Rampa, iulie 1928 (Anul 13, nr. 3129-3154)
1928-07-01 / nr. 3129
Definiţii teatrale OM DE TEATRU. Până acum aveam oameni de litere, oameni de gust şi oameni de cuvânt. S’a ivit, acum, şi omul de teatru. Ca să fii om de tatru trebue să ai admiraţie pentru tot ce se întâmplă în lumea teatrală ; trebue să fi scris o piesă care a căzut sau să fii critic dulceag. E om de teatru . Cel care cunoaşte varieteurile de la Paris ; cel care trăeşte cu o aeriţă sau face curte unei subrete de operetă ; pompierul de serviciu ; ofiţerul cel care ştie că numerile cu soţ sunt în dreapta şi fără soţ în stângar; cel care are un chiriaş ador ; ’doctorul teatrului ; omul care ştie ce se joacă acum la Viena. Nu, e om de teatru : autorul dramatic ; criticul teatral care înjură ; actorul scos la pensie. DIALOGUL« Doi oameni care vorbesc pe scenă sau în viaţa de toate zilele. In viaţă : *" Domnule m’ai nenorocit î — Fugi, că par’d eşti la teatru. Pe scenă : — Domnule m’ai nenorocit ? — Ce natural joacă ! Dialogul umflat cu vorbe sonore şi căutate se numeşte literatură. Dialogul firesc, banal, cu vorbe obişnuite, se numeşte teatru. Dialogul... când nu vorbeşte nimeni (sic !) se numeşte: expresionism. Dialogul în proză este o escrocherie literară pentru că lipsa de stil şi compoziţie (ca în viaţă) le ascunzi în dosul replicilor scurte cu atât mai profunde ca gândire cu cât isbuteşti să nu fie nimic. Dialogul în versuri este o escrocherie dramatică. Te scapi din orice Situaţie dificilă prin tirada care se termină aşa de pildă A. de Herz Mor pentru ţara mea! sau : Să vedem noi ! Vom vedea şi actorul ese cu aplauze. Tot tirada ascunde neverosimilul acţiunei sau incoherenţele personagiului. CASIERUL: Nu vede niciodată piesa, ştie dacă e bună sau rea. TEATRELE PARTICULARE : întreprindere comercială în care directorul, dacă e actor, joacă ce-i place lui, iar dacă e simplu „om de teatru’’ (vezi mai sus, N. R.) joacă ce place artistei principale, care îi este amantă. Pentru ea a şi făcut trupa. Un astfel de director anunţă că joacă un repertor eclectic. Asta însemnează că nu ştie ce vrea. Iţi spune mereu că la teatrul lui se face artă, dar se interesează mereu de cassl ! O lampă nouă însemnează montare. CRITIC TEATRAL» Domn care-şi dă mai multă importanţă decât i-o dă cel mic ar latvea a se teme de dânsul. Profesor diriginte la o şcoală mixtă. Cât timp îşi exercită meseria, actorii îl felicită de anul nou. Când încetează, nu-l mai salută nici unul. DECOR: Par’că e adevărat. UN COLT DIN NATURA: Par’că e decor de teatru. PIESA ORIGINALA: * Viigi reminiscenţe. JUNE PRIM: Actori cu pantalonii cucaţi. COMEDIE * Piesă la care nu râd confraţii. PREMIERA - Prima repetiţie serioasă. dar Poetul Radu C. este cel mai mare „don Juan" pe care la cunoscut omenirea vreodată. Adică, e „don Juan”, în sensul că el iubeşte pe orice femee îi ese în cale. Şi iubirea lui se rezumă la câteva declaraţii serioase şi banale, întovărăşite de un volum de poezii, cu dedicaţie... De două luni, Radu C. o iubea pe doamna O. şi bineînţeles îi oferi volumul său de versuri. După câtva timp, mergând la ea, văzu volumul său pe masă. Examinându-l, poetul nu se putu abţine fără să exclame : — Vai!... Nici naţi tăiat încă paginile volumului meu de poezii.... — Iartă-mă!... Dar am fost foarte nerăbdătoare că să-l drese!. Prudenţa !Avocatul Ilie F. e liberal şi mâna dreaptă a d-lui Vintilă Brătianu. Aşadar se explică pentru ce este atât de calic. Niciodată nu se sue în birje, niciodată nu dă bacşiş la restaurante, şi deşi e fumător, fumează numai ţigări „naţionale”, nu din... patriotism, ci pur şi simplu din economie. Deunăzi, l-am întâlnit pe stradă. Era lac de năduşeală, cu lacrimile în ochi şi mâinile tremurânde : — Ce eşti aşa disperat ? — Am pierdut o hârtie de o mie de lei. — Ai căutat-o in buzunarele pantalonilor ? — Da... In toate... — Şi în buzunarul de la spate ? — Nu. Fiindcă dacă, ferească Dumnezeu, no găsesc nici acolo, mă loveşte damblaua ! .. Motiv serios în lumea noastră literară, s a făcut mare vâlvă în jurul recentului divorţ, al unui poet, specialist în rondeluri. Gurile mahalalei, interpretau divorţul sub toate formele, imaginând motivele cu cea mai fecundă fantezie: — Sigur că a divorțat fiindcă nevastă-sa îl cicălea... — Eu cred că a divorțat fiindcă și-o fi prins’o pe nevastă-sa cine știe cu cine. — Eu cred că a lăsat’o fiindcă ara prea cheltuitoare... Voind să aflu adevărul, în prima ocazie când l’am întâlnit, l’am întrebat : — Dragă... Explică-mi şi mie pentru ce ai vrut să divorţezi — Fiindcă eram... însurat!... Rezon ! De la un timp, sigur că aţi observat şi dvs. că plecarea la Paris bucureştenilor, a ajuns cel mai natural lucru. Pe cine vezi, pe cine întâlnești, sau a plecat, sau pleacă sau va pleca, foarte curând la Paris. De aceea, nu m'a mirat când am auzit că și prietenul meu N. se pregătește pentru a pleca la Paris. Ceeace m’a mirat însă, a fost faptul că N. s'a hotărât să plece singur. Pentru asta, l’am și întrebat: — Cum, dragă N. pleci la Paris singur, şi nu-ţi iei nevasta cu tine? — Când tu eşti invitat la un dineu, îţi mai iei în buzunar meze. Iuri ?... PIRiKCH «nflffirRlRl Politețeu * ANUL XIII No. 3129 LEI Redacția, administrația 90 GRAFICE Strada Sftiindar, 7 T*U «FON SOI/** Fu&nodat** MMMtan«» *x#lu*lv *pol*t*1ii Anonim* Rudolf Mom*. 0«Im Vlotortol N*. » Anunciurli* o# »fim#** l* «•*«• «flonjull* m »ublici»*f* *1 I* **minl*tr*ll* «tarului Director SCARLAT CRUDA DOMINICA 1 IUI,TE 1928 ABONAMENTELE IN TARA Trai luni........................ Lat 300 Seaae luni....................................... » SOO Un an .............. . 1000 In străinătate dublu nentele sa ptfitase înainta ia * sau la îs ale flec&rei luni Senialionale progrese ale tecunicei teatrale Mecanizarea teatrului şi a operii. - Spectacole de operă cu acompaniament de orchestră dela distanţă. - O interesantă experienţă la Berlin. - Opera fără orhestră. - Cinematograful vorbitor.-Maria Jeritza va cânta într’un film vorbitor. - Ce va aduce viitoarea stagiune ? Zilele trecute a avut loc la teatrul din Potsdam, lângă Berlin un spectacol cu totul neobişnuit. Criticii muzicali şi reprezentanţii presei berlineze au fost invitaţi să asiste la o reprezentaţie de operă cu acompaniamentul unei orchestre care cântă în cealaltă parte a Berlinului, la Charlottenburg. Acompaniamentul a fost transmis prin telefon şi întărit prin două megafoane puternice instalate la rampă. Programul acestui original spectacol cuprindea două opere comice de Offenbach. Iată cum a decurs originala experiență . In locul obicinuitei cortine a fost instalat un ecran pe care s’a proiectat, la începutul spectacolului un film explicativ. Pe această cale s’a arătat publicului că acompaniamentul este executat de orchestra academiei de muzică din Berlin- Charlottenburg. Muzica este transmisă prin microfonie la centrala telefonică de unde este transmisă, întărit, la teatrul din Potsdam. După acest prolog scurt, ecranul s’a ridicat, făcând loc cortinei. La pupitru, în fața pupitrelor goale ale orchestrei a apărut apoi dr. Erich Fischer, inventatorul acestui bizar spectacol. El a explicat publicului scopul acestei experienţe. Numerosele teatre de provinice sau de cartier, care nu-şi, pot permite luxul unei orchestre complecte, se pot abona la transmisiunea telefonică a acompaniamentului rămânând ca actorii ansamblului să execute partea lor după muzica ce li se transmite din alte centre. Această