Rampa, iunie 1930 (Anul 15, nr. 3705-3729)
1930-06-02 / nr. 3705
la două dirini de moştenitori. Pentru aceste mame, copilaşii erau simple păpuşi şi când se plictiseau jucându-se cu ele le încredinţau slujnicelor indiene. La ora şase seara era marea promenadă. Cortegiul superbelor căleşti, din care zâmbeau fericite senoritele şi fermecătoarele lor păpuşi vii, şerpuia agale pe largul şi umbritul Paseo Alameda. La opt ani copiii începeau să frecventeze diferite şcoli şi pensionate, cele mai multe conduse de francezi. Noaptea copilaşii îşi făceau educaţia muzicală la Operă-Aristocraţia aceasta se interesa foarte mult de literatură şi arte, în timp ce politica li era cu totul străină. Familia mândrilor rcaballeros* Samanyegos reprezintă cu cinate tradiţia nobilimei mexicane. Era compusă, prin urmare, din treisprezece plozi, băeţi şi fete, a căror părinţi duceau întocmai viaţa pe care v-am descris-o. Ce timpuri! Micul Ramon era îngrijit ca o floare de seră şi ducea în mijlocul fraţilor şi surorilor sale o viaţă de paradis. învăţa la un pension francez unde se vorbeau patru limbi, pe care Ramon le învăţa cu multă plăcere. Erau: franceza, italiana, spaniola, engleza. După cum am spus, familia Samanyegos era de viţă veche. Deviza strămoşilor noştri era: «La noi, prima generaţie lucrează, a doua figurează în lume, iar a treia îşi cerşeşte pâinea». «CABALLEROS» Dar Mexicul nu era locuit numai de «caballeros». Emigranţi din toate părţile lumii, francezi, austriacă, germani, chinezi, apoi sute de triburi indigene, mii de aventurieri fără scrupule, formau grosul populaţiei. Un învăţat mexican a făcut o statistică stabilind că în Mexico sa vorbeau 112 dialecte. Nimic mai natural deci, într o ţară atât de cosmopolită decât veşnice certuri, încăerări şi revoluţii. Una din aceste «guerile», fu fatală unei părţi din nobilime Familia Samanyegos s® văzu silită să ia calea pribegiei. Adio, falnice haziende, adio grădini, literatură şi operă. Din caballeros familia Samanyegos se transformase în cerşetori, justificând astfel deviza profetică a strămoşilor. Uitasem să spun că nobilii mexicani se duceau din când.in când şi la cinematograf, începuse să pătrundă şi la noi fâşia de celuloid. Văzusem un film de aventuri cu Pearl Wite, care-mi lăsase o foarte puternică impresie. Era unul din visele copilăriei mele să mă fac actor de cinematograf. Meseria aceasta îmi părea atât de frumoasă- Să fii erou să salvezi întotdeauna o fată frumoasă, să birui cu spada ta pe toţi mişeii şi bandiţii — ce splendid destin! Un caballeros nu-şi încăleca însă armăsarul decât ca să se plimbe pe bulevardele răcoroase. Un caballeros nu mânuia spada decât din cochetărie. Un caballeros nu se războia cu bandiţii, asta nu era de demnitatea lui ei ce ceda cu mărinimie punga cu mii de escudos. Un caballeros nu se lupta cu mişei ca să-şi cucerească iubit« căci pentru asta ajungea o sere»nadă. Un caballeros nu putea deci să fie actor de cinematograf... O ESCURSIE LA LOS ANGELOS Nu mă puteam gândi că visul se va realiza totuşi într'o zi. A trebuit ca familia me® să sărăcească, a trebuit să rămân singur, lipsit de ajutorul părinţilor, care aveau de îngrijit de ceilalţi doisprezece nemâncaţi, a trebuit să survină această adevărată catastrofă, pentru ca eu să fiu silit să mă gândesc la realizarea visului meu. Mi-am zis: «Hai să-mi încerc norocul». Din orăşelul de la frontiera americano-mexicană în care mă refugiasera, am pornit-o ,pe jos, agale, spre Los Angeles. Excursia aceasta a durat câteva zile. Istovit, la capătul forţelor mele, am ajuns în capitala filmului. Zamai era în căutarea uo®i trupe ambulante de dansatori şi întâmplarea