Opinia, mai 1924 (Anul 20, nr. 5075-5098)
1924-05-01 / nr. 5075
ANUL *\ XX-lm K». Bl 752 LEI NUMĂRUL JOI 1 MAI 1924 REDACȚIA Sl ADMINISTP ' B\b\\o^aV3^'lWeîS» Loco ZIAR POLITIC COTIDIAN iStffljfiS m OPERA DISTRUCTIVA A D-LUI "DR. ANTELESCU ~ - Demoralizarea corpului didactic — Corpul didactic a rămas păcălit de întâiu Ianuarie și de întâiu Maiul.. D-l Dr. Angelescu a fost viu felicitat în consiliul de miniştri şi in special de d-l Vintilă Brătianu, când a reuşit să înlăture demisiile corpului didactic în massă. La rândul său, d-l dr. Ange Iescu a felicitat pe toţi inspectorii şi revizorii şcolari, pentru zelul pus în intimidarea şi terorizarea profesorilor, făgăduindu-le că vor ciocni împreună ouă roşii de paşti... S-ar părea că asistăm la epilogul unei mişcări, dar iată că un nou succes se desprinde la orizont. Ministerul a aprobat la mai multe şcoale repartizarea sumelor date de comitetul şcolar, cu scopul de a întreţine vrajba dintre profesorii cari funcţionează la asemenea şcoale şi profesorii «oropsiţi» de la alte şcoala cu comitete şcolare sărace sau neexistente. Impărţindu-i astfel în tabere adverse, succesul ministerului va fi şi de data asta colosal! Opera ministerului în acest sanz poate merge mai departe, micşorîndu le salariile, numai daca ar vrea ! Solidaritatea corpului didactic ? S’a dovedit că nu există şi când încearcă sa existe, nu valorează nimic, nu are rezistenţa. Mai curând întâlnim laşitatea , pe care Ministrul o cunoaşte foarte bine din anturajul său şi care este alimentată de ordinile venite de la clubul liberal. Iată câta se explică impasibilitatea acestui corp ! Nu este de mirare dacă comitetul Asociaţiei corpului didactic din Iaşi îşi depună zilele acestea demisiunea. «Să vină alţii mai buni — îşi zic cei din comitet,—noi nu suntem destul de pregătiţi să conducem mişcarea. N’are decât să trimită clubul liberal pe cei mai desăvârşiţi să soluţioneze chestiunea salarizării corpului didactic. Noi n’am reuşit. Colegii nu s’au solidarizat cu noi, iar Ministerul a dovedit că este mai tare de cât este dreptatea noastră». Amestecul politicei în chestiuni cari cereau „spirit de corp“, terorizarea, ameniţările, “şi înscenările au contribuit la demoralizarea întregului corp didactic. Iată cu ce se poate lăuda d-l dr. Angelescu împreună cu „cazacii“ sâi! Iată da ce se felicită între ei toţi înspectorii şcolari : au slăbit până la desfiinţarea a oricărei solidarităţi dintre profesori. Corpul didactic se găseşte astăzi divizat în tabere adverse. Această divizare va contribui, desigur, la desfiinţaea asociaţilor profesionale... Numai la clubul liberal se pot aduna profesorii şi pot cere ceea ce vor ! Altfel este o strădanie de prinos. Numai în Turcia veche mai există un asemenea sistem. * De aceia d'î dr. Angelescu se gândisc să-l studieze la fața Jocului... G. 7\ . ■»—WMWWMBWBIT !—■ NOTE 1 ÎNTÂI U_ NAIU 1 Mine este 1 Maiu, sărbătoarea muncii. Lucrătorii vor putea să se bucura de libertate, din ordinul guvernului. Măsura aceasta, concomitentă cu prigoana şi întemniţarea comuniştilor la Jilava, pare ciudată. in orice caz, sinceritatea 8i.bj.tei scrupulozitâţi a autorităţelor faţă de drepturile muncitorimii, este celpuţin suspectă. După unele versiuni, ea ar avea un scop polemic, ar fi un fel de răspuns la gestul lui Mussolini, cu care se şde că d. Vintilă Brătianu nu se impacă. Pentmcă dictatorul italian a ordonat pentru 1 Maiu rugăciuni In biserici şi comemorări „istorica, caldod In picioare vechea tradiţie a muncitorilor vne fascişti, dictatorii noştri au dat toc- mai ordinul contrar, sperînd că vor trece