Rampa, mai 1924 (Anul 7, nr. 1953-1976)

1924-05-02 / nr. 1954

ANUL VII No. 1954 Vineri 2 Mai 1924 6 Păgân 3 LEI APARE ZILNIC Director: M. FAUST MOHR ABONAMENTELE Un an Şase lutri Trei luni IN ŢARĂ 600 Lei 350 Lei 200 Lei IN STRĂINĂTATE 800 Lei SOC Lei 300 Lei Abonamentele se plătesc înainte ţ£ ţţ 1 Manuscrisele nepublicate se distrug ţţ ţţ | Anunciurile se primesc la administraţia­­ ziarului şi la toate agenţiile de publicitate.­­ Direcţia : Str. Sărindar 7, etajul 1, Telefon♦7/35 Redacţia: Str. Sărindar 7, parter. Telefon 1­59­­ Administraţia : Str. Parlamentului 2. Telefon 25 35 Astăzi Opera Română, orele 8.30: «Ma­non». Teatrul Naţional, orele 2.30: «Lumină din lumină»; orele 8.30: «Făt Frumos». Teatrul Regina Maria, orele 9: «Cărăbuşii» şi «Bébé e bolnav». Teatrul Mic, orele 2 şi orele 9: «Când femeea vrea». Teatrul Carol cel Mare: „Nu vă trădaţi bărbaţii pentru o clipă de dragoste” şi „Bine-aţi venit”. Cinema Boulevard-Palace: „Pă­catul unei fete din high-life”. Cinema Clasic: „Safety Last”. Cinema Pathé-Palace: «Demonul urei”. Cinema Lux: «Le pere Goriot». Cinema Select: „Safety Last”. Cinema Apollo: „Viforul”. Cinema Frascati: „Justice d’a­­t­ord’­ Teatrul Alhambra: Varietăţi. Teatrul Majestic: Varietăţi. 1 Hai Rare ori s’a întâmplat ca un simbol atât de frumos ca acela al zilei de 1 Mai, să fie atât de pro­fund înţeles şi să i se dea o impor­tanţă atât de meritată şi în viaţa politică şi socială. «1 Mai, sărbătoarea muncii»... Termenul e cam complex şi prea sec, pentru a spune totul. S’a fă­cut oarecare abuz de sinteză, cău­­tându-se o atât de lapidară con­centrare a explicaţiei. E, desigur, ziua de sărbătoare a muncii. Dar e într’un înţeles, care cuprinde pe de margini nenumărate nuanţe de lirism sănătos, de poe­zie rustică şi înviorătoare...­­ Mai înseamnă de fapt deştep­tarea primăverei şi chiotul de bu­curie al omului în mijlocul verde­­lui ce renaşte.­­ Mai înseamnă ziua de recomfort şi împrospătare, după asprele iubiri ale jertfii, şi strângerea de energii proaspete, întocmai Naturii, pentru un întreg an care urmează, — pentru un în­treg an de muncă... Da, de muncă, aci în sfârşit ne întâlnim şi cu noţiunea aceasta. Dar o vedem împletită în toată alegoria câmpenească, împrejmuită de toate culorile delicate ale aces­tei înmuguriri primăvăratece, acope­rită de susurul argintiu al pâraie­lor parcă întinerite, de ciripitul a­­meţitor al păsărelelor proaspăt re­întoarse la cuiburi, de sunetul din ce în ce mai apropiat al­ fluerului lui Pan... E Mai doar, sărbătoare a Na­turei! Simbolul a fost găsit de minu­ne, şi bucuroşi salutăm recunoaş­terea şi de către Stat, a acestei prime zile de banchet al Firii, drept zi de sărbătoare şi recule­gere. Am dori doar ca ea să şi fie ceea ce o proclamăm: nu zi de tur­­burări politice, extremiste, prilej de bălăcire în apele turburi ale poftelor de guvernare, ci — real­mente — o luminoasă ocazie de contemplare a sufletelor înlăuntru şi în afară, logodire mistică a o­­mului cu Natura, pentru ca din a­­­ceastă împletire omul să soarbă Ceva din seva forţelor pământului, şi cu puteri noui să păşească îna­inte, spre fapte noui, spre lupte noui, spre biruinţe noui. In anii aceştia de prefaceri, e datoria