făcu să fim angajaţi noi. Pe vremea aceea, Rex Ingram realiza în studio-urile aceleiaşi companii «Cei patru cavaleri ai Apocalipsului», cu regretatul Rudolf Valentino. Trupa noastră, juca, sau mai bin© zis figura, la alt film. In acelaş timp însă, cu filmul nostru, fu gata şi filmul lui Rex Ingram. Marele regisor începu atunci pregătirile altui film «Prizonierul din Zenda» după un celebru roman de Antony Hope. Actorul care trebuia să interpreteze rolul lui Rupert von Hautzau, se îmbolnăvi, Rex Ingram începu să se gândească că va trebui înlocuit, și astfel mă pomeni intro bună zi cu o invitaţi© din partea directivi de producţie Rex CALL GENERALULUI WALLAGE V’am spus c’am fost în Europa. Şi că am zăbovit mai mult în Germania. Trebue să mărturisesc că ceea ce mă atrăgea mai ales în Germania, era atmosfera din REX INGRAM ci Continuare din pagina darpic îmi strigam pe toate stră- Ingram, care mă remarcase în buiau »s o aibă caii dela carul preia un rol — fiindcă veţi verile entuziasmul pentru film. Prea numărul nostru de dans, se aflam eu, fiindcă ştia prea bine că dea că am şi concepţiile mele aerau mulţi entuziaşti de categoria în birou, împreună cu alţi doi producătorii americani nu se ţin parte despre interpretarea volumea. Câteva săptămâni am făcut domni. Aceştia mă scrutau ca niciodată de indicaţiile romanurilor de operă — în faţa unui anim pe care îl transpun. Lew Wal- i diferiu prezent şi nn veşnic nu ia parte din marea armată a info, foarte multă neîncredere, Ingram metaţilor. Şi cu toate că, în cele 1 îmi spuse însă foarte serios: «Vrei din urmă, eram gata să renunţ la rolurile de erou şi nu primesc să fiu chiar simplu figurant, nimeni nu voia să ştie de min©Ce ara să fac atunci? Un frate de suferinţă îmi şopti într’o zi la ureche: «Un mare director al unei trupe ambulante de comedieni şi dansatori caută doi băeţi şi e gata să ne angajeze pe noi. Vii?». PRIMUL MEU ROL Se înţelege că am primit. Confratele m’a prezentat imediat marelui director. Era un om scund, gras, cu o chelie respectabilă şi cu un barbişon hazliu. Biroul directorial era instalat într’un vagon de circ. Când am pătruns în birou, domnul director sforăia. După o așteptare de un sfert de oră un căscat zdravăn prevesti o apropiată trezire. Intr’adevăr, peste câteva clipe, omul nostru își frecă ochii, întinse mâinile, și zărindu-ne spune: «Ia să-mi toarne cineva apă să mă spăl!». Prietenul meu se grăbi se execute ordinul, în timp ce eu mă desfătam să părăseşti trupa d-tale? îţi ofer un rol într’un film». «Primesc», răspunsei eu, repede, ca nu cumva sa mai aibă timp să se răspândească. — «Cum te numeşti» mă întrebă apoi marele regizor. — «Ramon Samanyegos». — «Nu se poate! — «Vă jur că aşa mă numesc», răspunsei eu, surprins. — «Oh, nu-i nevoe, te cred pe cuvânt. Dar nu se poate să te numeşti aşa în cinematograf. Trebue să-ţi cauţi alt nume. Prea e încurcat acest Sa... Samanyegos, replică, amuzat, Rex Ingram. La asta nu mă aşteptam. Numele meu de nobil spaniol să nu fie bun un cinematograf? Rex Ingram îmi explică însă că-mi trebue un nume simplu, uşor de reţinut, cu oarecare rezonanţă. El mă boteză, Novarro. Totuşi hotărîrea luată de Ingram de a-mi încredința mie, sim-i Ernst Lubitach. Lui îi fu încre- \ de vedetă piu debutant, un rol atât de im- 'dințată sarcina de-a realiza un ( portant, într’un ansamblu trape- ) film după o celebră piesă germacontemplând surâzâtoarea figură , caHil, care cuprindea actori ca Lena : «Heidelberg»] de altă dată» a dolofanului ^director. Toaleta , w.s Stone, Alice Terry, Stuart de W. Mayer Förster. I s© dădu BEN-HUR odată terminată, dumnealui de Holmes, era riscat. lui