Opinia, mai 1924 (Anul 20, nr. 5075-5098)

1924-05-01 / nr. 5075

ANUL *\ XX-lm K». Bl 75­2 LEI NUMĂRUL JOI 1 MAI 1924 REDACȚIA Sl ADMINISTP ' B\b\\o^aV3^'lWeîS» Loco ZIAR POLITIC COTIDIAN iStffljfiS m OPERA DISTRUCTIVA A D-LUI "DR. ANT­ELESCU ~ - Demoralizarea corpului didactic — Corpul didactic a rămas păcălit de întâiu Ianuarie și de întâiu Maiul.. D-l Dr. Angelescu a fost viu felicitat în consiliul de miniştri şi in special de d-l Vintilă Brătianu, când a reuşit să înlăture demisiile corpului didactic în massă. La rândul său, d-l dr. Ange­ Iescu a felicitat pe toţi in­spectorii şi revizorii şcolari, pentru zelul pus în intimida­rea şi terorizarea profesorilor, făgăduindu-le că vor ciocni împreună ouă roşii de paşti... S-ar părea că asistăm la epilogul unei mişcări, dar iată că un nou succes se desprinde la orizont. Ministe­rul a aprobat la mai multe şcoale repartizarea sumelor date de comitetul şcolar, cu scopul de a întreţine vrajba dintre profesorii cari funcţio­nează la asemenea şcoale şi profesorii «oropsiţi» de la alte şcoala cu comitete şco­lare sărace sau neexistente. Impărţindu-i astfel în ta­bere adverse, succesul minis­terului va fi şi de data asta colosal! Opera ministerului în acest sanz poate merge mai departe, micşorîndu le salariile, numai daca ar vrea ! Solidaritatea corpului didac­tic ? S’a dovedit că nu există şi când încearcă sa existe, nu valorează nimic, nu are rezistenţa­­. Mai curând întâlnim laşi­tatea , pe care Ministrul o cunoaşte foarte bine din an­turajul său şi care este alimentată de ordinile venite de la clubul liberal. Iată câta se explică impasibilitatea a­­cestui corp ! Nu este de mirare dacă comitetul Asociaţiei corpului didactic din Iaşi îşi depună zilele acestea demisiunea. «Să vină alţii mai buni — îşi zic cei din comitet,—noi nu suntem destul de pregă­tiţi să conducem mişcarea. N’are de­cât să trimită clu­bul liberal pe cei mai desă­vârşiţi să soluţioneze chestiu­nea salarizării corpului di­dactic. Noi n’am reuşit. Co­legii nu s’au solidarizat cu noi, iar Ministerul a dovedit că este mai tare de cât este dreptatea noastră». Amestecul politicei în ches­tiuni cari cereau „spirit de corp“, terorizarea, amen­iţă­rile, “şi înscenările au con­tribuit la demoralizarea în­tregului corp didactic. Iată cu ce se poate lăuda d-l dr. Angelescu împreună cu „cazacii“ sâi! Iată da ce se felicită între ei toţi îns­pectorii şcolari : au slăbit până la desfiinţarea a ori­cărei solidarităţi dintre pro­fesori. Corpul didactic se gă­seşte astăzi divizat în tabere adverse. Această divizare va contribui, de­sigur, la des­fiinţa­ea asociaţilor profesio­nale... Numai la clubul libe­ral se pot aduna profesorii şi pot cere ceea ce vor ! Altfel este o strădanie de pri­nos. Numai în Turcia veche­­ mai există un asemenea sistem. * De aceia d'î dr. Angelescu­­ se gândisc să-l studieze la­­ fața Jocului... G. 7\ . ■»—WMWWMBWBIT !—■ NOTE 1 ÎNTÂI U_ NAI­U 1 Mine este 1 Maiu, sărbătoarea­ muncii. Lucrătorii vor putea să se bucura de libertate, din or­dinul guvernului. Măsura aceasta, concomitentă cu prigoana şi întemniţarea co­muniştilor la Jilava, pare ciu­dată. in orice caz, sinceritatea 8i.bj.tei scrupulozitâţi a autorită­­ţelor faţă de drepturile munci­torimii, este cel­­puţin suspectă. După unele versiuni, ea ar a­­vea un scop polemic, ar fi un fel de răspuns la gestul lui Mussolini, cu care se şde că d. Vintilă Brătianu nu se impacă. Pentmcă dictatorul­ italian a or­donat pentru 1 Maiu rugăciuni In biserici şi comemorări „isto­rica, caldod In picioare vechea tradiţie a muncitorilor vne fas­cişti, dictatorii noştri au dat toc-­­ mai ordinul contrar, sperînd că­­ vor