astfel în ochii Europei rept nişte guvernanţi civilizaţi. Dar cu sau fără voia chinuitorilor, trebuia să vină şi anul acesta ziua de iatăiu Maiu. Lucrătorii sărbătoresc in orice caz e ziua lor, aşa cum toate celelalte trei sute şi atîtea de zile sunt ale celor care comandă şi hotărăsc. Cu cît trec anii şi cu cit oamenii învaţă să privească lucrurile în lumina lor adavă- rată, ziua de 1 Maiu capătă o însemnătate şi un înţeles mai larg. Nu numai pentru socialiştii militanţi are un sens manifesta- ţia aceasta din pragul verii, ci pentru toţi oamenii care duc In spate edificiul social, toţi sala- t horii şi zidarii vieţii, toţi cei ce ? trăesc numai prin muncă şi pen- tru muncă. Intăiu Maiu e singura zi în care se vorbeşte şi se scrie cu respect despre munca în sine, indiferent de scop şi rezultate. Intăiu Maia e sărbătoarea furai-; cilor şi albinelor lucrătoare. Toate celelalte festivităţi sunt prilej pentru manifestările de autoritate, pentru discursurile miniştrilor, pentru sublinierea ierarhizării sociale. Preocupările publicului sunt de obicei, îndreptate asupra, intrigilor politice şi dezbaterilor parlamentare. Suflul mulţimii ce munceşte şi crează, dincolo de acele cîteva personagii a căror umbră îngroșată acopere omeni- j rea întreagă, străbate pe tot pă- j mîntul o singură dată pe ani la 1 Maiu. I. L. ituiați-vă în Opinia Eduard Caudella a murit. Ca o stea căzătoare ce fac o dungă de lumină, “ș’apoi se cufundă în noaptea vecinică, tot astfel și marele artist a dispărut într’o clipă, după ce, cu o oră mai înainte, în mijlocul alor săi, făcuse să răsune vioara lui scumpă de melodiile fermecătoare ale cântecelor sale armonioase. •Acum, după ce pământul a acoperit corpul său, şi natura îşi continuă legea ei fatală, pe care nici o putere n’o poate înlătura, se cuvine să spunem cîteva cuvinte despre acest om pe viitor şi despre opera lui neperitoare. Ca elevă, în curs de mai mulţi ani, a maestrului Caudella, Jam de Roza C. Leon a putut să-l studiez şi să-mi dau seamă de meritele lui şi ca om, şi ca profesor şi ca artist. Ca om, a fost un caracter nobil, cinstit şi sincer până la naivitate, de o blândeţă de copil şi de o mândrie delicată şi firească naturei sale de elită. Ca profesor, a fostun îndrumător fără pereche, care a ajutat pe munţi să se râdice, acolo, unde fără el n’ar fi ajuns niciodată. Conştient de nobila sa menire şi exigent până la extrem, îşi punea în lecţiunde oale tot focul artei, pe care ar fi vrut s’o trasmită şi elevilor săi. Ca artist, nimeni nu i’a întrecut, şi nimeni nu s’a putut râdica până la înălţimea creaţiunilor lui minunate. Compoziţiile lui Caudella : Opere, balade, doine şi cântece în toate genurile, sunt adevărate mărgăritare ce vor străluci în viitor şi vor încălzi sufletele generaţiilor cari vor pricepe toată frumuseţea cântecelor sublime, cu care a îmbogăţit arta muzicală Românească. Cine cunoaşte operele lui Candalla nu poate tăgădui valoarea lor reală, bogăţia de fantazie a artistului, care şi-a revărsat comorile de simţire în valuri de melodii, a căror frumuseţe se râdică până la înălţimile în care numai un suflet ales de artist inspirat e în stare să plutească. Necontestat că maestrul Caudella a fost un mare artist, dar ca toţi adevăraţii artişti, a dat artei tot ce putea da, fără să ceară în schimb ceva. Caudela nu s’a gândit niciodată să-şi comercializeze operile să tragă foloase din artă, nici odată nu şi-a dezminţit nobila menire căreia fusese destinat artist s’a născut, artist a trăit şi artist a murit. Dar dacă pe dânsul prea puţin l’au preocupat chestiunile materiale, de cari