Uniunea Musakias este colonizată cu macedo-romîni agricultori. La Ianina şi Berat, aromînii au cîte un gimnaziu , la Valona, unde independenţa a fost proclamată, la Coriţa şi la Elbasan, avem şcoale primare. Atîtea legături, pe cari le-au inventat indestructibil suferinţele trecutului, ne oferă garanţia că elementul românesc va avea în noul stat albanez un rol de prima ordine, iar conaţionalii noştri, la adăpost, de compeţiunile eleno-slave, vor putea să se bucure de paşnica posesiune a limbei şi aşezămîntele lor culturale. Din mijlocul urgiei dezlănţuite în toată Turcia de armatele învingătorilor împotriva conaţionalilor noştri, vestea unei Albaniii libere şi de sine stătătoare, vine ca o rază de mîngăiere şi se răspîndeşteasupra întregei românimi. SITUAŢIA Parlamerul întrunit iacă nu e constituit. Birourile n’au fost alese, aşa că da o activitate parlamentari propriu zisă nici nu poate încă fi vorba. Totuşi primul act cu care debutează orice activitate’parlamentari, desemnează chiar de pe acum ce va fi acest Parlament de solidaritate naţională. Actul acesta este Masagiul de deschidere a sesiunei. Felul In care el a fost primit atit în ţari cit şi în străinătate, faptul că partidul liberal a consimţit si renunţe la discuţia Adresei,—toate aceste împrejurări sunt de natură a ne arăta ci în momentele dificile ca acestea, toţi bărbaţii noştri politici, uniţi în acelaş gînd şi neurmărind decît binele suprem al ţârii, ştiu să înăbuşe patima politici, ştiu şi uite tot ce ne-ar putea despărţi, pentru a nu vedea decît ceea ce ne uneşte. Datorită acestei cuminţenii politice s’a putut face Unirea, s’a putut alege Domnitorul pe la 1866. Legale de azi, s’au putut înfăptui, Intr’un cuvint toate idealurile noastre naţionale, formulate în divanurile ad-loc. Credincioşi acestei înalte cuminţeniî, bărbaţii politici de azi au urmat pe iluştrilor lor înaintaşi, şi de aceia azi, faţă de evenimentele externe, nu există nici conservatori sonici liberali,n ci numai Romini-Simţimîntul acesta de solidaritate naţională a făcut tăria noastră în trecut, şi tot ea face tăria noastră de azi. Activitatea d-lui N. Xenopol Un ziar liberal, din Capitală, a încercat să aducă d-lui N. Xenopol învinuirea că în momentele acestea grele pentru ţară, d-sa s’ar ocupa cu instituirea unei medalii pentru industriaşi şi comercianţi. Medalia aceasta, nu vedem ce-ar avea a face cu evenimentele externe, cari domină azi situaţia. Iar atenţia d-lui N. Xenopol pentru pătura muncitoare a ţării , nu-i poate face decît cinste. Negoţul şi industria au fost multă vreme disconsiderate la noi — aceasta a fost poate cea mai autentică moştenire de la Romani. Există în ţară la noi diferite ordine, pentru literaţi, militari, clerici, oameni politici — numai negustorii n’aveau un semn distinctiv de recunoaştere publică a meritelor lor profesionale. Xenopol s’a glndit să împlinească această lacună, şi bine a făcut. Dacă Ministerul Industriei şi comerţului s’ar fi mărginit numai la aceasta, poate că ziarul în chestie ar fi putut face observaţia nedreaptă pe care a făcut-o. Dar chiar din prima zi a venirei sale în capul departamentului industriei, d. N. Xenopol şi-a făcut datoria. D-sa s’a dus la Camera de Comerţ şi într’o cuvîntare şi documentată şi patriotecă a ţinut să liniştească piaţa, arătînd în acelaşi timp străinătăţii şi celora cari puseseră în circulaţie svonuri tendenţioase, că ţara noastră e departe de a trece printr’o criză . conomicat* că tezaurul public dispare de mari rezerve, cu care poate face faţă oricărei împrejurări. Actul acesta al d-lui N. Xenopol n’a scăpat nimănui, iar urmările acelui discurs au fost poate incalculabile pentru ţară. Iată dar că d.Xenpol şi-a făcut deplina datorie şi atît cît i-a stat în putinţă, faţă