invenţie poate contribui în mod eficace la ridicarea nivelului spectacolelor muzicale din provincie înlesnind în acela? timp teatrelor o apreciabilă economie. In acest mod mai multe teatre din diverse oraşe vor putea da spectacole cu acompanamentul unei singure orchestre. Direcţiunea poştelor germane i-a atras atenţiunea lui Fischer asupra faptului că linia telefonică Berlin—Potsdam este una dintre cele mai vechi şi mai uzate, astfel încât riscă să-şi vadă întrerupt spectacolul din cauza unui accident de transmisiune. Totuşi originalul inventator a încercat să înfrunte şi această dificultate pentru a-şi realiza experienţa. După acest prolog lămuritor, dirijorul a dat intrarea şi spectacolul a început. Megafoanele reproduceau cu precizie şi suficientă acustică acompaniamentul orchestrei dela Charlottenburg, încadrînd fără greş pe solişti. In decursul întregului spectacol nu s’a înregistrat nici cea mai mică defecţiune. Dirijorul dădea artiştilor intrările coordonând interpretarea soliştilor cu execuţiunea orchestrei acompaniatoare. Spectacolul a reuşit pe deplin nu numai din punct de vedere technic ci şi ca realizare artistică, astfel încât după primele replici şi aici publicul a socotit că asită la o experineţă şi a luat parte cu interese la desfăşurarea acţiunei, operelor lui Offenbach. După primul act publicul l-a ovaţionat îndelung pe inventatorul dr. Fischer şi pe artiştii ansamblului lcrâri uonf în nwtorioi O »Biftir gerimIiifi In cursul stagiunei viitoare se vor reprezenta în Germania următoarele ape:* utr «.omţKriM» în Cursul acestuia»: „Orhideea, neagră" de Eugen d’Albert (la Opera de stat din Lipsea), „Noapte cu lună” de Iulius Bittner (Opera comunală din Berlin), „Cazul Macropulos” de Leon Ianacek (Opera de stat din Berlin), „îngerul în foc” de Serge Prokofieff, „Diavolul care cântă” de Franz Schrecker (Opera de stat din Berlin), „Regele Roger” de Karol Szymanowski (Opera de stat din Dinsburg), „Mahagonny” de Kurt Weill, teatrului din Potsdam. Dirijorul a mulţumit publicului, arătând spre cele două megafoane după obiceiul dirijorilor care-şi împărtăşesc succesele cu orchestranţii. Spectacolul s’a terminat cu comedia muzicală «Sora lui...» de Offenbach care s’a executat cu aceiaş preciziune, acompaniamentul suţinând fără greş interpretarea actorilor. Este demnă de admiraţie preciziunea intrărilor şi omogenitatea care domneşte între scenă şi orchestră, cu toate distanţa apreciabilă care le desparte. Reuşita experienţei lui Erich Fischer are o importanţă covârşitoare asupra desvoltării teatrului şi a operei. Ea deschide perspective mari şi nebănuite cari vor pune teatrul la îndemâna oricui. Presa germană consacră coloane întregi experienţei de la Potsdam care a revoluţionat de pe acum mişcarea artistică în centrele din provincie. Nu e lipsit de inters faptul că invenţia lui Fischer coincide cu primele experienţe cari se (Continuare în pagina III 1 vi Maria Jelitza Szymanowsky O pagină din istoria caricaturei Jiquidi cele mai multe ori, caricaturizând mai presus de pulberea nesfârşită numai cu o uşoară ironie de scop- a numelor comunetic, care înţelege multe din vanităţile omenşti”. n.1315? De altminteri in societate Jiquidi nu era totdeauna vesel, faţa-i avea adesea ori o expresie de uşor scepticism sau de tristeţe infinită. Vorbea foarte rar şi măsurat, când se afla poftit în vre-o adunare, râdea şi mai rar şi nu ai fi gândit niciodată că ai în faţa ta pe caricaturistul Jiquidi, ţi s’ar fi părut, că un asemenea om nu ar fi capabil să scrie decât elegii, iar nu epigrame desemnate. Şi pentru ca să evidenţiez mai bine profilul artistului Jigudii, voi cita câteva rânduri ale prietenului său Traian Demetrescu: „L’am cunoscut în