Rampa, iunie 1930 (Anul 15, nr. 3705-3729)

1930-06-02 / nr. 3705

la două dirini de moştenitori. Pentru aceste mame, copilaşii e­­rau simple păpuşi şi când se plic­tiseau jucându-se cu ele le încre­dinţau slujnicelor indiene. La ora şase seara era marea promenadă. Cortegiul superbelor căleşti, din care zâmbeau fericite senoritele şi fermecătoarele lor păpuşi vii, şerpuia agale pe largul şi umbri­tul Paseo Alameda. La opt ani co­piii începeau să frecventeze dife­rite şcoli şi pensionate, cele mai multe conduse de francezi. Noap­tea copilaşii îşi făceau educaţia muzicală la Operă-Aristocraţia aceasta se intere­sa foarte mult de literatură şi ar­te, în timp ce politica li era cu totul străină. Familia mândrilor rcaballeros* Samanyegos repre­zintă cu cinate tradiţia nobilimei mexicane. Era compusă, prin ur­mare, din treisprezece plozi, bă­­eţi şi fete, a căror părinţi duceau întocmai viaţa pe care v-am des­cris-o. Ce timpuri! Micul Ramon era îngrijit ca o floare de seră şi ducea în mijlocul fraţilor şi suro­rilor sale o viaţă de paradis. în­văţa la un pension francez unde se vorbeau patru limbi, pe care Ramon le învăţa cu multă plăce­re. Erau: franceza, italiana, spa­niola, engleza. După cum am spus, familia Samanyegos era de viţă veche. Deviza strămoşilor noştri era: «La noi, prima generaţie lucrează, a doua figurează în lume, iar a tre­ia îşi cerşeşte pâinea». «CABALLEROS» Dar Mexicul nu era locuit nu­mai de «caballeros». Emigranţi din toate părţile lumii, francezi, austriacă, germani, chinezi,­­ apoi sute de triburi indigene, mii de aventurieri fără scrupule, formau grosul populaţiei. Un învăţat me­xican a făcut o statistică stabi­lind că în Mexico sa vorbeau 112 dialecte. Nimic mai natural deci, într o ţară atât de cosmopolită de­cât veşnice certuri, încăerări şi revoluţii. Una din aceste «guerile», fu fatală unei părţi din nobilime Familia Samanyegos s® văzu sili­tă să ia calea pribegiei. Adio, fal­nice haziende, adio grădini, lite­ratură şi operă. Din caballeros familia Samanyegos se transfor­mase în cerşetori, justificând ast­fel deviza profetică a strămoşilor. Uitasem să spun că nobilii me­xicani se duceau din când.­in­­ când şi la cinematograf, începuse să pătrundă şi la noi fâşia de celu­loid. Văzusem un film de aven­turi cu Pearl Wite, care-mi lăsa­se o foarte puternică impresie. Era unul din visele copilăriei me­le să mă fac actor de cinemato­graf. Meseria aceasta îmi părea atât de frumoasă- Să fii erou să salvezi întotdeauna o fată fru­moasă, să birui cu spada ta pe toţi mişeii şi bandiţii — ce splen­did destin! Un caballeros nu-şi încăleca însă armăsarul decât ca să se plimbe pe bulevardele ră­coroase. Un caballe­ros nu mânuia spada decât din cochetărie. Un caballeros nu se războia cu bandiţii, asta nu era de dem­nitatea lui ei ce ceda cu mări­nimie punga cu mii de escu­dos. Un caballeros nu se lupta cu mişei ca să-şi cucerească iubit« căci pentru asta ajungea o sere»­nadă. Un caballeros nu putea deci să fie actor de cinematograf... O ESCURSIE LA LOS ANGELOS Nu mă puteam gândi că visul se va realiza totuşi într'o zi. A trebuit ca familia me® să sărăcea­scă, a trebuit să rămân singur, lipsit de ajutorul