de evenimentele istorice prin care trecem. Tot aşa şi pentru politica noastră economică internă. Ideia înfiinţărei unei academii comerciale este întreagă a d-lui N. Xenopol şi realizarea ei imediată se datorează tot iniţiativei actualului Ministru al Comerţului. Am ţinut să relevăm activitatea de pînă acum a d-lui N. Xenopol nu doar pentru că observaţia Viitorului ar fi fost de natură să micşoreze sau să supere pe Ministru, dinpotrivă Dacă d. N. Xenopol n’ar fi fost un ministru de la care se aşteaptă, sigur că nici ziarul liberal nu i-ar fi pretins ceva. Așa privită observația Viitorului, ea e măgulitoare pentru d. N. Xenopol, deşi e nedreaptă. - PRESA BULGARA Ziarele din Sofia au adoptat faţă de noi un ton în totală discordanţă cu atitudinea factorilor oficiali şi responsabili din regatul vecin. Neapărat, tonul presei din dreapta Dunării nu angajează întru nimic guvernul bulgar, precum noi nu ne putem simţi atinşi de cele publicate în ziarele bulgăreşti. Gerace e însă supărător şi trist pentru ţara noastră, este faptul că campania duşmănoasă dusă la Sofia împotriva României, se sprijină în total pe articolele dlui Iorga. Omul acesta ne-a făcut mai mult rău, decît binele pe care pretinde că l’ar fi putut face vreodată acestei ţări. Dacă am admite chiar că d. Iorga e de bună credinţă, întrebarea e dacă d-sa, ca profesor de istorie avea dreptul ca în răspărul întregei opiniuni publice să se rostească contra năzuinţelor noastre naţionale, şi să invoace în sprijinul acestor idei insolite tocmai calitatea sa de istoric și de profesor universitar ? Atitudinea aceasta a d-lui Iorga e atît de curioasă, încît lumea a început s’o explice — aplicînd teoria de rasă a d-lui A. C. Cuza—prin origina d-sale dubios — românească. In orice caz, aşteptăm ca d. Iorga să-şi spună cuvintul său asupra chestiilor externe, în Cameră pentru a vedea cum ar putea fi chemat la răspundere, și întru cît e responsabil d. Iorga de cele ce spune. ....-- Un prin Ziarele străine ne aduc ştirea, că România a fost admisă la conferinţa europeană, în vederea păcei. Negreşit, că trebue primită ştirea, sub toată rezerva ce comportă, căci pănă în acest moment, ea nu este confirmată în mod oficial. Oricum ea pare netăgăduită şi constitue un succes al politicei noastre externe. Admiterea României la conferinţă, nu numai că toate puterile recunosc rolul de căpitenie ce-l are ţara şi în acelaşi timp modul seu de a vedea, în resboiul balcano-turc. Aplicarea strictă a neutralităţii din partea României — spun cele mai multe din marele ziare streine — a dat posibilitatea de a se localiza răsboiul, între Turcia şi ţările balcanice. Dacă România ar fi părăsit această neutralitate, apoi negreşit, că răsboiul se transplanta şi ar fi adus o conflagraţie, cu consecinţe de tot dureroase. Dar negreşit că chemarea României la conferinţă, nu rămîne şi nu poate rămânea un simplu act de curtenie diplomatică. In această conferinţă, România va avea a-şi susţine drepturile sale, insistînd ca ele să-i fie satisfăcute în întregime, fără şovăire şi cit mai repede posibil. In această privinţă, să nu avem nici o grijă Ne putem bizui pe forţele factorilor din ţară, care azi au a protegui interesele ţerei. D ata— OAMENI ŞI LUCRURI Prin prizma cifrelor Un militar publicist vorbind în ultimul număr din „Noua Revista Romînă“ despre „Recruţi“ ne descrie astfel gradul de ştiinţă de carte al recruţilor dintr’un regiment de Infanterie, config. 