Rampa, aprilie 1930 (Anul 15, nr. 3659-3680)
1930-04-02 / nr. 3659
ANUL XV, No. 3659 REDACŢIA ADMINISTRAŢIA Şl ATELIERELE GRAFICE STR. CONST. MILLE, ?, ffp.t S*ri*d«r) Telei®« Hi/99 » a CUEST I Publicitat«*, concesionat* exclusiv Societăţii Anonime „Rudolf Mosse“ Calea Victoriei, 31 Anunţarile se primesc la toate agenţiile de publicitate şi la administraţia ziarului 4 PAGINI LEII MIERCURI 5 APREM ri iî«si*r. 9CAHLAT FIODA Ia KOPROL și vezi •— dispar« Când stomacul tău te doare îngrijorări inutile de Lîviu Artemie Criză a producţiunei muzicale originale? Iată o concluzie care s’stras în nenumărate cronici şi articole, în ultima vreme la noi din cauza intervalelor tot mai lungi în cari «Filarmonica» ne oferă lucrări originale noui. De asemenea , au alarmat cercurile noastre muzicale atunci când comisiunea instituită pentru decernarea premiului Enescu a dat verdictul că din lipsă de candidaţi serioşi nu va acorda anul acesta recompensa naţionala cuvenită tinerelor talente muzicale. . Cu alte cuvinte nu se mai compune nimic nou în ţara românească iar tineretul a devenit mai prevăzător înainte de a îmbrăţişa cariera de profesionişti ai contrapunctului şi armoniei. Departe de a ne provoca îngrijorare fenomenele acestea sunt menite a satisface pe acei realmente preocupaţi de soarta muzicii noastre naţionale. Să ne explicăm. Crede oare cineva că situaţia Compozitorilor români — vorbim bine-înţeles de cei talentaţi şi consacraţi nu numai în ţara dar şi peste hotare — este intm atât de bună încât să fie recomandabilă acum sporirea numărului compozitorilor de profesie. Dar unde este azi compozitorul român care poate trăi din veniturile propriilor sale lucrări? Sub raportul financiar chestiunea se prezintă deci destul de simplă. In ceeace priveşte latura morala a crizei, ea merită o cercetare mai amănunţită. Este drept că s’a făcut prea pufin pentru stimularea tinerelor talente. Dar s’a făcut oare mai mult pentru încurajarea muzicanţilor noştri reprezentativi? Filarmonica nu execută lucrări originale sub pretextul că nu i se prezintă nimic nou. Să se execute atunci lucrările mai vechi din repertoriul original al micei noastre orchestre simfonice. Se poate admite ca într’o stagiune să nu se reia compoziţiile unui Enescu, Golestan, Jora, Nottara, Andricu, etc., lucrări pe cari publicul, le reaude întotdeauna cu interes, când în programele «filarmonicei» se repetă cu regularitate cronologică în fiecare stagiune aceleaşi lucrări cu excepţia compozitorilor originali. La «Opera română» situaţia este şi mai proastă. Aci se contravine în mod flagrant chiar la dispoziţii statornicite în legea organică a instituţiunii, lăsându-se în cartoane opere montate cu sacrificii şi a căror reprezentare nu va aduce o scădere mai mare în încasările «Operii române» decât oricare alt spectacol răsuflat din repertoriu. Rămâne încă «Societatea compozitorilor români» şi trebue să recunoaştem că ea e singura instituţiune care-şi face realmente cu prisosinţă datoria. Se imprimă lucrările consacrate, se asigură perceperea drepturilor de autor, se organizează audiţii muzicale şi se decern premii de folklor. Dar toate acestea se fac,în mijlocul indiferenţei oficialităţii şi a apatiei marelui public, nepregătit pentru înţelegerea valorilor româneşti, de către cele două principale instituţii de educaţie muzicală: Filarmonica şi Opera. In consecinţă bine face generaţia nouă că nu se preocupă de continuitatea producţiei muzicale. Pilda activităţii generatoare să pornească de