redacţia „Revistei Literare”, pe atunci sub direcţia lui Ioan Rădoi, poetul Macedonski, îmi prezintă într’o zi, un tânăr care îmi strânse mâna cu o politeţă rece. Tânărul avea înfăţişarea unui boem sceptic, puţin mizantrop; desigur, cu chiria neplătită, cu nesiguranţa dejunului de a doua zi, dar care, în ciuda soartei, purta mustăţile răsucite şi pălăria moale ca un lazáron visător. Numele său chiar avea ceva din originalitatea acelui care îl purta şi ce-ţi părea, de cum îl nuzei, destinat să se ridice odată Sully Prudhomme iotr’o prefaţă scrisă pentru studiul .,Râsul şi Caricatura” & lui Paul Gaultier — operă premiată de Academia Franceză— spunea că din toate artele plastice, caricatura este genul cel mai perfect: Caricature este în esenţă arta de observaţie. In ea vom putea găsi o gamă psihologică, tot atât de unitară şi variată ca şi în paginile unei lucrări literare. Pesimismul, o forma sufletească pe care ne-o dă cu mult talent caricaturistul Forain de la ziarul parizian „Le, Fi»» «tu îi-' garo . Sunt mulţi artişti care cred că prin caricatură trebue să căutăm partea ridcolă a unui personaj politic sau o celebritate oarecare an. Aici e greşala pe care o găsim în concepţia multora, ceia ce mă îndritueşte să spun că dânşii nu sunt caricaturişti în sensul absolut al cuvântului. Teona lui Jules Jauin ci genul acesta se prezintă cu două feţe, îl admit pentru mica cultură ce o au caricaturiştii români, cultură care nu ie poate ajuta să pătrundă mai adânc sufletul omenesc şi mor avude Octav Minorrile care îl înconjoară. In artele plastice, spune Janin, sunt douăfeluri de caricaturi. Una care arată pe om într’un aspect ridicol, ocupându-se mai mult de infirmităţile sale fizice, lucru care aduce o mulţumire, o plăcere a artistului şi aceste lucrări nu pot fi opere de artă. • »'•MlOBB A două concepţie, când caricaturistul caută să aprofundeze pasiunile, viciile, şi mişcările anormale din societate, atunci artistul a înţeles punctul esenţial al artei pe care,vrea s’o cultive. In cazul prim sunt parte din caricaturiştii noştri. în al doilea intră clasicii: Cavarini, Daumier, Monnier; şi moderniştii: Foram, Golia, Losque şi alţii. Jiquidi, după Gh. Asaky, un mare talent, el însuşi, este ce mai mare artist-carcaturist ,de pe vremea lui. 7 . • 1 Un cromedr de pe atunci spunea: „Nu e om cu vază în Bucureşti, a cărui Jiquidi să nu-i fi surprins perfect expresiunea figurei, ridicu ligându-i sin' aceiaş timp tui defect oarecare, sau a dună cum făcea din In zilele următoare aflai că Jiquidi părăsise liceul, unde limbile clasice îi făceau viaţa amărâtă, că avusese curajul să desfidă mâna părinţilor, şi că, în sfârşit, într-o bună dimineaţă pornise la Bucureşti, oraşul visat al tuturor adolescenţilor idealişti care uită pe profesori pentru muze. Mi-a făcui prieten, pentru că fu uşor să ne împrietenim. Eu ii admirai câteva caricaturi şi tablouri în ulei; el îmi ceti versurile. Vorbirăm apoi de viitor, despre viaţa boemilor lui Murger, şi ne păru la amândoi rău, în ziua aceia că nu avurăm parale să bem ceva”. Iată în câteva trăsături cum visătorul Tradem ni-l descrie pe Jiquidi: Trebue să mai adaug că artistul cânta din vioară, nu cunoştea muzica, însă avea o perfectă ureche muzicală. Ştia multe opere pe dinafară — mai ales pe Verdi — intimii spuneau că în orele de visare cânta admirabil din chitara. Lucrările sale sunt împrăştiate pretutindeni. Ca şi Eminescu, el schiţa, şi în urmă puţin îi păsa de opera sa, care de multe’ori era popularizate de prieteni. Citez, ca lucrare capitală, tabloul 100 tipuri din România, reprodusă numai într’o mie de exemplare într’un atelier litografic din Paris. Apoi o serie de tipuri politice şi literare apărute în revistele