părinţilor, care aveau de îngrijit de ceilalţi doi­sprezece nemâncaţi, a trebuit să survină această adevărată catas­trofă, pentru ca eu să fiu silit să mă gândesc la realizarea visului meu. Mi-am zis: «Hai să-mi încerc norocul». Din orăşelul de la fron­tiera americano-mexicană în care mă refugiasera, am pornit-o ,pe jos, agale, spre Los­ Angeles. Ex­cursia aceasta a durat câteva zile. Istovit, la capătul forţelor mele, am ajuns în capitala filmului. Za­­mai era în căutarea uo®i trupe ambulante de dansatori şi întâm­plarea făcu să fim angajaţi noi. Pe vremea aceea, Rex Ingram re­aliza în studio-urile aceleiaşi com­panii «Cei patru cavaleri ai Apo­calipsului», cu regretatul Rudolf Valentino. Trupa noastră, juca, sau mai bin© zis figura, la alt film. In acelaş timp însă, cu fil­mul nostru, fu gata şi filmul lui Rex Ingram. Marele regisor în­cepu atunci pregătirile altui film «Prizonierul din Zenda» după un celebru roman de Antony Hope. Actorul care trebuia să interpre­­teze rolul lui Rupert von Hau­­tzau, se îmbolnăvi, Rex Ingram începu să se gândească că va tre­­bui înlocuit, și astfel mă pomeni intro bună zi cu o invitaţi© din partea directivi de producţie Rex CALL GENERALULUI WAL­­LAGE V’am spus c’am fost în Europa. Şi că am zăbovit mai mult în Germania. Trebue să mărturisesc că ceea ce mă atrăgea mai ales în­­ Germania, era atmosfera din REX INGRAM ci Continuare din pagina darpic îmi strigam pe toate stră- Ingram, care mă remarcase în buiau »s o aibă caii del­a carul preia un rol — fiindcă veţi ve­rile entuziasmul pentru film. Prea numărul nostru de dans, se afla­m eu, fiindcă ştia prea bine că dea că am şi concepţiile mele a­erau mulţi entuziaşti de categoria în birou, împreună cu alţi doi producătorii americani nu se ţin parte despre interpretarea volu­mea. Câteva săptămâni am făcut domni. Aceştia mă scrutau ca nici­odată de indicaţiile romanu­­rilor de operă — în faţa unui an­im­ pe care îl transpun. Lew Wal- i diferiu prezent şi nn veşnic nu ia parte din marea armată a info­, foarte multă neîncredere, Ingram metaţilor. Şi cu toate că, în cele 1 îmi spuse însă foarte serios: «Vrei din urmă, eram gata să renunţ la rolurile de erou şi nu primesc să fiu chiar simplu figurant, nimeni nu voia să ştie de min©­­Ce ara să fac atunci? Un frate de suferinţă îmi şopti într’o zi la ureche: «Un mare director al unei trupe ambulante de comedieni şi dansatori caută doi băeţi şi e gata să ne angajeze pe noi. Vii?». PRIMUL MEU ROL Se înţelege că am primit. Con­fratele m’a prezentat imediat ma­relui director. Era un om scund, gras, cu o chelie respectabilă şi cu un barbişon hazliu. Biroul di­rectorial era instalat într’un va­gon de circ. Când am pătruns în birou, domnul director sforăia. După o așteptare de un sfert de oră un căscat zdravăn prevesti o apropiată trezire. Intr’adevăr, peste câteva clipe, omul nostru își frecă ochii, întinse mâinile, și zărindu-ne spune: «Ia să-mi toar­ne cineva apă să mă spăl!». Prie­tenul meu se grăbi se execute or­dinul, în timp ce eu mă desfătam să părăseşti trupa d-tale? îţi ofer un rol într’un film». «Primesc», răspunse­i eu, repe­de, ca nu cumva sa mai aibă timp să se răspândească. — «Cum