la cei învestiți cu răspunderea mişcării noastre muzicale. Apoi îşi face datoria şi noua generație. Așteptăm. Din cușca saltarului DACĂ... Scriitorul V. te. reîntoarse foarte târziu dela un dineu de gală. Prietenii săi il întrebară,,ca de obiceiu : — FA, n’a fost plictisitor ? —■Ar fi fost plictisitor, răspunse V. Conștient — dacă n’ași. fi fost eu acolo! REGULILE CIRCULAȚIEI. Toată lumea discută nouile măsuri luate de serviciul, de circulaţie a poliţiei bucureştene. Dar nu toată lumea, le respectă. Şi cei care le respectă cel mai puţin sunt, natural, şofcurii. Un mic accident s’a produs alaltăeri pe Bulevardul Elisabeta. Agentul de, circulaţie se adresă furios şofcurului: ~ Bine domnule, nu cunoşti regulile circulaţiei ! Şoferul nu se intimida. .— Ba le cunosc, pe care. din ele vrei sa li.o spun ? A CUI E COPILAŞUL? Toată lumea admiră un căpşor blond pe care o bonă îl plimbă intr’un elegant cărucior. — A cui e copilaşul ? întrebă la un moment dat o doamnă mai în vârstă. — Asta nu se știe încă, doamnă, tribunalul va decide abia mâine. PRIMA MAȘINĂ DE VORBIT. — Tată, cine a inventat prima mașină de vorit ? — Dumnezeu. A făcut.o dintr’o coastă a lui Adam. SOCOTEALĂ. — „Mi-afi promis că dacă apa de păr pe care mi-ați dat,o nu va da un rezultat bun, Imi veți înapoia banii“.. — Da, dar încă nu mi.afi plătit costul. . . — Nu.i nimic, vă plătesc la c/iere.) zină... până atunci dtttijrtU mie înapoi banii, MULTE PICIOARE. lntorcdndu.se dintr’o excursie critică, constată că picioarele îi eau ju. Ute. Consultă un prieten şi acesta îl sfătui să facă o boie de picioare în apă călduţă. Urmă sfatul. După ce sfârşi baia, Mitică scoase din apă un picior şi începu sa-I şteargă, apoi urmă operaţia cu celălalt. Dar pe când se ocupa cu cel de al doilea picior, distrai lăsă primul la loc în apă. Când îl scoase pe acesta, al doilea îi luă locul. Prietenul îl pivea mirat: — Ce faci acolo, Mitică ? Nu mai isprăvești odată ?. — Dragă, nici naș fibănuit că am atâtea, picioare ! NOT Scriitorul, întreţinutul milei publice? «Se dă spitalelor, dispensarelor, tuberculoşilor, operelor antialcoolice, se întemeiază colonii de vacanţă şi nu mai ştiu ce încă. Dar nu se găseşte un singur burghez cu milioane, un financiar sau un industriaş bogat, care să se gândească a veni în ajutorul unui savant, unui artist sau unui scriitor»... Sub această formă se manifestă indignarea academicianului francez Louis Bertrand, împotriva indiferenţei publicului şi a oficialităţii faţă de străduinţele şi niciodată îndestulatele nevoi ale creatorilor de artă. De când există scriitori pe lume, ei nu au prea putut trăi din scrisul lor. Cartea a fost rezultatul unor preocupări în afară de exigenţele vieţii de fiecare zi. Sunt cazuri când unii scriitori au scris pentru bani. Dar aceasta era o nevoe de moment şi nu o interpretare a scrisului ca o meserie pentru toată viaţa. Balzac a făcut afaceri, speculaţii, iar Dostoievsky s’a închis nopţi dearândul în camera sa, în faţa samovarului şi a hârtiei, — scriind pentru bani — numai după ce şi-a alcătuit întreaga-i moştenire. Amândoi şi-au dat seama şi au reuşit să demonstreze chiar, că scriitorul are nevoe de o ocupaţiune independentă de creaţie, din care să-şi scoată existenţa. Louis Bertrand, neîmpăcat cu această situaţie, voeşte să-l transforme pe scriitor, pe artist sau pe savant într-o sarcină a calităţii publice. Nu cred ca ar fi un bun stimulent pentru scriitor faptul că s’ar şti întreţinutul unei societăţi filantropice care mai ajută