1913 . Dacă privim ceva mai de aproape clasificaţia, ne dăm seama că, de fapt, cifra de 260 se dublează, dacă—precum e natural—socotim ca neştiutori de care pe cei cu o clasă, cu două, cu trei şi uneori chiar pe cei cu toate clasele rurale. De îndată ce săteanul n’a mai continuat învăţămîntul, el ajunge pînă la epoca recrutării aproape tot aşa de inocent în ale cărţii ca şi ceialalţi, însemnătatea lucrului este enormă. Cu prilejul războiului balcanic s'a scris şi s’a repetat mereu că Bulgarii nu au de loc analfabeţi. E adevărat că în acelaşi timp micul regat a făcut excesul de a duce în războiu—şi de a pierde cu prea multă uşurinţă—pe toţi cărturarii propriu zişi, pe acei cu multă ştiinţă de carte. Tot cu prilejul războiului s’a reamintit vorba celebră că în campania din 1870 n’a biruit soldatul,aci “învăţătorul german... La noi, pînă la o schimbare a stării de lucruri, cifrele se prezintă din cale afară triste şi progresul se înfăptueşte extrem de încet. E adevărat că, în schimb, cazarma este şi ea şi o şcoală, — mai cu seamă de cînd tinde să dispară violenţa, bataia.. Autorul statisticei menţionate scrie în alt loc : "Veniţi în primele două săptămtni ale lunei Noemvrie printre recruţii noştri. Veţi constata că nu ştiu cine e regele ţării, şi nici nu îşi dau seamă de ţară— nu şi e puţin lucru acesta ? Habar n’au de doctorul şi de administratorul de plasă, despre cari—cînd îi convingi că există—caută să-i scuze că ar fi venit pe la primărie. Staţi de vorbă cu aceiaşi oameni, cînd armata îi trimete după terminarea serviciului, la cămin. Veţi vedea: nu seamănă cu neîndemănatecii de acum doi ani; ştie ce-i cu ţara lor; îşi cunosc Regele şi familia domnitoare; sunt în stare să facă o scrisoare—deşi cînd veniseră nu puteau iscăli—pricep rostul medicului ; îşi dau seama de legi şi de ordine...“ Priveam, în una din zilele acestea, un grup de recruţi conduşi prin oraş de către un caporal. Ii oprise în faţa statuei lui Miron Costin şi—după cît părea — le făcea un mic curs de... istorie, explicîndu-le rostul monumentului. De la distanţă, din vagonul de tramvai, de unde priveam, aveam impresie că recruţii ascultă cu multă luare aminte şi se pasionează de vorbele mai marelui lor. In acelaşi vagon, un sătean tinerel — purtînd haina de mahalagiu orăşenesc— vorbia cu o femee de ţară, ceva mai în vrîstă. In „piața nouă“, pe cînd vagonul sta în „haltă d ea-i arăta statueta simbolică rămasă de“la serbările jubilare, tronînd pe globul de ipsos... — Dar asta cine-o fi ? Vecinul ei nu stătu mult pe gruduri și-i răspunse: — Asta-i fiica lui Osman-Paşa... Din ce galimatias de cunoştinţe prinse în fugă, provenia răspunsul dat cu toată seriozitate:—nu m’am putut dumeri.... Dar am revăzut în gînd tabloul agramaţilor-recruţi şi alte tablouri cu cifre încă şi mai îngrijitoare, cetite aiurea, cetite mereu! Ele ar trebui meditate necontenit! Rodion Absolvenţi de şcoli speciale 6 Cu clase de liceu şi gimnaziu 10 Cu cinci clase rurale 104 Cu patru clase urbane şi rurale 69 Cu trei clase 92 Cu două clase 63 Cu o clasă 38 Fără ştiinţă de carte 260 tip$fin rizboitt Unul din medicii romîni, cari au fost trimişi de către statul român in misiune sanitară la Constantinopol, a trimes unui prieten din Iaşi următoarea scrisoare, foarte suggestivă prin detaliile absolut vii ce ni se dă asupra ororilor războiului şi asupra sălbătăciei oştirilor victorioase: Trieste, 26 Noembrie 1912, st. v. Am ajuns la Trieste. Cum şi ce fel, e o odisee întreagă. Am plecat cum îţi scrisesem Luni 5 Noembrie din Constantinopol pentru Dédé-Agatch, pe un vapor austriac condus de un căpitan din Dalmaţia, slav ca origine şi lipsit de orice cuviinţă, ca educaţie. Marţi seara la 6 am ajuns, dar neşansa noastră că n’am fost cu o zi mai înainte , sau dacă vrei şansă , poate să fie adevărat — şi în cazul nostru, proverbul romînesc—tot răul spre bine. Oraşul era incendiat, se auzeau împuşcături, ţipete,iar la lumina focului se vedea bine’ cum alergau oamenii zăpăciţi în toate părţile. Prin apropiere de oraş se vedeau încă trei sate incendiate, aşa că