te numeşti» mă între­bă apoi marele regizor. — «Ramon Samanyegos». — «Nu se poate! — «Vă jur că aşa mă numesc», răspunse­i eu, surprins. — «Oh, nu-i nevoe, te cred pe cuvânt. Dar nu se poate să te nu­meşti aşa în cinematograf. Tre­­bue să-ţi cauţi alt nume. Prea e încurcat acest Sa... Samanyegos, replică, amuzat, Rex Ingram. La asta nu mă aşteptam. Nume­le meu de nobil spaniol să nu fie bun un cinematograf? Rex Ingram îmi explică însă că-mi trebue un nume simplu, uşor de reţinut, cu oarecare rezonanţă. El mă boteză, Novarro. Totuşi hotărîrea luată de In­gram de a-mi încredința mie, sim-­i Ernst Lubitach. Lui îi fu încre- \ de vedetă piu debutant, un rol atât de im- 'dințată sarcina de-a realiza un ( portant, într’un ansamblu trape- ) film după o celebră piesă germa­­contemplând surâzâtoarea figură , caHil, care cuprindea actori ca Le­­na : «Heidelberg»] de altă dată» a dolofanului ^director. Toaleta , w.s Stone, Alice Terry, Stuart de W. Mayer Förster. I s© dădu BEN-HUR odată terminată, dumnealui de Holmes, era riscat.­­ lui Lubitsch complectă libertate Trec peste «Flota zburătoare», 5,­şi asigure întăetater privi cu mai multă atenţie. Nu păru însă de loc surprins că ne vede acolo, şi se mulţumi să ne spună: «Poimâine plecăm la Ari­zona City». Ne făcu apoi semn cu mâna că-1 urmăm. Ne duse intr’un alt vagon. In jurul unei mese, şe­deau acolo câţiva bărbaţi şi o fe­­mee. Fără nici-un fel de ceremo­nie, fără să mai facă inutile pre­zentări, directorul ne ordona: «Aşezaţi-vă! Domnii vă vor spu­ne ce aveţi de făcut». Drept răs­puns, domnii se mulţumiră să dea din cap. Noi căutarăm două scau­ne ca să ne aşezam. Zadarnic însă. Colegii noştri jucau cărţi, fără să se sinchisească de prezenţa noastră. Nici unul nu avu măcar Curiozitatea să ne privească. In sfârşit, veni ora mesei. Nouă tot nu ni se adresase nimeni. Domnii conversau foarte aprins şi singura vedetă femenină a trupei făcea pe chelneriţa. La un moment dat, unul din ei mi se adresă: «Ascul­tă baete, ai auzit vreodată un leu răcnind? «Ai putea să-l imiţi?». Răspunei afirmaiv, cu toate că nu auzisem răcnind din regnul ani­mal decât oameni. Acelaş domn îl întrebă pe prietenul meu: «Tu ştii să dansezi pe sârmă?». Priete­nul meu răspunse, surprins, că nu ştie. După aceea ni se retrase iarăşi toată atenţia, dar după cât se părea, eu câştigasem încrede­rea trupei. La Arizona City, im­ma reprezentă o foarte complicată piesă în şase acte, în care tot ro­lul meu era sa răcnesc ca un leu, în dosul culiselor. Iar al pin­te­nului meu, să tr­agă cortina. De ce l’o fi întrebat amorezul trupei (am aflat pe urmă cine era) dacă ştie să danseze pe sârmă, n’am putut să-mai explic nici până as­tăzi. După un lung turneu în Ca­lifornia, trupa noastră se despăr­ţi în două şi grupul din care fă­ceam parte, se consacră mai ales dansului. Specia­li­at­ea aceasta ne aduse oarecare, faimă, şi, în deo­sebi, ne-aduse înapoi la Los An­gel­es. la ce stipulase şi locul unde tre-1­ea obiectivii vii, mă obseda con» buiau filmate diferite scene, şi a­­ji­mau. Lucrul acest» m’a şi botă­­nume, în Italia. A fost o expediţie u­rât, în cele din urmă, să amena­­ne întrecută nici până azi. Filmul Iez în