alţii suntabsorbiţi, cunoscuţii, prietenii şi admiratorii lui ar fi trebuit să se gândească la asigurarea situaţiunei materiale a Maestrului şi familiei sale ; totuşi n’a făcut nimeni, nimic pentru dânsul. Recunosc însă că pretind cam mult. Astăzi când talentele, idealurile, sentimentele şi onoarea se comercializează şi se prefac în bani, a pretinde cuiva să se ocupe şi de interesele altuia, este o naivitate care te dă îndărăt cel puţin cu un secol, stârnind un râs homeric din partea concetăţenilor mai practici. Caudella a fost mai mult apreciat şi admirat de contemporanii lui, decât de generaţia de azi, care îl cunoaşte puţin şi l-a înţeles tot atât de puţin. Se pare că o soartă vitregă urmăreşte pe toţi cei dotaţi cu harul divin al talentului creator, cari nu cunosc în viaţă—afară de prea puţine, excepţii—decât amărăciuni şi dezamăgiri dureroase. Când Caudella, după o viaţă da 70 da ani (scăzând cei 13 ani ai copilăriei) închinată întreagă unei munci dezinteresată şi rodnică, ajunge la vrâsta de 83 ani —după o boală grea de pneumonie dublă—să deie lecţii pentru a putea trăi cu familia sa, este o cruzime, (pe care nu voi s’o mai caufte), din partea acelora cari aveau datoria să-l ajute— chiar contra voinţei lui—dându-i posibilitatea să se repauzeze după munca obositoare a vieţei sale îndelungate, în timpul căreia a creiat opere de artă neperitoare. Zorii zilei pe care el o dorise şi o aşteptase, în care meritele sale să fie recunoscute și încu (Citifi continuarea în pag. II-a) . m Fuziunea iorghisto-argetoianistă la Ilaşi.— Cine va fi şef? Noul născut din încrucişarea lorga-Argetoianu n’a fost încă nici botezat, totuşi criza produsă de orce naştere se desvoltă. Unul din cei doi şefi ai celor două organizări de la laşi va trebui sa dispară, afară numai dacă d. lorga, bizar ca in multe, nu va admite pentru noile organisme politice, bizareria de I a fi organe bicefale, organe de I exhibiţii, de musee, care pot I interesa dar care nu pot trăi. „ Dacă clubul naţionalist demo- I crat, al poporuluide la Iaşi va fi constrâns sa aibă un singur şef, cine va fi acest şef : D. P. Dragomirescu sau d. C. Ifrim? Prin naştere nu este ieşan nici unul nici celălalt. Culoarea locală deci nu va desemna la şefie mai mult pe unul decât pe celălalt. Titlurile ? Unul profesor de universitate, dar şi celălalt preşedinte de Ateneu. Doza de intelectualitate ? Primul are aparenţa unui intelectualism integral, deci cam aristocratic; cel de al doilea, intelectual în doză homeopatică dar popular. Sunt toate probabilităţile că d. lorga va aducela lupta politică măsura de la cursurile sa Ile universitare, unde d. lorga serveşte studenţilor ştiinţa ca doze aşa de mici. In cât până astăzi timp de 30 ani, n’a eşit din’notele luate la cursuri de mii de studenţi, nici un elev, nici”, un cercetător în specialitatea învăţatului nostru. Până aci vedem şefia d-lui Ifrim. Experienţa politică ? Experienţa d-lui Dagomirescu este natural mult mai variată decât a d-lui Ifrim. D. Dragomirescu este la al 4-lea partid — cele multe Înainte! d. Ifrim este numai la al doilea şi încă acest al doilea partid este o dizidenţă a partidului d-lui A. C. Cuza. Paserele călătoare in acela? anotimp şi între aceleaşi simpatii, nu prea inspiră simpatie şi cu atât mai puţină încredere. Unde mai pui că prinţul moştenitor n’a văzut catedra d-lui Dragomirescu, dar a văzut fotoliul de prezident la Ateneul din Tataraşi. D. Ifrim de sigur n’are să uite să amintească aceasta d-lui Iorga. Ura Ifim ! Ura Ateneul din Tataraşi! Altă compliaţie. D. Henri Suţu este primul aghiotant al d-lui Dragomirescu. D. Carpus este mâna dreaptă a d-lui Ifrim la Ateneu. Cine va fi vice-preşedintele noii organizări politice din Iaşi ? D. N. Sutu, sau d. Carpus ? Gravă problemă! . I Actualităţi La ce duce prohibiţia alcoolului.