şi pe tuberculoşi sau cerşetori. Ceea ce se poate face însă în acest domeniu al punerii creatorului, la adăpost de griji, e să se recunoască opera drept rezultatul unei munci intense şi să fie răsplătită ca atare. Munca se cere plătită. Cartea, lucrarea de artă sau descoperirea savantului să-şi aibă justele lor echivalente materiale. Dar ştiţi ce mai propune academicianul Bertrand? Remunerarea membrilor de Academii şi Institute aşa cum sunt remuneraţi deputaţii şi senatorii. Ingenioasă idee. Numai că în cazul acesta Academia Franceza, de pildă, ar trebui să-şi părăsească tradiţia «celor 40» şi să primească în sânul ei pe toţi scriitorii, artiştii şi savanţii Franţei. API Samson Marele discurs ţinut de scriitorul german Emil Ludwig la Academia Franceza — Important minifestaţia da amiciţia franco- germani — Emil Ludwig, marele scriitor german, a fost de curând la Paris. Toată intelectualitatea franceză i-a făcut o caldă manifestaţie de simpatie. Cu ocazia unei recepţii la Academia Franceză, Emil Ludwig a pronunţat un discurs prin care îşi exprimă mulţumirea pentru calda amiciţie ce i s’a arătat pretutindeni pe pământul Franţei. «Cum nu sunt un istoric destul de obiectiv, a spus Ludwig, vă încredinţez că primirea care mi s’a făcut la Paris, chiar dacă n’aş fi iubit acest oraş, m’ar fi făcut să-mi schimb părerea. Din tinereţea noastră noi suntem obişnuiţi să considerăm Academia franceză ca un templu al ştiinţei umane. Eri apropiindu-mă pentru prima oară de acest edificiu, lam zărit pe Voltairecare-mi surâdea din înălţimea piedestalului său, şi involuntar l-am salutat, din automobilul meu. Pentru noi germanii, Voltaire este gânditorul francez cel mai celebru. Prietenia, care a unit pe revoluţionarul francez şi pe autocratul prusian, este unică în istoria relaţiilor dintre două popoare. Ea face onoare ţărilor noastre. Multă vreme s’a apreciat mai mult geniul lui Frederic cel măre, decât caracterul său. Asemenea nesocotinţe s’au produs şi în Germania pentru Voltaire. De curând am văzut în faţa monumentului lui Voltaire, două plăci de bronz, încrustat» în soclu. Pe una erau enumerate lucrările sale, dintre care multe, vă mărturisesc, îmi sunt necunoscute. Pe cealaltă erau relatate tot ceea ce Voltaire, ca idealist practic, a făcut pentru săraci şi orfani. Permiteţi-mi să spun, dacă acest lucru nu construe o erezie sub această cupolă ridicata spre gloria spiritului, că această a doua placă, în ochii umanităţii, are aceiaşi valoare ca şi cealaltă Astăzi concepţia noastră despre istorie e aceea că noi căutăm să dăm o imagine , oamenilor iluştri, care să constitue o învăţătură pentru generaţiile viitoare. Această imagine nu va rămâne vie pentru posteritate, decât numai dacă şi caracterul eroului este mare. Caracterul va servi de exemplu, chiar dacă victoriile pe care le-au repurtat, sau cărţile pe care le-au scris, au fost de mult uitate. Pentru aceasta mi se pare că rolul biografului poartă o mare responsabilitate. E de multe ori interesant cum un străin tratează imaginea unui mare om din ală naţie. Astfel noi datorăm francezilor admirabilele portrete ale lui Goethe, Beethoven, Nietzsche. Un popor, întocmai ca şi un individ, se cunoaşte mai bine comparându-şi propriile sale calităţi cu acele ale vecinilor săi. Timp de două zile am avut fericirea de a vedea printre atâţia oameni mari, patru reprezentanţi ai spiritului francez, care mi s’au părut ca formează un simbol. Intra sărit strălucitor luminată în roşu şi aur, am văzut un om aproape