trece astfel în ochii Europei rept nişte guvernanţi civilizaţi. Dar cu sau fără voia chinui­torilor, trebuia să vină şi anul acesta ziua de iatăiu Maiu. Lu­crătorii sărbătoresc in orice caz e ziua lor, aşa cum toate cele­lalte trei sute şi atîtea de zile sunt ale celor care comandă şi hotărăsc. Cu cît trec anii şi cu cit oamenii învaţă să privească lucrurile în lumina lor adavă-­ rată, ziua de 1 Maiu capătă o­­ însemnătate şi un înţeles mai­­ larg. Nu numai pentru socialiştii­ militanţi are un sens manifesta-­ ţia aceasta din pragul verii, ci­­ pentru toţi oamenii care duc In­­ spate edificiul social, toţi sala- t horii şi zidarii vieţii, toţi cei ce ? trăesc numai prin muncă şi pen-­ tru muncă. Intăiu Maiu e singura zi în­­ care se vorbeşte şi se scrie cu­­ respect despre munca în sine,­­ indiferent de scop şi rezultate.­­ Intăiu Maia e sărbătoarea furai-; cilor şi albinelor lucrătoare.­­ Toate celelalte festivităţi sunt prilej pentru manifestările de autoritate, pentru discursurile miniştrilor, pentru sublinierea ierarhizării sociale. Preocupările publicului sunt de obicei, îndreptate asupra, in­trigilor politice şi dezbaterilor parlamentare. Suflul mulţimii ce munceşte şi crează, dincolo de­­ acele cîteva personagii a căror­­ umbră îngroșată acopere omeni- j rea întreagă, străbate pe tot pă- j mîntul o singură dată pe ani la 1 Maiu. I. L. ituiați-vă în Opinia Eduard Caudella a murit. Ca o stea căzătoare ce fac o dungă de lumină, “ș’apoi se cu­fundă în noaptea vecinică, tot astfel și marele artist a dispărut într’o clipă, după ce, cu o oră mai înainte, în mijlocul a­lor săi, făcuse să răsune vioara lui scumpă de melodiile fermecă­toare ale cântecelor sale armo­nioase. •Acum, după ce pământul a acoperit corpul său, şi natura îşi continuă legea ei fatală, pe care nici o putere n’o poate în­lătura, se cuvine să spunem cî­teva cuvinte despre acest om pe viitor şi despre opera lui ne­­peritoare. Ca elevă, în curs de mai mulţi ani, a maestrului Caudella, Jam de Roza C. Leon a putut să-l studiez şi să-mi dau­­ seamă de meritele lui şi ca om, şi ca profesor şi ca artist. Ca om, a fost un caracter­­ nobil, cinstit şi sincer până la naivitate, de o blândeţă de co­pil şi de o mândrie delicată şi firească naturei sale de elită. Ca profesor, a fost­­un îndru­mător fără pereche, care a aju­tat pe mun­ţi să se râdice, acolo, unde fără el n’ar fi ajuns nici­odată. Conştient de nobila sa meni­re şi exigent până la extrem, îşi punea în lecţiunde oale tot focul artei, pe care ar fi vrut s’o trasmită şi elevilor săi. Ca artist, nimeni nu i’a în­trecut, şi nimeni nu s’a putut râdica până la înălţimea crea­ţiunilor lui minunate. Compoziţiile lui Caudella : O­­pere, balade, doine şi cântece în toate genurile, sunt adevărate mărgăritare ce vor străluci în viitor şi vor încălzi sufletele ge­neraţiilor cari vor pricepe toată frumuseţea cântecelor sublime, cu care a îmbogăţit arta muzi­cală Românească. Cine cunoaşte operele lui Can­­dalla nu poate tăgădui valoarea lor reală, bogăţia de fantazie a artistului, care şi-a revărsat co­morile de simţire în valuri de melodii, a căror frumuseţe se râdică până la înălţimile în care numai un suflet ales de ar­tist inspirat e în stare să plu­tească. Necontestat că maestrul Cau­della a fost un mare artist, dar ca toţi adevăraţii artişti, a dat artei tot ce putea da, fără să ceară în schimb ceva. Caudela nu s’a gândit nici­o­­dată să-şi comercializeze operile să tragă foloase din artă, nici odată nu şi-a dezminţit nobila menire căreia fusese destinat artist s’a născut, artist a trăit şi artist a murit. Dar dacă pe dânsul prea puţin l’au preocupat chestiunile mate­riale, de