— Nu este în Statele Unite o meserie mai rentabilă ca aceia de contrabandist ca spirtoase, sau »bootlegger». Ultimul din ziarele născute în Statele Unite este «Bootlegger’s News» : el oferă cetitorilor săi lista cu preţurile licheorurilor şi alcoolurilor din antrepozitele de contrabandă ancorate dincolo de cele douăsprezece mile reglementare la largul apelor americane. Ca deviză, această publicaţie imprimă o marcă, deosebit de expresivă din punctul de vedere al intereselor pe care le reprezintă — sticlă, pahar, rac, etc., purtând deviza : «Give me liberty or give me deaths (Dă-mi libertate sau ucide-mă) Judecând după raporturile spitalelor americane, privitoare la victimele unora dintre «bootleggeri», traducerea exactă a acestei devize pare să fie: «Daţi-mi libertatea să vă otrăvesc». Se întelege de la sine că foaia aceasta este clandestină, ceiace Insă n’o împiedică să circule, după cât se pare, cu succes crescând prin clientela bootleggerilor In plin Paşte, «Viitorul» tot nu isprăvise cu glorificarea d-lui Ionel IPătianu «cuceritorul Basarabiei» ! Ziarul oficios transmite posterităţii cuvintele definitive pe care d. Ionel le-a rostit cu propria-i gură, la Tighina — măreţ şi solitar,... fără umbra unor oameni inoportuni ca d-nii Marghiloman şi Stere. (Ce pot însemna pentru Basarabia trădătorii aceştia, pe lângă fraţii Brătieni! ?) Iată cuvintele premierului, pe care «Viitorul» le trece în registru, la partida nemurirei: «Ne întreabă vecinii noştri dacă avem drepturi în Basarabia, dacă putem să stăpânim şi să păstrăm acest pământ strămoşesc ? La această cinică întrebare, eu n’am decât un răspuns scurt: Prezent!». Figura oratorică este teribilă! Parcă-l vedem pe d. Brătianu sărind din somn, ca înţepat de un ac la partea gânditoare, şi eliberând cuvântul cazon, în chip maşinal, apoi zâmbind cu beatitudine... viu şi natural. Premierul nostru este un al doilea Cambronne. Un om excepţional ca d-sa trebuia numaidecât să aibă gata pe buze cuvântul lui Cambronne, — pentru epatarea Europei! Lr. Citiți în pag. IV-a Ultima oră ABONAMENTE: Lei 600 ... pe un an « 320 ... * 6 luni « 160 . . . * 3 luni Discreditul Statului Ziarul nostru a publicat cri o informaţie relativa la licitaţia ţinută de curând pentru noile construcţii, care urmează să se facă pe lângă Universitatea din Iaşi. Lucrările se urcă la suma de 15 milioane. Deşi lucrările sunt urgente, deşi valoarea lor atinge o sumă destul de însemnată,—nici un concurent nu s’a prezentat la licitaţie. Antreprenorii îşi dau samă, după atitudinea de până acum a d-lui Vintilă Brătianu, că Iaşul nu va primi uşor o sumă atât de mare — chiar fiind vorba de nevoi urgente ale Universităţii. Statul şi-a pierdut creditul. Antreprenorii şi furnizorii statului, după ce-şi execută obligaţiile, umblă luni şi ani pentru a-şi încasa ordonanţele de plată. Anul trecut, câteva Case creditoare ale statului au făcut un consorţiu in vederea obţinerii sumelor datorate de Stat,oferind intermediarilor câteva milioane in schirbul ordinului de plată. lată unde am ajuns, creditorii statului dând mită pentru a-şi putea încasa creanţele. Astfel stând lucrurile, nu-i de mirare că antreprenorii şi furnizorii statului, tragănaţi în alte ocazii vreme îndelungată pe la uşele casieriilor, nu mai vor acum să aibă de-a face cu instituţiile oficiale. Negustorii nu se mulţumesc numai cu hârtiile eliberate