septuagenar. De douăzeci de ani el ocupă locul său, şi construcţia unei noiie Europe apasă pe umerii săi, care şi-a sacrificat puterile pentru binele patriei saie, şi el poartă cu bună dreptate numele de Aristide. La o masă care reunea pe amicii păcii, am văzut ridicându-se uni om de peste optzeci de ani,celebru în lumea întreagă ca biolog. Cu emofia unui tânăr poet, el ne-a recitat versuri compuse de el însuși, prin care exalta iubirea de patrie. Era Rieber. (Continuare in pag. li.a, col. ( mijloc) Emil Ludwig G. Timică blândețe. Se ruga parca de trecători so ia și pe dânsa... Am oprit eriî pl ! ■■ •).) (|.. I io S: MI1 1 rji glumă. Ne-am dat inedişorul pe ângă ea. Stăteam mișcată. Când am ajuns în fața ei, am observat că-i rănită la picifor. Am luat-o cu noi în trăsură, a adus-o la spital, și au villti*- Ca o?' Uitî-a nuiptui curtea cu vulpi.. Fătătoare rău... D. C. STĂNKcESCU: Eu îmi făceam cura la Slănia. Ei, și ca omul, mai făceam câte o plimbare pe ici pe colo. După amiază o luam razna in pădure. Intr’o astfel de după amiază, mergeam cu câteva domnișoare pe copoteră apădurei. Fetele, — fete. Alergau, ţipau, rupeau flori, şi umpleau pădurea de larmă. La un moment dat, între mare, una a dat un ţipăt. Călcase pe un urs pe picior. Ursul s’a sculat in picioare, s’a uitat odată urât şi a scuipat fata drept in ochi. Şi a plecat... EU: Dar, lancovescu ce-a păţit la vântea »ea două-şi iu Ger- a auzit? Intro vară s’a dus pe acolo şi împreună cu mai mulţi prieteni din partea locului s’a dus la o vânătoare de urşi. Sau suit într'un conac:- «Hî, măsură de tv- ve* re .. Şi în adevăr, un ins şi-a făcut încet, apariţia. Păşea leneş. De sus, unul a tras un foc. Ursul s’a uitat odată în sus. Urât. Şi a început să clatine copacul. Cât pe aici să-l dărâme, nu altceva. Cei de sus, îşi făcuseră deacum testamentul văzând că, pomul începuse să se clatine tot mp *›!»•››.. A-'tunci lancovescu are o idee straşnică: la puşca la ochi şi trage. Ocheşte coada ursului şi nnmelegat de copac, a început să traga cu femei. Şi tot trăgând cu putere, i s’a rupt blana, care a rămas agăţată de trunchiu, iar ursul a fugit în pădure, să se ascundă în bârlog... Cei din copac au coborât, şi au luat blana... D. TIMTCĂ: Am văzut blanin trasă la lancovesci'. Eu am Ei, ăsta mai zic şi eu, e vânător. Când pleci cu el, poţi să mergi fără puşcă. Da, da, fără puşcă. Să vedeţi ce ni s’a întâmplat. Facem vânătoare de lupi într’o iarnă, pe lângă Breaza... Condrus, simte nu ştiu cum, că se apropie haita de lupi şi-mi face semn să mă ţin bine. In adevăr, numai ce vad deodată trei lupi apropiindu-se. Trage Condrus, trag şi eu. Doi lupi cad la pământ. Cel de al treilea s’a înfuriat grozav şi s’a repedzt spre noi. Efi mam speriat şi am dat să mă urc în copac. Ma şi agăţasem de trunchi vroind să mă urc repede. Dar alunecam şi nu puteam înainta. Lupul s’a aruncat odată până la mine și m a apucat de turul pantalonilor... Mi-am zis: acuma răcesc... Dar Condrus, care văzuse că gloanţele nu nimeresc dihonia a făcut o singură mişcare. L a călcat pe lup pe un picior. Dihania a început să atârâe. Atunci Condrus s a apucat cu amândouă mâinile de bot, și a tras, a tras până ce i-a rupt gura în două... D. C. STANCESCU (se uită drept în ochii lu Timică). D. TIMICĂ (se uită drept în ochii d-lui Stăncescu). EU (mă uit la amândoi). Fiindcă-i poveste vânătorească, ieste exact. Glontele a prins sluj! Da, coada de trunchiul copacului. Ur- am putea continua toată pagina in două sul a simţit câ-1 