Lubitsch complectă libertate Trec peste «Flota zburătoare», 5,şi asigure întăetater privi cu mai multă atenţie. Nu păru însă de loc surprins că ne vede acolo, şi se mulţumi să ne spună: «Poimâine plecăm la Arizona City». Ne făcu apoi semn cu mâna că-1 urmăm. Ne duse intr’un alt vagon. In jurul unei mese, şedeau acolo câţiva bărbaţi şi o femee. Fără nici-un fel de ceremonie, fără să mai facă inutile prezentări, directorul ne ordona: «Aşezaţi-vă! Domnii vă vor spune ce aveţi de făcut». Drept răspuns, domnii se mulţumiră să dea din cap. Noi căutarăm două scaune ca să ne aşezam. Zadarnic însă. Colegii noştri jucau cărţi, fără să se sinchisească de prezenţa noastră. Nici unul nu avu măcar Curiozitatea să ne privească. In sfârşit, veni ora mesei. Nouă tot nu ni se adresase nimeni. Domnii conversau foarte aprins şi singura vedetă femenină a trupei făcea pe chelneriţa. La un moment dat, unul din ei mi se adresă: «Ascultă baete, ai auzit vreodată un leu răcnind? «Ai putea să-l imiţi?». Răspunei afirmaiv, cu toate că nu auzisem răcnind din regnul animal decât oameni. Acelaş domn îl întrebă pe prietenul meu: «Tu ştii să dansezi pe sârmă?». Prietenul meu răspunse, surprins, că nu ştie. După aceea ni se retrase iarăşi toată atenţia, dar după cât se părea, eu câştigasem încrederea trupei. La Arizona City, imma reprezentă o foarte complicată piesă în şase acte, în care tot rolul meu era sa răcnesc ca un leu, în dosul culiselor. Iar al pintenului meu, să tragă cortina. De ce l’o fi întrebat amorezul trupei (am aflat pe urmă cine era) dacă ştie să danseze pe sârmă, n’am putut să-mai explic nici până astăzi. După un lung turneu în California, trupa noastră se despărţi în două şi grupul din care făceam parte, se consacră mai ales dansului. Specialiatea aceasta ne aduse oarecare, faimă, şi, în deosebi, ne-aduse înapoi la Los Angeles. la ce stipulase şi locul unde tre-1ea obiectivii vii, mă obseda con» buiau filmate diferite scene, şi ajimau. Lucrul acest» m’a şi botănume, în Italia. A fost o expediţie urât, în cele din urmă, să amenane întrecută nici până azi. Filmul Iez în casa mea din Hollywood, a costat peste patru milioane de- un mic teatru intim. Dar, ca să fari, și cu toate că a înregistrat reviu la Operă, vă voiu «pun» cel mai mare succes cunoscut în, de-o pildă cum înțeleg eu pe D«istoria cinematografului, casa cele din Rigoletto. Acest person producătoare abia şî-a acoperitJoagu e înfăţişat totdeauna ca uni cheltuelile Căci nu trebue uitat om crud şi antipatic. Altă idee, că jumătate din încasări aparţii mi-am făcut eu însă despre el. îl u neau autorul». Dar, chiar de-ar consider p© duce un fel de Ben-i fi pierdut cu această realizare,venuto Cellivi, care cere vieţii compania Metro-Goldwin-Mayer, maximum de plăceri. Nu e o fi- inţă sinistră, ci un tânăr romantic în căutare de aventuri. N’am mai cântat la Opera din n’ar fi regretat nimic. DE DOUA ORI PRINŢ In timp ce realizam în Italia Berlin, şi pe nici o altă scenă li. «Ben-Hur», Rex Ingram turna la rică, din cauza neaşteptatei revo-! Nissa «Mare Nostrum» după ce Iuţii survenit© în cinematograf,lebrul roman al lui Blasco iba* j Intr’o bună zi, ecranul prinse neagras. O invenţie extraordinară După «Ben-Hur», am interpre- deschidea filmului perspective tot câteva roluri de mai mică im- nebănuite. Compania al cărei an- portanţă, până când sosi la Holly- galat eram, fericită că poseda un wood marele regisor german tenor care întrunea şi calitatea cinematografică, ţinu BĂŞTINAŞII DIN TAHITI «E o chestie de noroc», spuse de acţiune, şi el îşi alese pentru ca să ajung mai repede la unul jefuit de fructe întruna din Novarro vorbea «SCARAMOUCHE» Filmul următor fu «Trifling Women», în care o aveam de parateneră pe regretata Barbara La Marr. A urmat apoi «Where the Pavements Ends», «Guerrita», etc. Dar marea încercare fu abea 1 «Scaramouch©*. Compania înveni sume enorme în această superproducţie care de altfel a şi făcut epocă. Odată cu ea, trei vedete erau însă definitiv consacrate : Rex Ingram, ca regizor, soţia sa, Alice Terry şi cel ce vă vorbeşte. i «Scaramouch® * fu urmat de! I «Arabul» un alt film al lui Ingram, în car© jucam rolul principal, spectacolele Wagner de ls Paris, ca oficialitatea să ia neîntârziat măsuri pentru intensificarea mişcării artistice naţionale în Franţa. Trebue să constatăm — scrie «Le Temps» — că muzica și arta f franceză au fost lăsate în ultima Era in anul când un roman al .«Prințul student*, pe car® aștep-i vreme, în mod nemeritat pe plageneralului Lew Wallace, intitu-jtam s’o regăsesc acolo. Cât desinul al doilea, în timp ce cultura lui «Ben-Hur» stârnise o vâlvă,prescopul practic al acestei cala- germană a invadat aproape înneobişnuită în Statele-Unit®. i torii, ştiţi că era să-mi desăvâr- treaga Europă. Schimbul artistic . Compania mea începu să se gân-;esc studiile de canto începute m care în actuala alcătuire a lumii aprope singură, deoarece o subțească foarte serios la eventuali- America sub direcţia lui Louie moderne este atât de important, venţie minimă de 800.000 franci tote» unei transpuneri pe ecran Craveure. Vroiam, ia fia©, să aduce aproape reguli un deficit cu contează ca un sprijin serios a acestei opere. Se lovim să chiar de la început de dificultăţi atât de mari, încât, la un moment dat, mă temeam ca, disperaţi, oamenii să cânt la Opera din Berlin. Fragă pentru arta franceză. Aceasta zisem pe Ducele din «Rigoletto», pentru simplul motiv că oficiape Cavarados din «Tosca» şi pe ’ Hat ea are o adevărată bucurie Peleas din «Peleas şi Melissan* de a face cunoscută, miilor de insă nu lase totul baltă. Erau, îa da». Dorinţa de a repurta succes rişti aflători în Franţa superiorî-ceză a atins o eră de glorie fără primul rând, enormei® pretenţii pe o scenă lirică nu era un sim-, tatea artei slave şi germane», ale autorului. Generalul nu cerea pin capriciu. Era una din vechil© decât jumătate din încasări. Pe unele aspîraţiunî, încă de pe vred‘e alte parte, îa contractul in» mea când frecventam opera dincheiat intre el şi casa de produc- Mexic, care, în treacăt fie zis, ca mau stipulate, pe zeci de pa-! frumuseţe arhitecturală şi pe regini, sute de condiţiuni pri informanţă artistică nu se poate pentru a apăra acest focar de toate la realizarea practică a fii- compara decât cu Opera mar®, cultură franceză împotriva invamului. Generalul prevăzuse acolo din Paris, şi încă o zi unei literaturii dramatice stră» până şi culoarea o© care tre- De altfel, dorinţa de a inter» ’ine tu Franţa, într’o zi chiar Rex Ingram, recu- cele trei roluri principal© urmănoscând astfel temeinicia obiecţî- ' torii trei interpreţi. Norma lor şefilor săi. «Dar, adăugase în ; Shearer, Jean Hersohlt şi Ramongram», am mare încredere în noua mea descoperire». Prezentat criteei «Prizonierul Novarro. Urma să interpretez ro. prinţului Karl Heinz, ceea ce mi se păru foarte uşor, deoarece din Zenada» întruni unanime e ne-j mai fusesem prinţ şi în «Benffîi. Interpretul rolului atât de de- Hur». Filmul fu botezat de araelicat şi de dificil al lui Rupert beaut- «Prinţul student» iar eu, von Hantzau, fu remarcat de toată lumea. Prezentat apoi publicu, lui, filmul repurtă un succes îndeajune de satisfăcător, pentru ca debutantul Ramon Novarro să obţină un angajament definitiv la compania Metro-Goldwin-Mayer.ropenii, după