cari alţii sunt­­absor­biţi, cunoscuţii, prietenii şi ad­miratorii lui ar fi trebuit să se gândească la asigurarea situaţiu­­nei materiale a Maestrului şi fa­miliei sale ; totuşi n’a făcut ni­meni, nimic pentru dânsul. Recunosc însă că pretind cam mult. Astăzi când talentele, idea­lurile, sentimentele şi onoarea se comercializează şi se prefac în bani, a pretinde cuiva să se ocupe şi de interesele altuia, este o naivitate care te dă îndărăt cel puţin cu un secol, stârnind un râs­ homeric din partea concetă­ţenilor mai practici. Caudella a fost mai mult a­­preciat şi admirat de contempo­ranii lui, de­cât de generaţia de azi, care îl cunoaşte puţin şi l-a înţeles tot atât de puţin. Se pare că o soartă vitregă urmăreşte pe toţi cei dotaţi cu harul divin al talentului creator, cari nu cunosc în viaţă—afară de prea puţine, excepţii—de­cât amărăciuni şi dezamăgiri dure­roase. Când Caudella, după o viaţă da 70 da ani (scăzând cei 13 ani ai copilăriei) închinată întreagă unei munci dezinteresată şi rod­nică, ajunge la­ vrâsta de 83 ani —după o boală grea de pneumo­nie dublă—să deie lecţii pentru a putea trăi cu familia sa, este o cruzime, (pe care nu voi s’o mai cau­fte), din partea acelora cari aveau datoria să-l ajute— chiar contra voinţei lui—dându-i posibilitatea să se repauzeze după munca obositoare a vieţei sale îndelungate, în timpul căreia a creiat opere de artă neperitoare. Zorii zilei pe care el o dorise şi o aşteptase, în care meritele sale să fie recunoscute și încu­ (Citifi continuarea în pag. II-a) . m Fuziunea iorgh­isto-argetoianistă la Ilaşi.— Cine va fi şef? Noul­­ născut din încrucişarea lorga-Argetoianu n’a fost încă nici botezat, totuşi criza produ­să de or­ce naştere se des­­voltă. Unul din cei doi şefi ai celor două organizări de la laşi va trebui sa dispară, afară numai dacă d. lorga, bizar ca in mul­te, nu va admite pentru noile organisme politice, bizareria de I a fi organe bicefale, organe de I exhibiţii, de musee, care pot I interesa dar care nu pot trăi. „ Dacă clubul naţionalist demo- I crat, al poporului­­de la Iaşi va fi constrâns sa aibă un singur şef, cine va fi acest şef : D. P. Dragomirescu sau d. C. Ifrim? Prin naştere nu este ieşan nici unul nici celălalt. Culoarea lo­cală deci nu va desemna la şe­fie mai mult pe unul de­cât pe celălalt. Titlurile ? Unul profesor de universitate, dar şi celălalt pre­şedinte de Ateneu. Doza de in­telectualitate ? Primul are aparenţa unui in­telectualism integral, deci cam aristocratic; cel de al doilea, intelectual în doză homeopatică dar popular. Sunt toate probabilităţile că d. lorga va aduce­­la lupta po­litică măsura de la cursurile sa­ I­le universitare, unde d. lorga­­ serveşte studenţilor ştiinţa ca doze aşa de mici. In cât până astăzi timp de 30 ani, n’a eşit din’notele luate la cursuri de mii de studenţi, nici un elev, nici”, un cercetător în specialita­tea învăţatului no­stru. Până aci vedem şefia d-lui Ifrim. Experienţa politică ? Experien­ţa d-lui D­agomirescu este na­tural mult mai variată de­cât a d-lui Ifrim. D. Dragomirescu este la al 4-lea partid — cele multe Îna­inte! d. Ifrim este numai la al doilea şi încă acest al doilea partid este o dizidenţă a parti­dului d-lui A. C. Cuza. Paserele călătoare in acela? anotimp şi între aceleaşi sim­patii, nu prea inspiră simpatie şi cu atât mai puţină încre­dere. Unde mai pui că prinţul moş­tenitor n’a văzut catedra d-lui Dragomirescu, dar a văzut foto­liul de prezident la Ateneul din Tataraşi. D. Ifrim de sigur n’a­re să uite să amintească aceas­ta d-lui Iorga. Ura If­im ! Ura Ateneul din Tataraşi! Altă compli­aţie. D. Henri Su­­ţu este primul aghiotant al d-lui Dragomirescu. D. Carpus este mâna dreaptă a d-lui Ifrim la Ateneu. Cine va fi vice-preşe­­dintele noii organizări politice din Iaşi ? D. N­. Sutu, sau d. Carpus ? Gravă problemă! . I Actualităţi La ce duce prohibiţia al­coolului.