de altădată Viaţa, Revista Nouă, Revista Literară şi altele. Parte le găsim păstrate prin casele particulare şi foarte puţine în pinacotecile Statului Jiquidi, pe lângă genul de caricatură, lucra şi în ulei, dându-ne tablouri de o valoare artistică superioară. Insă genul pe care l-a cultivat mai mult, a fost caricatura. Precum în străinătate operile lui Balzac, a lui G. Sand, Daudet şi V. Hugo, au fost însoţite de schiţe sociale datorite marilor caricaturişti francezi. Tot aşa şi Jiquidi a ilustrat paginile unor scriitori ca Vlahuţă, Urechie, Haşdeu şi alţii, contribuind mai mult la cultura frumosului prin artă adevărată. Desigur că dacă vreodată se va scrie istoricul acestui gen de pictură în ţara noastră, Jiquidi va ocupa un loc de cinste, căci opera sa în întregime este opera unui artist, care s’a condus după firul de observaţie şi tot ce s’a clădit prin observaţii, va rămânea neclintit sub cupola secolilor trecători. XOX Testre!e franeze îs vin începând de la toamnă, toate teatrele fanceze exceptând Comedia, din cauza cheltuelilor din ce în ce mai mari de montare îşi vor mări preţurile de intrare. Din Berlin se anunţă el Piscator, fostul director al teatrului cu acelaş nume, în urma filimentului întreprinderii sale, a încercat să se sinucidă. Știrea trebue primită cu toată rezerva. mm ma urite m rre xox«~ liKBrnarfi* rfB smprtferB rsmrasf-------- Noutifice Zilei înfrângeri culturale Pomeneam odată de lipsa propagandei noastre. Revista „Gândirea” aduce un amănunt dureros. Marele congres de artă populară care se va tine la toamnă în Cehoslovacia fusese întâi sortit sa aibă loc în România. Dar România cu interesanta ei artă populară a refuzat, săgăzduiască aspeţii — şi a ocolit încă o ocazie de a pune în valoare calităţi româneşti. Iată, de ce s’a recurs la ospitalitatea unui popor mai tânăr şi mai sărac, dar unde stăpânitorii au mai multă înţelegere şi solicitudine pentru arta şi cultură. Fapte istorice Ziarele aduc o ştire impresionant de tristă pentru bogata noastră ţară. Ţărani morţi de foame în mult iubitele provincii realipite cu atâtea jertfe. Nu vom zice că aceşti ţărani ar fi putut trăi subt jug străin. Ne dăm bine seama că sărăcie şi mizerie vor dăinui cât lumea — totuşi o societate pentru protecţia ţăranilor flămânzi ar trebui să complecteze rostul ocrotirilor sociale. Ştirea cu ţăranii morţi de foame, merită să fie cenzurată, fiind mai semnificativă decât orice atac de presă. Mizeria cea aprigă trebuia ascunsă de un excedent bugetar. Universitatea de la Văleni Astăzi se redeschid cursurile Universităţii de la Vălenii de Munte cu o fictivitate de un sfert de veac. Amintim încă odată că această rodnică activitate nu a fost nici pe departe ajutată cât alte instituţii de stat mult mai puţin folositoare. Aurel firesu închinăm rândurile acestea dorinţei de a da îmbărbătare şi tărie în răstimpul de vreme pe care îl numim viaţă pentru tânărul pictor bolnav atât de greu, singur în suferinţe, în munţii Moldovei. Fără ajutoare din partea ministerului, cu o expoziţie impresionant de frumoasă închisă de curând dar pe care artistul bolnav nu a putut să o vadă, cu aproape toate tablourile vândute, nu însă şi încasate, Aurel Băeşu e o lumină pâlpâitoare pe o prispă de casă ţărănească, pândind zilele senine ale verei pentru a prelungi puterea de muncă. Dar pentru încordarea puterilor sufleteşti cu care omul se razboeşte împotriva aprigei boli, să ştie tânărul pictor bolnav, că are "dreptul să nădăjduiască vremi mai fericite, fiindcă în trupul chinuit pâlpâeşte şi lumina sinceră a artei. Donaţie Brăilei Dărnicia naţională a d-nei şi d-lui Simu, a înzestrat şi oraşul Brăila cu o frumoasă colecţie de artă care poate forma începutul unui muzeu. E