gâdilă ceva, şi a ...mai ales că azi e 1 Amilie. Rareori este prilejul de a vedea, adunaţi la un loc, mai mulţi adori. O masă, literalmente ocupată de actori,este un adevărat eveniment. S’ar putea crede că oamenii vorbesc doar de alteamdtii. Eroare. Toate problemele la ordinea zilei sunt abordate şi amplificate. Pentru spectator, e o adevărata plăcere să stea liniştit şi să asculte dispută actoriceasca . Un reporter al ziarului nostru a surprins, deunăzi -seara, la Mircea, o conversaţie între actori. Subiectul: vânătoarea. Subiect furnizat realmente de o vânătoare care avusesa loc, în aceeaşi zi, în împrejurimile Capitalei. Redăm pc-şti vânătoreşti ale actorilor G. TIMICĂ: Asta-i vânătoare? Spanac! Să vezi vânătoare împrejurul Sinaei. Acolo mai zic şi eu, ai unde ochii cu puşca. A, dar sa vă «nun ce m- s’” îlitSmydof nrl"J" când am venit dela Buşteni la Sinaia, cu trăsura. Eram mai mulţi în trăsură şi veneam de la o excursie.. Când trăsura dă să iasă din tunel, în marginea şoselei, numai ce văd o vulpe. O vulpe mare şi frumoasă care făcea mă, făcea sluş. Stătea labe, ca Azorică, şi se uita cu început să se mişte. Văzând că-i ! Pinguin O . Convoiul merge încet, ca toate convoiurile de înmormântare. întâi, steagurile — purtate de doi nătărăi cu bicornurile de amiral înfundate până la urechi, pe căpăţânile pline de bube dulci. Apoi, tava cu colivă, înflorată cu desemnuri — în motive naţionale — executate din zahăr tos şi cofeturi colorate. După aceea, cele două trăsuri cu prelaţi. In cea dintâi, protopopul singur şi cu dascălii pe scăunel; în cea de-a doua, un diacon spân — ca un muscal în odăjdii şi — un popă bătrânel, jovial şi gras ca un popă de cupă din colecţia fraţilor Grimaud. Imediat după trăsurile cu feţe bsericeşti, se clatină dricul cu patru gloabe în costume de cai medievali, cu vizitiul moţaindu-şi pe capră — unicul ochi valid sub boneta de grof cu pampon, cu coroanele aşezate cu dedicaţia vizibila, de-o parte şi de alta şi cu defunctul la mijloc, înţepenit în coşciug, cu costum de ceremonie... de TUDOR MUŞATESCU După dric, un domn solemn ca un delegat la conferinţa Ligii Naţiunilor, duce de mână un copilaş — ca de şapte anişori — înnecat în şiroaie de lacrimi limpezi... Trecătorii, înduioşaţi, întorc privirea, compătimind în sufletul dumnealor, pe micul orfan, fiindcă aceşti trecători cu inimi bune ca ale tuturor trecătorilor, nu ştiu că între sărbătoritul din coşciug şi micului de după dric, n’a existat nici o legătură de sânge... Şi în definitiv, nici n’ar avea de unde să ştie, pentru că atunci când defunctul care fusese un hotărit celibatar — se hotârîse să înfieze pe copilul spălătoresc ca să aibă cui lăsa averea (în necazul rudelor care-i așteptau moartea ca pe o sărbătoare familiară) singura persoană, în curent cu acest lucru, fusese domnul cel solemn ,care era cel mai bun prieten al răposatului. Poate, de aceea, văzând plânsul sfâşietor al copilului, domnul cel solemn, ii strânge mânuţa cu compasiune,se pleacă spre el şi-i zice: — Nu, mai plânge aşa, Miticuţă, puiule!... Nu mai plânge... Aşa a fost să fie... S’a dus, s’a dus... De-acuma o să stai cu nenea şi când o să fii mare o să fii bogat... Hai... fierminte şi linişteştete...