cum am văzut cu prilejul vizitei mele în Europa, i-au spus «Prinţul student din Heidelbergul de altă data». Astel, toată lumea era împăcată. VISURI DE TENOR şi eu nu Fam din cele mai frumoase filme din scenele filmului. De altfel, băş- întrerupt, nu l-am pus nici o m» câte am turnat : «Cântec păgân». Tinaşii duc o viaţă foarte fericita, Trebare. Am transcris povestea :« Am plecat pentru acest film în ! şi nu întâmpină decât cu multă insula Tahiti, unde săptămâni de- i neinteredere eforturile civilizaarândul am turnat în mjlocul toare ale albilor, băştinaşilor, transformaţi de un Simţul lor le spune cu o rară mare regisor, în actori desăvâr- preciziune ceea ce îşi pot asimila, şiţi, in acest film al lui W. S. Van Dyke, am cântat pentru prima oară, romanţa care dă titlul fiica să le dăuneze, din har mie cu care-i copleşesc oamenii albi. E drept că majoritatea este ului, compusă de Nacio Herb astăzi în slujba negustorilor Brown. Interesant e felul cum francezi și englezi, dar faptul că s’au purtat indigenii din Tahiti, muncesc, nu constitue pentru ei. A fost de ajuns ca Van Dyke, atâta timp cât nu sunt trataţi cu care vorbeşte la perfecţie nein- cruzime, o calamitate, mărate dialecte australiene, şi la paradisul acela aşi fi vrut xplice despre ce e vorba, ca să trăesc mai multă vreme. Dar , oricnii să înţeleagă imediat că totul e numai joacă. Ceea ce nu i-a împiedicat însă să fie foarte serioşi în faţa obiectivului şi să pună graţios la dispoziţia noastră toţi cocotierii pe care aveam să-î se poate să am un mare păcat pe conştiinţă, căci Dumnezeu m’a pedepsit şi m’a gonit din paradis... N’a fost un interview. Ramonventuroasei sale vieţi aşa cum am e în noaptea aceea. Ne-am despărţit târziu. Erau orele două noaptea. Colinele Beverley, pe care spui clădite vilele vedetelor, dormeau de mult, oglindea cocheta in apa paşnică a Oceanului. Când maşina mea a cotit strada, mi-am întors privirea, o clipă, spre terasa vilei lui Novarro. El rămăsese pe loc nemişcat, ca şi cum ar fi fixat, în depărtare, pe întinsul Pacificului, un punct nevăzut. In direcţia în care se uita Novarro sboară însă hidroavioanele când pleacă spre Tahiti.« MC. MARNY Hollywood, Aprilie 1930. IffffTCTjVŞiBBŞS ztmmm In timpul turnării «Cântecului păgân» in Insula Tahiti. La mijloc: Ramon Novarro. La extrema stângă, partenera sa Dorothy Janis și regisorul Van Dyke (cu casca colonială). REX INGRAM p* ' Ji&m 4 -i» if ! ....... w.gggjA 'if r p«.. iv'^ fv:: SCARAMOUCHE jfBm* Aci, o companie de filme toc» PIAMPA Pfilsi'l FP'ofensiva împotriva Invzie frlei străine ab articol senzaţ’ona!ia „le Temp“, împotriva aleselor şi tomorior străine Faţă de invazia orchestrelor şi Intr’adevăr, administraţia anoansamblurilor străine de operă îa tărât ca pe scena Comediei Fran- Frtanţa, criticii muzicali ai ziareceze să nu se reprezinte îii lor de dreapta au început să recursul unui an mai mult decât o acţioneze cerând un sprijn şî o singură piesă străină, protecţie mai largă muzicală franceză. Criticul muzical pentru arta al lui «Le In consecinţă, comitetul de lectură al Comediei nu va putea accepta decât o singură piesă nouă Temps» a cerutn ultimul său! Spre reprezentare, în fiecare an, foileton, în care se ocupa de Totodată, consiliul de administraţie a hotărât eliminarea din ansamblul Comediei, a artistei Tania Fedor care a plecat la Hollywood fără a cere în prealaautorizaţia direcţiunei. Măsura împotriva pieselor străine nu a fost nicidecum determinată de o criză, fie chiar numai trecătoare, a Comediei franceze. Celebra instituţiune se susţine în timp ce marele cotidian parizian ia cu atâta curaj anărar a muzicii