casa mea din Hollywood, a costat peste patru milioane de-­­ un mic teatru intim. Dar, ca să fari, și cu toate că a înregistrat reviu la Operă, vă voiu «pun» cel mai mare succes cunoscut în, de-o pildă cum înțeleg eu pe D«­­istoria cinematografului, casa cele din Rigoletto. Acest person producătoare abia şî-a acoperitJoagu e înfăţişat totdeauna ca uni cheltuelile Căci nu trebue uitat om crud şi antipatic. Altă idee, că jumătate din încasări aparţi­i mi-am făcut eu însă despre­ el. îl u neau autorul». Dar, chiar de-ar consider p© duce un fel de Ben-i fi pierdut cu această realizare,­­ven­uto Cell­ivi, care cere vieţii­­ compania Metro-Goldwin-Mayer, maximum de plăceri. Nu e o fi-­­ inţă sinistră, ci un tânăr roman­tic în căutare de aventuri. N’am mai cântat la Opera din n’ar fi regretat nimic. DE DOUA ORI PRINŢ In timp ce realizam în Italia Berlin, şi pe nici o altă scenă li. «Ben-Hur», Rex Ingram turna la rică, din cauza neaşteptatei revo-! Nissa «Mare Nostrum» după ce­ Iuţii survenit© în cinematograf,­lebrul roman al lui Blasco iba* j Intr’o bună zi, ecranul prinse nea­­gras. O invenţie extra­ordinară După «Ben-Hur», am interpre- deschidea filmului perspective tot câteva roluri de mai mică im- nebănuite. Compania al cărei an-­­ portanţă, până când sosi la Holly- galat eram, fericită că poseda un­ wood marele regisor german tenor care întrunea şi calitatea­­ cinematografică, ţinu­­ BĂŞTINAŞII DIN TAHITI «E o chestie de noroc», spuse de acţiune, şi el îşi alese pentru ca să ajung mai repede la unul jefuit de fructe întruna din­­ Novarro vorbea «SCARAMOUCHE» Filmul următor fu «Trifling­­ Women», în care o aveam de para­­teneră pe regretata Barbara La Marr. A urmat apoi «Where the­­ Pavements Ends», «Guerrita», etc. Dar marea încercare fu abea 1 «Scaramouch©*. Compania înveni su­me enorme în această super­producţie care de altfel a şi fă­cut epocă. Odată cu ea, trei ve­dete erau însă definitiv consa­crate : Rex Ingram, ca regizor, soţia sa, Alice Terry şi cel ce vă­­ vorbeşte. i «Scaramouch® * fu urmat de! I «Arabul» un alt film al lui In­gram, în car© jucam rolul prin­cipal, spectacolele Wagner de ls Paris, ca oficialitatea să ia neîntârziat măsuri pentru intensificarea miş­cării artistice naţionale în Franţa. Trebue să constatăm — scrie «Le Temps» — că muzica și arta f franceză au fost lăsate în ultima Era in anul când un roman al .«Prințul student*, pe car® aștep-i vreme, în mod nemeritat pe pla­­generalului Lew Wallace, intitu-jtam s’o regăsesc acolo. Cât des­inul al doilea, în timp ce cultura lui «Ben-Hur» stârnise o vâlvă,pres­copul practic al acestei cala- germană a invadat aproape în­­neobişnuită în Statele-Unit®. i torii, ştiţi că era să-mi desăvâr- treaga Europă. Schimbul artistic . Compania mea începu să se gân-;­­esc studiile de canto începute m care în actuala alcătuire a lumii­­ aprope singură, deoarece o sub­țească foarte serios la eventuali-­ America sub direcţia lui Louie moderne este atât de important,­­ venţie minimă de 800.000 franci tote» unei transpuneri pe ecran Craveure. Vroiam, ia fia©, să aduce aproape reguli un deficit cu contează ca un sprijin serios a acestei opere. Se lovi­­m să chiar