— Nu este în Statele Unite o meserie mai rentabilă ca aceia de contrabandist ca spirtoase, sau »bootlegger». Ultimul din ziarele născute în Statele­ Unite este «Bootlegger’s News» : el oferă cetitorilor săi lista cu preţurile licheorurilor şi alcoolurilor din antrepozitele de contrabandă ancorate dincolo de cele douăsprezece mile regle­mentare la largul apelor ame­ricane. Ca deviză, această publicaţie imprimă o marcă, deosebit de expresivă din punctul de vede­re al intereselor pe care le re­prezintă —­ sticlă, pahar, rac, etc., purtând deviza : «Give me liberty or give me deaths (Dă-mi libertate sau ucide-mă) Jude­când după raporturile spitalelor americane, privitoare la victi­mele unora dintre «bootleggeri», traducerea exactă a acestei de­vize pare să fie: «Daţi-mi liber­tatea să vă otrăvesc». Se întelege de la sine că foa­ia aceasta este clandestină, ce­­iace Insă n’o împiedică să cir­cule, după cât se pare, cu suc­ces crescând prin clientela boot­­leggerilor In plin Paşte, «Viitorul» tot nu isprăvise cu glorificarea d-lui Ionel IPătianu «cuceritorul Ba­sarabiei» ! Ziarul oficios transmi­te posterităţii cuvintele defini­tive pe care d. Ionel le-a rostit cu propria-i gură, la Tighina — măreţ şi solitar,... fără um­bra unor oameni inoportuni ca d-nii Marghiloman şi Stere. (Ce pot însemna pentru Basarabia trădătorii aceştia, pe lângă fraţii Brătieni! ?) Iată cuvintele premierului, pe care «Viitorul» le trece în re­gistru, la partida nemurirei: «Ne întreabă vecinii noştri da­că avem drepturi în Basarabia, dacă putem să stăpânim şi să păs­trăm acest pământ strămoşesc ? La această cinică întrebare, eu n’am decât un răspuns scurt: Prezent!». Figura oratorică este teribilă! Parcă-l vedem pe d. Brătianu sărind din somn, ca înţepat de un ac la partea gânditoare, şi eliberând cuvântul cazon, în chip maşinal, apoi zâmbind cu beatitudine... viu şi natural. Premierul nostru este un al doilea Cambronne. Un om excepţional ca d-sa tre­buia numaidecât să aibă gata pe buze cuvântul lui Cambronne, — pentru epatarea Europei! Lr. Citiți în pag. IV-a Ultima oră ABONAMENTE: Lei 600 ... pe un an « 320 ... * 6 luni « 160 . . . * 3 luni Discreditul Statului Ziarul nostru a publicat cri o informaţie relativa la licitaţia ţi­nută de curând pentru noile con­strucţii, care urmează să se facă pe lângă Universitatea din Iaşi. Lucrările se urcă la suma de 15 milioane. Deşi lucrările sunt urgente, deşi valoarea lor atinge o sumă des­tul de însemnată,—nici un con­curent nu s’a prezentat la licita­ţie. Antreprenorii îşi dau samă, după atitudinea de până acum a d-lui Vintilă Brătianu, că Iaşul nu va primi uşor o sumă atât de mare — chiar fiind vorba de nevoi urgente ale Universităţii. Statul şi-a pierdut creditul. An­treprenorii şi furnizorii statului, după ce-şi execută obligaţiile, um­blă luni şi ani pentru a-şi încasa ordonanţele de plată. Anul trecut, câteva Case creditoare ale statu­lui au făcut un consorţiu in ve­derea obţinerii sumelor datorate de Stat,oferind intermediarilor câteva milioane in sch­ir­bul ordi­nului de plată. lată unde am ajuns, creditorii statului dând mită pentru a-şi putea încasa creanţele. Astfel stând lucrurile, nu-i de mirare că antreprenorii şi furni­zorii statului, tragănaţi în alte ocazii vreme îndelungată pe la uşele casieriilor, nu mai vor a­­cum să aibă de-a face cu institu­ţiile oficiale. Negustorii nu se mulţumesc nu­mai cu hârtiile eliberate de