sa cea mai poruncitoare. Rampa. Ca chestie Pagube profesionale Prietenul, care ne comunică în­tâmplarea de mai jos, ne asigură autenticitatea ei. In fond, în ma­­terie de anecdotă, autenticitatea nu servă decât pentru a salva pe cele proaste—ceea ce—ah! modestie! nu e cazul. Un dentist, locuind în centrul Ca­pitalei, nu prea e mulțumit de in­trarea apartamentului său. In spe­cial, o scară de piatră, cam uzată, îl enervează într’un chip îngrozitor-Dar toate insistențele lui, pentru a determina pe propietar să repare scara, rămăseseră inutile. Atunci, într’o bună zi, luă o ho­tărâre mare. Iși puse redingota, jobenul, ghetele de lac, și porni la locuința proprietarului. Acesta din urmă—care avea de gând să-i urce chiria—îl primi cu multă amabilitate. — Uite ce e, îi spune dentistul Am venit să-ţi cer 500 lei despăgubiri pentru scara stricată. — De ce? Ai căzut pe ea? — Eu, nu. Dar a căzut un client al meu și și-a rupt tocmai dintele, pe care avea de gând să și-l scoată. Ky. 9 scrisoarea maestrului Enescu Cu acea emoţionantă modestie, care face una din cele mai de sea­mă calităţi ale sufletului său de elită, maestrul Enescu ţine să pre­cizeze — în legătură cu interviewul pe care a binevoit să ni-l acorde înainte de Paşti — rolul pe care cauza naţional-românească îl are în propaganda artiştilor români, în Occident, şi ne trimete următoarele rânduri, pe care le publicăm cu toată plăcerea. Domnule Director, Mulţumesc din inimă pentru fru­mosul interview din «Rampa» cu data de 27 Aprilie a. c. Citindu-l, văd însă că mi-a scăpat din vedere să -mi afirm convinge­rea cum că primirea din America nu se adresa mie personal, ci prin mine iubitei noastre ţări, de către Românii de­ acolo din dor şi dra­goste de patrie, de către Ameri­cani din simpatie pentru România, despre care ştiu că se află în plin avânt intelectual şi artistic. Ertați acest mic adaos, domnule director, și credeți ,mă vă rog, al domniei-voastre sincer devotat. George Enescu Ecouri * Casa Maier Co. a angajat ca voiajor un tânăr, care pleacă pen­tru prima oară într'o călătorie de afaceri. Şeful îşi ia rămas bun dela el cu cuvintele: — Iţi urez mult noroc, şi să ne telegraf­iezi imediat ce e ceva mai important. A două zi, soseşte următoarea te­legramă: «Am sosit cu bine. Cameră fru­moasă cu bae. Sănătos». Răspunsul dat voiajorului fu ur­mătorul: «Ne bucură. Salutări şi sărutări Maier & Comp » Acum câţi­va ani trăia la Paris un autor dramatic rus, care—având o avere considerabilă — ajuta, din când în când ,pe confraţii săi mai nevoiaşi. Societatea Autorilor se simți deci obligată—la moartea lui—să delege pe unul din membri, să fie un dis­curs la mormânt. Fu­ ales , Pierre Wolf. Cu discursul în buzunar, Pierre Wolf se duse la cimitirul Montpar­nasse, unde trebuia să fie îngropat provizoriu autorul rus. Acolo însă, nu era încă nimeni. —Mortul meu e în întârziere! își zise Pierre Wolf. * Deodată, văzu apropiindu-se un cosciug urmat de o singură per­soană. — Nu e el! își zise Wolf. De fapt însă era chiar «el», iar «cortegiul» «îl forma, singur» de Gunsbourg-­ Pierre .Wolf se întreabă o cli­pă, dacă să mai fie discursul. Se ho­tără însă în sfârşit, pentru me­moria mortului, să-l ţie. Dar cum scotea foile din buzu­nar, d. Gunsbourg îl opri cu un gest: — Dragă prietene, fii te rog dră­guţ, şi lasă-mă pe mine să vorbesc întâi! — Vă rog să-mi daţi un kilogram de carne de porc se adresează o nostimă coniţă intrând într’o mă­celărie.