de la început de dificultăţi atât de mari, încât, la un moment dat, mă temeam ca, disperaţi, oamenii­ să cânt la Opera din Berlin. Fragă­ pentru arta franceză. Aceasta zisem pe Ducele din «Rigoletto», pentru simplul motiv că oficia­­pe Cavarados din «Tosca» şi pe ’ Hat ea are o adevărată bucurie Peleas din «Peleas şi Melissan* de a face cunoscută, miilor de in­să nu lase totul baltă. Erau, îa da». Dorinţa de a repurta succes rişti aflători în Franţa superiorî-ceză a atins o eră de glorie fără primul rând, enormei® pretenţii pe o scenă lirică nu era un sim-, tatea artei slave şi germane», ale autorului. Generalul nu cerea pin capriciu. Era una din vechil© decât jumătate din încasări. Pe unele aspîraţiunî, încă d­e pe vre­­d‘e alte parte, îa contractul in» mea când frecventam opera din­cheiat intre el şi casa de produc- Mexic, care, în treacăt fie zis, ca mau stipulate, pe zeci de pa-! frumuseţe arhitecturală şi pe re­gini, sute de condiţiuni pri in­­formanţă artistică nu se poate pentru a apăra acest focar de toate la realizarea practică a fii- compara decât cu Opera mar®, cultură franceză împotriva inva­­mului. Generalul prevăzuse acolo din Paris, şi încă o­­ zi unei literaturii dramatice stră» până şi culoarea o© care tre- De altfel, dorinţa de a inter» ’­ine tu Franţa, într’o zi chiar Rex Ingram, recu-­­ cele trei roluri principal© urmă­­noscând astfel temeinicia obiecţî- ' torii trei interpreţi. Norma lor şefilor săi. «Dar, adăugase în­ ; Shearer, Jean Hersohlt şi Ramon­gram», am mare încredere în noua mea descoperire». Prezentat criteei «Prizonierul Novarro. Urma să interpretez ro. prinţului Karl Heinz, ceea ce mi se păru foarte uşor, de­oarece din Zenada» întruni unanime e ne-­j mai fusesem prinţ şi în «Ben­­ffîi. Interpretul rolului atât de de- Hur». Filmul fu botezat de arae­­licat şi de dificil al lui Rupert b­eaut- «Prinţul student» iar eu, von Hantzau, fu remarcat de toa­tă lumea. Prezentat apoi publicu, lui, filmul repurtă un succes în­­deajune de satisfăcător, pentru ca debutantul Ramon Novarro să ob­­ţină un angajament definitiv la compania Metro-Goldwin-Mayer.­ropenii, după cum am văzut cu­­ prilejul vizitei mele în Europa,­­ i-au spus «Prinţul student din Heidelbergul de altă data». Ast­el, toată lumea era împăcată. VISURI DE TENOR şi eu nu Fam din cele mai frumoase filme din scenele filmului. De altfel, băş- întrerupt, nu l-am pus nici o m» câte am turnat : «Cântec păgân». Tin­aşii duc o viaţă foarte fericita, Trebare. Am transcris povestea :« Am plecat pentru acest film în ! şi nu întâmpină decât cu multă insula Tahiti, unde săptămâni de- i neinteredere eforturile civiliza­­arândul am turnat în mjlocul toare ale albilor, băştinaşilor, transformaţi de un Simţul lor le spune cu o rară mare regisor, în actori desăvâr- preciziune ceea ce îşi pot asimila, şiţi, in acest film al lui W. S. Van Dyke, am cântat pentru prima oară, romanţa care dă titlul fii­ca să le dăuneze, din har m­ie cu care-i copleşesc oamenii albi. E drept că majoritatea este ului, compusă de Nacio Herb astăzi în slujba negustorilor Brown. Interesant e felul cum francezi și englezi, dar faptul că s’au purtat indigenii din Tahiti,­­ muncesc­, nu constitue pentru ei. A fost de a­juns ca Van Dyke,­ atâta timp cât nu sunt trataţi cu care vorbeşte la perfecţie nein- cruzime, o calamitate, mărate dialecte australiene, şi la paradisul acela aşi fi vrut xplice despre ce e vorba, ca să trăesc mai multă vreme. Dar­­ , or­icnii să înţeleagă imediat că totul e numai joacă. Ceea ce nu i-a împiedicat însă să fie foarte serioşi în faţa obiectivului şi să pună graţios la dispoziţia noastră toţi cocotierii pe care aveam să-î se poate să am un mare păcat pe conştiinţă, căci Dumnezeu m’a pedepsit şi m’a gonit din para­dis... N’a fost un interview. Ramon­­­venturoasei sale vieţi aşa cum am e în noaptea aceea. Ne-am despărţit târziu. Erau orele două noaptea. Colinele Be­verley, pe care spui clădite vi­lele vedetelor, dormeau de mult, oglindea cocheta in apa paşnică a Oceanului. Când maşina mea a cotit stra­da, mi-am întors privirea, o cli­pă, spre terasa vilei lui Novarro. El rămăsese pe loc nemişcat, ca şi cum ar fi fixat, în depărtare, pe întinsul Pacificului, un punct nevăzut. In direcţia în care se uita No­varro sboară însă hidroavioanele când pleacă spre Tahiti.« MC. MARNY Hollywood, Aprilie 1930. IffffTCTjVŞiBBŞS ztmmm In timpul turnării «Cântecului păgân» in Insula Tahiti. La mijloc: Ramon Novarro. La extrema stângă, partenera sa Dorothy Janis și regisorul Van Dyke (cu casca colonială). REX INGRAM p* ' Ji&m 4 -i» if ! ....... w.­gggjA 'if r p«.. iv'^ fv:: SCARAMOUCHE jfBm* Aci, o companie de filme toc» PIAMPA Pfilsi'l FP'ofensiva împotriva Invzie frlei străine ab articol senzaţ’ona!­ia „le Temp“,­ împotriva aleselor şi tom­orior străine Faţă de invazia orchestrelor şi Intr’adevăr, administraţia a­no­­ansamblurilor străine de operă îa tărât ca pe scena Comediei Fran- Frtanţa, criticii muzicali ai ziare­­ceze să nu se reprezinte îii lor de dreapta au început să re­­cursul unui an mai mult decât o acţioneze cerând un sprijn şî o­ singură piesă străină, protecţie mai largă muzicală franceză. Criticul muzical pentru arta al lui «Le In consecinţă, comitetul de lec­tură al Comediei nu va putea ac­cepta decât o singură piesă nouă Temps» a cerut­n ultimul său! Spre reprezentare, în fiecare an, foileton, în care se ocupa de Totodată, consiliul de admini­st­raţie a hotărât eliminarea din ansamblul Comediei, a artistei Tania Fedor care a plecat la Hollywood fără a cere în preala­­autorizaţia direcţiunei. Măsura împotriva pieselor stră­ine nu a fost nici­decum deter­minată de o criză, fie chiar numai trecătoare, a Comediei franceze. Celebra instituţiune se susţine în timp ce marele cotidian pa­rizian ia cu atâta curaj anărar a muzicii franceze, administraţia Comediei Francez© a luat o dis­poziţie cu adevărat senzaţională „Statistica arată, în schimb o sporire vădită a numărului spec­tatorilor. În 1877, când sub di­recţia lui Perrin, Comedia erand precedent, numărul spectatorilor a fost de 234.000. In 1897 numărul a crescut la 344.000. In 1928 erau 371.000 de spectator iar în 1929, 427.000. Şi aceasta în ciuda cine­matografelor mute şi vorbitoare, „Comedia franceza” rămân© duic una dintre cele mai solide in­stituţii teatrale ale Parisului şi­­ porte ala Inmi'. I