*. Copilul «ascultă discursul «cu ochii în lacrimi, apoi se porneşte sa plângă şi mai tare... — Eeee!... Nu eşti cuminte, Miticuţă!... Nu eşti cuminte de loc... De ce plângi tu aşa?.. Adu-ţi aminte,cum te bătea când trăia... Acuma ai scăpat de bătaie. Acum n’o să te mai bată nimeni, când o să furi dulceață sau o să spargi un pahar... Hai, nu mai plânge... N’ai dece să plângi, că s’a purtat cu tine mai rău decât cu Azoricăi al vostru... Ia, taci tu din gură, fii cuminte, că uite cum se uită lumea la noi!... Dacă nu mai plângi, astăseară o să-ţi dau acadele şi-ţi dau şi «trenul» sa te joci că nu mai are cine să ţi-l închidă în dulap... O clipă, gândul că «trenul» deatâtea ori smuls de mâinile gutoase ale răposatului, atunci când era joaca mai frumoasă, va alerga liber pe şinele mici încheiate pe masa din sufragerie şi nimeni nu va mai veni să-l ia şi să-l încuie în dulap, O face pe Miticuţă, să uite de plâns şi să surâdă fericit... O clipă numai, căci dricul din faţă se poticneşte într’o groapă, coroanele se clatină şi realitatea cucereşte din nou inima copilului... Plânsetul de până adineauri se transforma într’un urlet de câine părăsit în criză de lună. Domnul cel solemn, se enervează: — Miticuţă, dragă... pentru Dumnezeu, taci puiule şi numai plânge... N’ai de ce să plângi. A murit, a murit, s’a terminat... Mortul de la groapă nu se mai întoarce... N’o să-l întorci tu, oricât ai plânge... Şi pe urmă, de ce eşti prost să plângi? Tu trebue să te bucuri... Nu ţi-e nici tată, nici mamă, nici frate,nimic... Adu-ţi aminte cum te bătea la spate cum te închidea în pivniţă, cum te trăgea de urechi şi-ţi arunca cu doctoriile in cap când (Continuare în pagina. 11.a. coloana l.a sub Mişcarea Literară) \ I O comedie muzicală de Verneuil şi Ralph Benatzky La. Komoedienshaus din Berlin de Ralph Benatzky, cunoscutul a avut loc premiera comediei unu-autor de «chansonette» şi dansuri moderne. Se pare ca partitura lui Ralph Benatzky este deosebit de reuşită şi ingenioasă atât în ceia ce priveşte instrumentaţia cât şi invenţiunea melodică. Muzica este executată de o mică orchestră de jazz alcătuită din adevăraţi virtuoşi ai saxofonului. Rolurile principale au fost create de Liane Haid, cunoscuta artistă de cinema şi Louis Irremtain, unul dinţi« aşii “»,pernei vieneze . Comedia muzicala de la «ktv moedienhaus, a obţinut un mare succes. zicale «Sora mea şi cu mine», de Louis Verneuil şi Berr cu muzica Louis Verneuil Fortunat Strowsky şi teatrul francez Profesorul Fortunat Strowsky a declarat într’un interview următoarele în legătură cu actuala criză a teatrului francez : SUPERIORITATE A ARTEI DRAMATICE FRANCEZE ..Americanii nu sunt întotdeauna prea drepţi cu teatrul francez modern. Unii, moştenitori ai spiritului, puritan şi ai prejudecăţilor de altădată îl acuză de frivolitate Şi în fundul sufletului lor, gândesc e«i. e o şcoală «ie corupţie. Alţii, profesorii cari învaţă în universităţi arta dramatică, nu in maniera universităţilor franceze cu istorici şi ca teclmicieni, aş spune ca ingiieri, acuzşi pe marii noştri regi, soun că au rămas în urmă cu progresele teclnicei dramatice. Nici unii nici ceilalţi nu vorbesc in cunoştinţă de cauza. Dacă ar şti din experienţă ceea ce este teatrul nostru de astăzi ar judeca altfel. Este clar important pentru răspândita artei dramatice franceze de a face să înceteze ignoranţa americanilor şi a_i iniţia in secretele dramaturgiei noastre. Calea ar fi uşurată dacă am putea aduna la un loc pe a. tpHerrvm - r.nvi'.n.r ș i iT-r nf-Afoctv-^ t IHi , , . _ , îîîirsc'~«‘ovi. artişti cu directorii noştri deodata la vanatoare cu Concmis.] scenii. , Ceea ce încearcă cu un succes care depăşeşte speranţele, comitetul „Fronte Amérique“. La o serie de dejunuri pe care ar fi greu să le numim dramatice, «acest