* — Ce fel de carne, de porc, co­niţă? o întreabă măcelarul. — Nu ştiu cum îi spuneţi dv„ răspunse doamna... Eu aş vrea o bucată din alea, cu mai multe cot­lete unele lângă altele­. Mai ai ceva de spus,acuzat? se adresează preşedintele inculpatului după terminarea pledoariei repre­­sentantului apărării. — D-le preşedinte, nu prea aş mai avea nimic de spus, răspunde inculpatul, dar v-aş ruga să­ mi so­cotiţi în pedeapsă timpul întrebuin­ţat de apărătorul meu pentru sus­ţinerea pledoariei. — Acum ştiu, mămico, cum se face cafeaua cu lapte! întâmpină Georgică pe mama lui- Vacile fac laptele, iar boii cafeaua! „Parsifal“ la Opera Mare din Paris La Opera Mare din Paris s’a re­luat, în faţa unei asistenţe din cele mai strălucite, «Parsifal» de Ri­chard Wager Capodopera marelui Bayreutheau nu s’a mai cântat în capitala Fran­ţei dinainte de război­ Era deci fi­rească nerăbdarea melomanilor înaintea acestei importante re­luări. Succesul a fost indiscutabil. Rolurile principale din renumita operă au fost interpretate de d­ ra Demougeot și de d-nii Delmas, Franz și Bounard. Orchestra a fost condusă de di­rijorul Philippe Gautier. Vom reveni asupra acestui în­semnat spectacol. -----XXXX----­ Richard Wagner CEREŢI ŞI PURTAŢI NUMAI STICLE DE OCHELARI MENISKEN PRECIS­­ 9T*S. Siusca cari garantează vederea clară în orice direcţie ar fi îndreptată privirea precum şi BINOCLE, MICROSCOAPE, APARATE FO­TOGRAFICE, APARATE de PROECŢIUNE reprezentant pentru întreaga ţară HEINRICH EINHORN OPTICA EN GROS STRADA CAROL Ho. 10 (Etaj) rctuaităţi Nedumeriri- Strada nu este din cele mai liniş­tite al Capitalei. Dar nici­odată for­­foteala de pietoni, trăsuri, tramvaie şi automobile nu atinsese paroxis­mul acelei dupăamiezi de ajun de Paşti. întreaga populaţie palpită parcă în goana după cumpărături... De Paşte, lumea se «înnoieşte»... Deaceea magazinele sunt pline, tot atât de pline ca şi strada... Deabea isbutesc să mă strecor în mulţimea frământată ... Vreau să trec strada, şi chibzuiam tocmai un plan de străpungere a co­loanei de vehicule, când un ţăran bătrân, nebărbierit, cu un coş gol pe braţul stâng, şi cu un sac plin în spinare, mă opreşte: — Conaşule... boerule... conaşule..­— Ce-i, moşule? — Conaşule, mata ştii carte? — Da, oarecum.. — Ia spune-mi atunci, dacă eşti bun, ce scrie în hârtia asta­. Şi moşul, scormonindu-se sub ze­ghe, scoase o hârtie îndoită în patru de o neaşteptată curăţenie... M’am lămurit, când am desfăcut-o. Era nouă nouţă, şi reprezintă un buletin de căsătorie, proaspăt scos dela ofiţerul stărei civile, prin care se certifică, în toată regula, că «dom­nul» Ion Gheorghe Neculai, vă­duv, s’a însurat cu d.na Maria Va­­sile, văduvă, născută Marin Enache. — Ei şi? Ce-i cu asta, moşule? — Păi, copilul stă scris în bilet? —­ Care copil? — Mitriţă... —Hai? — Mitriţă, copilul fetii-mi... — Dar d-ta cine eşti? — Eu sunt tatăl ei, bunicul lui Mitriţă­... — Cum te cheamă? — Marin Enache... — Aha! Eşti tatăl Mariei Vasile... — Aşa!... Ei? — Ei ce? — De Mitriţă spune ceva în bilet? — Nu spune nimic..