insti­tuţii ; ele vor bani­­ şi mai ales la termenele stipulate prin con­tract, termene din care se leagă unele plăţi pe care, la rândul lor, şi ei trebue să le facă altora. Un particular care nu-şi face faţă obligaţiilor este discreditat. Aceiaşi soartă are acum şi statul. Din pricina discreditului Sta­­tului, Universitatea din Iaşi nu-şi poate ridica construcţiile de care are nevoe. In modul acesta, în­văţământul însuşi va suferi. Dar cine se îngrijeşte serios de învăţământ ? —X— Nostra saius agitur de Titu Sprinceană In articolele­ precedente ţi-am zugrăvit, dragă cetitorule, câţiva oameni şi am încercat a degaja concepţia curentă în materie de economie. Viaţa noastră publică, admi­nistraţia, destrăbălarea care dom­neşte la noi mai cu seamă în manipularea avereii obşteşti— sânt o continuare a vechiului regim turcesc, a­­gospodăriilor fanariote, cu venituri imense şi totuş împovărate de datorii. In acelaş timp ţi-am dat ma­terial suficient pentru a-ţi sluji ca punct de plecare în consi­­deraţiunile d-tale actuale. In adevăr, dacă analizezi con­secinţele ultime ale sistemului acestuia bizar de a administra o ţară, îţi explici desigu în mare parte, dacă nu toate neajunsu­rile d-tale zilnice. Când se concesionează daci unui deputat dreptul de export sau de distribuţie a niscaiva produse, când se dă în mono­pol altuia serviciul de camio­nagiu—rezultă ipso fado o scum­pire a vieţii. Funcţiunile de consilieri ai societăţilor de întreprindere se dau politicianilor şi se ţin va­cante, pe toată vremea când a­­ceştia sânt miniştri. Dacă deci bărbaţilor de stat li se servesc în permanenţă dividende şi ge­­roane strălucite, lucrul acesta se face numai în schimbul unor concesii in dauna statului—şi a pungii d-tale, întru cât rezultă de aici o altă scumpire, a za­hărului, hârtiei, petrolului, ete. Ori de câte ori In fine se va institui o comisie sau o delega­ţie, acelea n’au alt rost decât chiverniseala. Sinecuriştii birou­rilor, automobilele şi trăsurile instituţiilor publice — sânt o ri­sipă vinovată a banilor noştri; ai funcţionarilor utdi, care din cauza asta n’au cu­­ce trăi; ai dăuna­ţi­lor de război, care ră­mân nedespăgubiţi; ai între­prinderilor industriale, care nu pot încasa nici ele niciun ban din ce le datoreşte lor statul, şi ai celorlalţi factori de pro­ducţie naţională, care nu se pot reface nici de cum. Desigur, destul de rău. Insă mai râu e, mi se pare, că ace­leaşi abuzuri le practicăm sub diferite for­me noi înşine, cei care suferim pe urma sistemu­lui de sus. Şi aceasta, pentru că purtăm în noi, măcar în stare virtuala, aceleaşi ambiţii şi a­­ceiaşi mentalitate ca cei­ de sus. Cineva îmi vorbea de cazul unui concetăţean mai cu stare (cel puţin are o casă de locuit), om destul de priceput ca să poarte un chip eroic povara u­­nei familii de câteva suflete. Atmosfera generală l-a biruit însă şi pe acesta, punându-l poate în contrazicere cu pro­priul său cuget. Şi după stăru­­inţi neobosite, şi-a pus un băiat Intr’ua post la Administraţia fi­nanciară, nepotului i-a făcut loc la Primărie, iar fata a instalat-o la «Regionala» Căilor Ferate. Iată deodată trei sinecurişti. Pe aceiaşi cale, o tânără me­dicinistă din anul III ocupă un post de copistă la gară şi, cu toate că n’a învăţat încă să tra­teze bolile molipsitoare, a izbu­tit să fie şi medic de plasă, pre­ferată fiind chiar unui doctor cu drepturi şi pregătire—şi asta in vremea când ne plângem că la ţară nu-s medici de carieră. Să luăm exemplul unor insti­tuţii mai puţin ale statului şi deci mai mult cu caracter par­­ticu­ar : «Orfelinatele» şi «Fonda­­ţia culturală Principele Carol». Citit­ continuurea în pag. II-a

Next