mare autor franco american, care şi-a inaugurat un măreţ palat în arena Victor Emmanuel a început să reunească pe toţi amicii scenei. Un Antoine- un Roucé, un Baty, un DaVin, un Jouvet, un Pitoeff vorbi în mod succesiv oaspeţii ele onoare ai acestor dejunuri. Alături de ei vor sta artiştii, autorii cărora le-au adus succese şi prietenii lor critici. Primul din aceste dejunuri a avut loc zilele trecute. Oaspetele de onoare a fost Jacques Topeau. A prezidat dr. Charles Vildrac, autorul lui „Paquebot Fenority“ împreună cu d-ra Falconetti. Copeau a vorbit comercianţilor aşa cum trebuia. Ei auputut afla, în caz când nu ar fi ştiut acest lucru, ea nu există frivolitate dn teatrul francez modern, şi ca din contra scena, este în serviciul gândirii şi a vieţii omeneşti. In ceea ce priveşte arta scenică propriu zisă — dacă e mai puţin technică şi mai puţin ştiinţifică la sensul german sau american, are cel puţin această superioritate de a-şi aminti întotdeauna că e îin serviciul gândirii şi a vieţii omeneşti. . .E marea superioritate a artei dramatice franceze de a nu uita niciodată primatul inteligenţii şi de a deştepta imaginaţia publicului, mai puțin prin procedee materiale și sensibile câtprin evocare, ietéxrc »> • f. ■ W*, 1 ^viOii" .O noi. ‘ ntr o zi, afişul unui teatru anunţa: «Astăseară va avea loc o mare reprezentaţie de gală cu «Genoveva» în beneficiul interpretei rolului titular!». •Sala a fost arhiplină. A venit actul al cincilea. Genoveva, care e urmărită şi căutată ani de zile dearândul, se află într’o grotă întunecoasă şi copilul ei e alăptat de un animal. Unul dintre cavalerii care o caută, strigă— «Genoveva, unde eşti? — «Aici în fund, mărite domn. — răspunde ea. — «Mulţumescu-ţi Doamne că am găsit-o!... Eşi afară Genoveva — «Mărite Domn, sunt goală... O voce dela galerie, a unu» Anecdota culiselor *, spectator desigur foarte atent*. — «Bravo, afară afară!... * La o repetiţie care va avea loc cu decoruri şi reguzită, pe scena Burgtheater-ului din Viena, marele actor Kainz, trebuia să scoată din bibliotecă, un volum greu. Dar volumul se afla la o mare înălţime şi Kainz va putea ajunge până acolo. Unul dintre actorii mai tineri, sare în ajutorul lui Kainz şi îi spune: — «îmi permiţi maestre săi scot eu cartea? —■ «De ce? «Sunt mai mare ca d*ta... Kainz îl lasă să scoată cartea, apoi, i se adresează: — «Cred că ai făcut o greşală. Dumneata nu tioţi fi mai mare ca mine. — «Mai lung, da... ♦ Un ansamblu vienez de operetă se afla, înainte de roboi, în turneu la Petersburg. Doi actori din ansammblu şi subreta trupei fură iertaţi la un ceai, la Palat Şi conform uzului, palatul trimisese o trăsură ca să-i conducă de la hotel la palat. Cei trei artiști se suiră, veniră la Palat. In poarta, santinela zărindu-i, a făcut o larmă teribilă, a scos garda, și celor trei actori li s’au dat onoruri... Actorii se gândeau că onorurile sunt făcute lor, ca actori... Dar a doua zi, văzură că Ţarului, la intrarea în poarta palatului i se dau aceleaşi onoruri. Unul dintre actori le spune celorlalţi: — «A nnebunit Ţarul, se crede şi el actor. » Virtuosul pianist Alfred Gittenfeld şi-a dat odată concursă! I*nit matineu la un teatru vienez. Portarul nu-1 cunoştea. Când marele virtuos a e?it purtând, care nu-1 cunoştea a stricat »pre şir»de, birjari: «O trăsură pentru pianişti,«. Afacerea Dreifus la Milano Se anunţă de la Milano că artistul lamberto Picasso va crea rolul lui Zola în piesa «Afacerea Dreyfus» marele succes ale teatrului de la Berlin-