­— Păi de ce? — Ştiu şi eu?... Cine e Mitriţă? — Copilul lui Ion.’ — Care Ion, moşule? — Ion, bărbatul fetii-mi.. —­ Aha! Primul bărbat! — Aş! Ala era Vasile­.. — Atunci Ion Gheorghe Neculai? — Ei, ăsta!... — Ce-i cu el? — De Mitriţă spune ceva în bilet. — Cum să spuie, moşule?... Asta-i bilet de căsătorie, nu de naştere... Du-te de-l declară pe Mitriţă şi-ţi dă şi bilet de naştere... Dar iute l-au mai făcuti... Acum două săptă­mâni nunta, şi acum copilul! — Aş, ce două săptămâni! Copilul l-au făcut acum doi anii — înainte de căsătorie? — înainte, conaşule! — De ce nu spui aşa moşule? — Păi eu credeam că dacă ştiţi carte... — Ce are afacel Şi ce vrei să ştii d-ta? — De Mitriţă spune ceva în bilet? — Nu. Trebuie să-l recunoască întâi la primărie..­— Cine să-l recunoască? Prema­­relei Ion! — Ion? Păi nu-i al lui, ce să-l mai recunoască!... — Aşa-i legea, moşulel Ii dădui biletul înapoi. — Aşa o fi, dacă spui d-ta... — Iţi spun eu; du-te la notar să vezi ce-ţi spune..­— O să mă duc­.. Mă repezii să trec strada. Moşul rămăsese pe trotuar, şi ’n timp ce-şi strângea biletul, îmi mai strigă odată• — De Mitriță nu spune nimic în bilet? Skanderbeg OPERA ROMANA Desen de Ross Baritenul Viglione Borghese 1 La direcţia generală ?... «Rampa» a publicat deunăzi şti­rea apropiatei plecări, din fruntea teatrului Naţional, a d-lui Valjean. Actualul director al primei noas­tre scene urmează a rămâne nu­mai în funcţia de director general al teatrelor. Cunoaştem perfect îndatoririle, şi ale unui post, şi ale celuilalt. Rămânerea d-lui Valjean la direc­ţia din minister nu înseamnă urca­rea pe o treaptă superioară. Poate dimpotrivă. Direcţia generală a teatrelor e un fel de funcţie inspec­torială, cu oarecari puteri, dar fără prea mare platformă. La teatrul Naţional un om de specialitate poate face mult mai mult pentru binele artei drama­tice româneşti decât la direcţia ge­nerală a teatrelor. Iniţiative cura­­gioase, cari să şi însemne ceva în mişcarea teatrală de la noi, numai din postul de director al primei noastre scene bucureştene se pot lua, cu sorţi de izbândă reală. La direcţia generală din Ministerul Artelor se pot da cel mult îndru­mări,­­ şi de capacitatea celor în­drumaţi depinde reuşita ideilor lansate Dar tocmai aceste îndrumări au în cazul d-lui Valjean, o lăture bolnavă. Actualul director al Teatrului Naţional n’a dovedit că poate lan­sa iniţiative, nici că ştie să dea i­­dei, nici că poate impune reperto­rii, nici că are darul de a imprima directive. Amalgamul de piese, ju­cate în actuala stagiune sub egida d-lui galjean, dovedeşte perempto­riu oportunismul şi contingenţa a­­cestui repertoriu. El n’a fost alcă­tuit după o normă sau o idee că­lăuzitoare ; tot ce s’a oferit, a fost acceptat, aşa cu piesele originale, şi tot aşa cu cele străine, pe cari le-am văzut reprezentate numai graţie acelor regişori cari veneau cu ele gata montate. In faţa unui asemenea bilanţ, ce rost are d. Valjean la direcţia ge­nerală a teatrelor ? Ce va putea o­­feri d-sa, de acolo, tuturor teatre­lor subvenţionate şi turneelor ofi­ciale, când la un singur teatru na­ţional n’a reuşit să lase nimic de seamă ?

Next