de instituţii ; ele vor bani şi mai ales la termenele stipulate prin contract, termene din care se leagă unele plăţi pe care, la rândul lor, şi ei trebue să le facă altora. Un particular care nu-şi face faţă obligaţiilor este discreditat. Aceiaşi soartă are acum şi statul. Din pricina discreditului Statului, Universitatea din Iaşi nu-şi poate ridica construcţiile de care are nevoe. In modul acesta, învăţământul însuşi va suferi. Dar cine se îngrijeşte serios de învăţământ ? —X— Nostra saius agitur de Titu Sprinceană In articolele precedente ţi-am zugrăvit, dragă cetitorule, câţiva oameni şi am încercat a degaja concepţia curentă în materie de economie. Viaţa noastră publică, administraţia, destrăbălarea care domneşte la noi mai cu seamă în manipularea avereii obşteşti— sânt o continuare a vechiului regim turcesc, agospodăriilor fanariote, cu venituri imense şi totuş împovărate de datorii. In acelaş timp ţi-am dat material suficient pentru a-ţi sluji ca punct de plecare în consideraţiunile d-tale actuale. In adevăr, dacă analizezi consecinţele ultime ale sistemului acestuia bizar de a administra o ţară, îţi explici desigu în mare parte, dacă nu toate neajunsurile d-tale zilnice. Când se concesionează daci unui deputat dreptul de export sau de distribuţie a niscaiva produse, când se dă în monopol altuia serviciul de camionagiu—rezultă ipso fado o scumpire a vieţii. Funcţiunile de consilieri ai societăţilor de întreprindere se dau politicianilor şi se ţin vacante, pe toată vremea când aceştia sânt miniştri. Dacă deci bărbaţilor de stat li se servesc în permanenţă dividende şi geroane strălucite, lucrul acesta se face numai în schimbul unor concesii in dauna statului—şi a pungii d-tale, întru cât rezultă de aici o altă scumpire, a zahărului, hârtiei, petrolului, ete. Ori de câte ori In fine se va institui o comisie sau o delegaţie, acelea n’au alt rost decât chiverniseala. Sinecuriştii birourilor, automobilele şi trăsurile instituţiilor publice — sânt o risipă vinovată a banilor noştri; ai funcţionarilor utdi, care din cauza asta n’au cuce trăi; ai dăunaţilor de război, care rămân nedespăgubiţi; ai întreprinderilor industriale, care nu pot încasa nici ele niciun ban din ce le datoreşte lor statul, şi ai celorlalţi factori de producţie naţională, care nu se pot reface nici de cum. Desigur, destul de rău. Insă mai râu e, mi se pare, că aceleaşi abuzuri le practicăm sub diferite forme noi înşine, cei care suferim pe urma sistemului de sus. Şi aceasta, pentru că purtăm în noi, măcar în stare virtuala, aceleaşi ambiţii şi aceiaşi mentalitate ca cei de sus. Cineva îmi vorbea de cazul unui concetăţean mai cu stare (cel puţin are o casă de locuit), om destul de priceput ca să poarte un chip eroic povara unei familii de câteva suflete. Atmosfera generală l-a biruit însă şi pe acesta, punându-l poate în contrazicere cu propriul său cuget. Şi după stăruinţi neobosite, şi-a pus un băiat Intr’ua post la Administraţia financiară, nepotului i-a făcut loc la Primărie, iar fata a instalat-o la «Regionala» Căilor Ferate. Iată deodată trei sinecurişti. Pe aceiaşi cale, o tânără medicinistă din anul III ocupă un post de copistă la gară şi, cu toate că n’a învăţat încă să trateze bolile molipsitoare, a izbutit să fie şi medic de plasă, preferată fiind chiar unui doctor cu drepturi şi pregătire—şi asta in vremea când ne plângem că la ţară nu-s medici de carieră. Să luăm exemplul unor instituţii mai puţin ale statului şi deci mai mult cu caracter particuar : «Orfelinatele» şi «Fondaţia culturală Principele Carol». Citit continuurea în pag. II-a