Desființarea Ministerului Culte­lor şi Artelor a emus între alte efecte şi pe acela că a dat mai multă libertate poetului Ion Mi­nule­scu.. Liberarea de sarcini ofi­ciale a autorului „Romanţelor pentru mai târziu sa făcut în şi cu sacrificarea funcţionarului Mi­nul­escu. Tainele de nepătruns al proliticei a făcut din fostul direc­tor general al Artelor, cu nenu­mărate atribuţiuni, care de care mai felurite, un subdirector cu a­­tribuţii foarte limitate. „Aşa e viaţa cu al ei tipic“ — remarcă resemnat autorul „Mane­chinului sentimental", acelora cari nor să-l consoleze. Fostul minister al Artelor — astăzi simplu subsecretariat pe lângă Ministerul Instrucţiunii — şi-a pierdut farmecul de altă dată la sălile întunecoase. Astăzi e rar iritat şi-ţi face impresia unui pa­­lm­ al cărui, senior s’a expatriat, r’e­d Ion Minulescu l-am găsit însă la acelăş­­icru, în faţa ace­­leiaş mese. Zâmbetul său nelipsit i veşnica-i haVană lipită în col­­ţul buzelor te-ar face să crezi că ■imic nu s’a schimbat în viaţa celui care de curând şi-a rugat d­­­’dorii să-l citească numai seara. He-i drept d. Minulescu e mai ■'Utili nervos... M’am­. putut convinge că retro­gradarea" funcţionarului Minule­scu a avut că urmare înteţirea act­­ivităţii poetului. Ton Minulescu care găseşte în fine răgazul să se nu­te mai mult de opera sa lite­rară. Cu vema-i caracteristică, d. Mi­­tulescu ne-a vorbit despre noul farmec pe care-l da amestecul [sa piesă „Porumbiţa fără aripi”, de actori şi popi, cari forfoteau * „Acţiunea — ne spune d-sa -se petrece într’un cabaret de ma­rinari dift portul Constanţa. Po­rumbiţa este una dintre pensiona­­rele cabaretului şi amanta chita­ristului localului căruia îi dă toţi banii pe care-i câştigă. „Un marinar care se reîntoarce la vatră, în satul său natal, vrea să o ia pe Porumbiţa cu el, însă femeia înţelegând că rostul ei nu este în atmosfera curată, d­in ţară, refuză­ Marinarul o înţelege şi 8© pregăteşte să plece resemnat când întâmplarea face ca el să asiste la­ o scenă în care chitaristul o brutalizează pe Fourabiţ.­ Inter­venind pentru a o apăra, marina­rul îl loveşte mortal pe brutalul său rival şi se predă apoi poliţiei. Marinarul a fost achitat de tri­bunal şi rarins din nou lângă Po­rumbiţă. Revederea e bizară. Doi oameni cari nu pot rămâne îm­preună şi Cari se simt totuşi atraşi unul de altul”. Şi d. Minulescu îmi citeşte o admiabili scenă în care cei doi amanţi se explică, marinarul con­­simte la un compromis luând chi­tara celui ucis, începând să joace rolul pe care acela îl jucase in existenţa Porumbiţei fără aripi, a femeii condamnate să rămână ve­cinie în colivia în care a fost în­chisă şi de unde nu-şi mai poate lua zborul. După cum se vede, noua­­ lu­crare d­ramnlică a d-lui Minu­lescu atacă un subiect cu totul ori­ginal şi pune poate pentru prima oară în teatrul românesc pro­blema femeilor cari se vând. Me­diul în care se petrece acţiunea piesei a fost studiat cu deamănun­tul de autor. Piesa prezintă astfel un pitoresc deosebit, de­oarece zugrăveşte un mediu neexploatat de literatura originală: viaţa şi obiceiurile lumii de rataţi şi aven­turieri din porturile noastre. Ioan Massoff­ ­oy Minulescu

Next