semnificativă scrisoarea d-lui Simu către primarul oraşului Brăila. „Recurg la binevoitorul de concurs pentru ca aceste 300 de lucrări să fie expuse în sălile primăriei până când se va putea întocmai ceva mai apropiat cu caracter de muzeu al oraşului”. Ce dureroasă palmă pentru nesimţirea tuturor presoanelor cu vază culturală, smerita rugăciune ca să se expue operilor de artă pentru ca publicul să poată realmente folosi. ■ In Bucureşti muzeul etnografic e neisprăvit.Rinacoteca e închisă, muzeul arheologic a început să fie dărâmat. Actorul La congresul societăţii universale a teatrului Max Reinhardt a citit următoarea comunicare asupra actorului. Vreau să vă vorbesc despre actor. Când vorbeşti despre teatru şi desigur că acest lucru aşteptaţi de pe omul de teatru care sunt, trebue să plasez actorul în prima şi ultima linie, căci lui şi numai lui li aparţine teatrul. Spunând aceasta nu am în vedere numai actorii profesionişti, mă gândesc în primul rând la actorul ca poet, creator. ~ Toţi marii autori dramatici au fost şi sunt actori înăscuţi, cari au exersat această meserie cu mai mult sau mai puţin succes. Mă gândesc la actor atât ca director, regizor, muzicant, arhitect, pictor şi, desigur că nu în ultima linie la actorul spectator. Căci talentul dramatic al pictorului este aproape tot atât de decisiv ca cel al actorului. Spectatorul trebue să poace de asemenea pentru a face să nască adevăratul teatru, această artă rară, cea mai puternică, cea mai directă şi care reuneşte toate celelalte arte. In orice suflet uman exista, conştient, sau inconştient, dorinţa de transformare. Purtăm toţi în noi posibilităţile tuturor pasiunior, tuturor destinelor tutror formelor de viaţă. Nimic omenesc nu ne e strein. Dacă de Max Reinhardt n’ar fi aşa n’am putea nici în viaţă nici în artă să înţelegem pe alţii, ereditatea însă, educaţia, experienţele individuale nu fecundează decât o slabă parte din miile de germeni care sunt în noi. Cel care dispar încetul cu încetul şi sfârşesc prin a muri. Viaţa burgheză e strict limitată şi săracă în materie emotivă. Fiinţa normală nu resimte în general decât o singură dată în viaţă, extazul amorului, o singură data bucurie debordantă a libertăţii, îngroapă o singură dată, cu o profundă durere, o fiinţă scumpă şi în sfârşit moare o singură dată. Este prea puţin pentru facultăţile noastre ale amorului, orei, fericirii şi suferinţei. Exersăm în fiecare zi muşchii şi membrele noastre să se fortifice şi să nu se atrofieze. Organele noastre spirituale însă rămân neocupate, fără antrenament şi posed prin urmare cu timpul formalităţile lor. Şi totuş de funcţionarea intactă a acestor organe, depinde nu numai sănătatea noastră spirituală şi morală ci şi cea a corpului nostru.. Simţim, fără cel mai mic dubiu, că o izbucnire de râs ne uşurează. Noi avem o absolută nevoe de a simţi emoţii şi a le exprima. Desigur că educaţia noastră lucrează în sens contrariu. Primul său comandament e astfel conceput. Falsifică ceea ce se petrece în tine”. Nimic să nu se vadă din agitaţia omului, din foamea sau setea sa, să-şi ascundă orice bucurie, orice durere să compuie tot ce e primitiv. Numai acesta este cauza plictiselii în viaţă. Pasiuni, sentimente, emoţii nu mai au curs în viaţa noastră. Am convenit să le înlocuim printr-o serie deexpresii formaliste de o valoare în general cunoscută şi acceptată şi care face parte din echipamentul social. Avem vreo câteva duzini de formule locale pe care le aplicăm în toate ocaziile. Avem înfăţişări fabricate pentru a exprima simpatia, plăcerea şi grâsul stereotip al politeţei. Intebăm pe cunoscuţi ce mai fac, fără să aşteptăm rsăpunsul, în orice caz fără un real interes. Numai în armana Max Reinhardt