asistam la patru focuri uriaşe. Cum de la 6 p. m. portul e inchis, căpitanul a depărtat vaporul cam la 2 km. de port şi am stat noaptea în largul marei, de unde pînă la 12 noaptea am privit la acel spectacol mai mult decît îngrozitor. Dimineaţă, încă de la revărsatul zilei, împrejurul vaporului nostru, singurul care era în port, staţionau bărci pline cu refugiaţi, îngroziţi, salvindu-se fiecare cum au putut. Nu cred să ai altă ocazie să vezi feţe mai chinuite de frica morţii. Cu toţii cereau îndurare căpitanului ca să-i primească pe bord, de altfel cum a şi primit dar nu pe toţi. In oraş venise Marţi comitagii (bandiţi) bulgari şi greci, cari au incendiat oraşul şi satele vecine şi au început a masacra populaţia musulmană în chip oribil; cei 200 soldaţi turci cari formau garnizoana au ripostat cît au avut cartuşe în urmă s’au închis în cazarmă, lăsînd să se reverse groaznic furia sălbatică a greco-bulgăriei. E de ajuns să-ţi spun că dintre toţi funcţionarii turci ’n’au scăpat de cît 3 cari au luat-o fuga la vapor. Pe la 9 dimineaţa de pe un deal, se vedea venind în goană o cavalerie, se zvonea că vine cavaleria turcă, atunci turcii cari mai rămăsese au eşit de pe unde erau ascunşi, iar greco-bulgărimea o rupse la rîdul ei la fugă, cînd colo era cavaleria bulgară, care într’un galop a străbătut străzile oraşului omorînd şi pe acei ce mai rămăsese. Pe strada mare se vedeau în urmă mormane de cadavre, copiii şi femeile turce s’au ascuns prin moschei îngenunchind şi cerînd iertare lui Alah, dar viteaza cavalerie a intrat şi aTM masacrat — cum ştiu bulgarii — au scos ochii, au tăiat degetele de la mini şi picioare, au tăiat sînurile—de altfel era o schiţă în „Le Journal* cu vreo două trei zile în urmă, o plîngere a consulului francez. E destul să-ţi spun că nu mai rămăse în oraş decît consulatele şi moscheele, şi clădiri de piatră, cari nu au putut lua foc. Aşa fiind debarcarea ne-a fost imposibilă şi am luat-o înainte chit ca să debarcam la Cavalu pentru a reveni la Constantinopol, aici însă portul fiind ocupat de bulgari şi greci, autorităţile lor reprezentate prin doi ofiţeri, unul bulgar iar altul grec recunoscut de un macedonean din echipa noastră, ca un fost șef de bandă din Bitelia, nu ne-au permis debarcarea ca să ne îmbarcăm din noi pe un vas ce ar trece spre Constantinopol. Mai mult, nu ne-au primit nici ofertele noastre ca să le facem servicii armatei lor, iar în cele din urmă grecul ne-a spus că să ne ducem înainte altfel nu ne garantează nici viaţa, nici materialul. Cu forţa au ridicat de pe vapor pe turcii ce fugise din Dadé Agatch şi i-au arestat, iar seara au făcut ei o sebătoare cu artificii, pentru că era o zi naţională bulgărească, şi cu acea ocazie cu uralele mulţimei s’au acoperit gemetele acestor nenorociţi pe cari i-au căsăpit. Mai mult nu ştiu cum se face dar dimineaţa, în vaporul nostru s’au găsit 11 gloanţe, iar o cabină era pe vr’o 3 locuri găurită.De altfel căpitanul a scris în „Il Picollo de la Sera“ aici, cînd a ajuns, toate aceste întîmplări , noroc că acosase pentru noapte la’3 km. depărtare de ţărm, altfel cine ştie ce mai se întîmpla. Am plecat la Salonic, acolo aveam consul şi credeam că vom putea debarca , dar cum am ajuns vaporul a fost înconjurat cu bărci cu soldaţi greci şi au interzis orice comunicare. Am conrupt cu o liră turcească un soldat ce ştia romîneşte—fusese la Galaţi în port—ca să ne dea o scrisoare la consul. Ne-a dat-o, căci a venit consulul cu o barcă pînă aproape de vapor şi ne-a spus că cu toată intervenţia lui nu putem debarca. Ne-a ţinut cu’vaporul 5 zile acolo, apoi ne-a dat drumul după ce a mai îmbarcat pe el vr’o 600 supuşi austriaci, şi iată cum am ajuns pînă In Trieste, după o călătorie de 15 zile pe apă cu „mal de mer“