franceze, administraţia Comediei Francez© a luat o dispoziţie cu adevărat senzaţională „Statistica arată, în schimb o sporire vădită a numărului spectatorilor. În 1877, când sub direcţia lui Perrin, Comedia erand precedent, numărul spectatorilor a fost de 234.000. In 1897 numărul a crescut la 344.000. In 1928 erau 371.000 de spectator iar în 1929, 427.000. Şi aceasta în ciuda cinematografelor mute şi vorbitoare, „Comedia franceza” rămân© duic una dintre cele mai solide instituţii teatrale ale Parisului şi porte ala Inmi'. I Desființarea Ministerului Cultelor şi Artelor a emus între alte efecte şi pe acela că a dat mai multă libertate poetului Ion Minulescu.. Liberarea de sarcini oficiale a autorului „Romanţelor pentru mai târziu sa făcut în şi cu sacrificarea funcţionarului Minulescu. Tainele de nepătruns al proliticei a făcut din fostul director general al Artelor, cu nenumărate atribuţiuni, care de care mai felurite, un subdirector cu atribuţii foarte limitate. „Aşa e viaţa cu al ei tipic“ — remarcă resemnat autorul „Manechinului sentimental", acelora cari nor să-l consoleze. Fostul minister al Artelor — astăzi simplu subsecretariat pe lângă Ministerul Instrucţiunii — şi-a pierdut farmecul de altă dată la sălile întunecoase. Astăzi e rar iritat şi-ţi face impresia unui palm al cărui, senior s’a expatriat, r’ed Ion Minulescu l-am găsit însă la acelăşicru, în faţa aceleiaş mese. Zâmbetul său nelipsit i veşnica-i haVană lipită în colţul buzelor te-ar face să crezi că ■imic nu s’a schimbat în viaţa celui care de curând şi-a rugat d’dorii să-l citească numai seara. He-i drept d. Minulescu e mai ■'Utili nervos... M’am. putut convinge că retrogradarea" funcţionarului Minulescu a avut că urmare înteţirea activităţii poetului. Ton Minulescu care găseşte în fine răgazul să se nute mai mult de opera sa literară. Cu vema-i caracteristică, d. Mitulescu ne-a vorbit despre noul farmec pe care-l da amestecul [sa piesă „Porumbiţa fără aripi”, de actori şi popi, cari forfoteau * „Acţiunea — ne spune d-sa -se petrece într’un cabaret de marinari dift portul Constanţa. Porumbiţa este una dintre pensionarele cabaretului şi amanta chitaristului localului căruia îi dă toţi banii pe care-i câştigă. „Un marinar care se reîntoarce la vatră, în satul său natal, vrea să o ia pe Porumbiţa cu el, însă femeia înţelegând că rostul ei nu este în atmosfera curată, din ţară, refuză Marinarul o înţelege şi 8© pregăteşte să plece resemnat când întâmplarea face ca el să asiste la o scenă în care chitaristul o brutalizează pe Fourabiţ. Intervenind pentru a o apăra, marinarul îl loveşte mortal pe brutalul său rival şi se predă apoi poliţiei. Marinarul a fost achitat de tribunal şi rarins din nou lângă Porumbiţă. Revederea e bizară. Doi oameni cari nu pot rămâne împreună şi Cari se simt totuşi atraşi unul de altul”. Şi d. Minulescu îmi citeşte o admiabili scenă în care cei doi amanţi se explică, marinarul consimte la un compromis luând chitara celui ucis, începând să joace rolul pe care acela îl jucase in existenţa Porumbiţei fără aripi, a femeii condamnate să rămână vecinie în colivia în care a fost închisă şi de unde nu-şi mai poate lua zborul. După cum se vede, noua lucrare dramnlică a d-lui Minulescu atacă un subiect cu totul original şi pune poate pentru prima oară în teatrul românesc problema femeilor cari se vând. Mediul în care se petrece acţiunea piesei a fost studiat cu deamănuntul de autor. Piesa prezintă astfel un pitoresc deosebit, deoarece zugrăveşte un mediu neexploatat de literatura originală: viaţa şi obiceiurile lumii de rataţi şi aventurieri din porturile noastre. Ioan Massoff oy Minulescu