Rampa, septembrie 1930 (Anul 15, nr. 3784-3808)
1930-09-01 / nr. 3784
Cad. I. Gr. despre el şi despre aici! Continuare din pagina I la Maestrul ascunde un suflet delicat de poet. D-l Tudor Arghezi publica zilele trecute una din frumoasele poezii ale directorului Teatrului National. Un îndemn pentru a cerceta o activitate din cele mai bogate. Citiţi acest «Tatăl nostru» al d-lui Perieţeanu, după Rostand. Tatăl nostru carele In ceruri eşti Care din nimic făurişi o lume, Sfinţească-se al tău nume ! Tată atot-puternic care 'n noi priveşti Vie A ta împărăţie Şi deapururi fie Plinit al tău cuvânt Precum în cer şi pe pământ! Pâinea noastră, Tată bun, cea spre fiinţă Dă-ne-o zi cu zi Pe greşim, ne iartă, şi ne-om da silinţă Cu greşiţii noştri iertători a fi. Nu lăsa făptura noastră cea smerită, Dusă în ispită ; De ne-atinge duhul cel viclean, hain, Tu ne isbăveşte, dă-ne curăţia Căci nu veci puterea, slava, ’mpărăţia E a ta... Amin!... 1 . SIS. In biuroul încărcat cu rafturi pline de cărţi, fotografii cu dedicaţii ale artiştilor, desene lucrate în peniţă, chiar de maestru, între amintirile din tinereţe păstrate cu sfinţenie, d. Perieţeanu ne desvălue o carieră... Una din acele cariere începute modest, continuată pe culmile gloriei. Ascultaţi povestea, şi veţi vedea că e o pagină de roman sincer... M’am născut la 24 Martie 1879. Copilăria mi-am petrecut-o prin calea Călăraşilor, unde exista pe atunci hanul Ghenea, cam pe unde e astăzi hala Traian. Copiii din partea locului aveau drept loc de joacă împrejurimile hanului, pe un deal unde lumea îşi pierdea galoşii când dădea ploaia. Şcoala primară am urmat-o în str. Primăverei, al cărei director era un bătrân simpatic, anume Nestorescu. Locuiam la fratele meu Trandafir Djuvara împreună cu fii lui, dintre cari Radu Djuvara actualul ministru plenipotenţiar. Liceul l-am urmat la «Matei Basarab». Am avut colegi pe C. Xeni, fost ministru, C. Stoicescu, profesor universitar, Virgil Gabrielescu, directorul Camerei, Grigorescu, director la interne, şi alţii. Demarat ne era director, iar dintre profesori îmi reamintesc de admirabilul profesor Şonţu, Filibibi, Ionescu-Gion, Gh. Dem. Teodorescu şi Gr. Creţu. Acesta din urmă, care era un pasionat colecţionar de basme, reuşise să mă câştige şi pe mine. I-am adus şi complectat în bună parte colecţia. Vacanţele mi le petreceam în judeţul Brăila, unde fraţii Djuvara aveau moşie, şi acolo, la ţară, am adunat un material folcloristic însemnat pe care l-am predat lui Creţu. Acesta a donat apoi Academiei Române întreaga sa colecţie. Creţu a fost acela care a remarcat că am talent la M’am înscris, după terminarea liceului, la facultate. întâi vroisem să urmez medicina, dar prima disecţie — făcută asupra unor corpuri de femei — m’a desgustat şi nu m’am mai dus. Am urmat facultatea de drept, dar în acelaş timp eram funcţionar — copist la grefa Curţei de apel — unde îmi făceam practica. La facultate, deşi nu-mi era profesor, m’a interesat enorm Titu Minorescu. • Exercita pe vremea aceea, asupra noastră, o influenţă extraordinară. Mă duceam de asemeni să ascult pe Coca Dumitrescu. Ii preferam pe aceşti doui, profesorilor de la facultatea noastră. In timpul cât urmam facultatea, am fondat «Gazeta juridică», organ dimensual al studenţilor în drept, cu C. Xeni, Naumescu, Gică Petrescu, şi alţii. Tot ca student, am înfiinţat la societatea noastră şedinţe cu discuţii contradictorii. Formasem tribunale studenţeşti pentru procese. Erau foarte interesante. A declamaţie, într’o zi când spu-jeam doi ani, în amintirea acelor neam Satira III de Eminescu, procese organizate de noi, am Creţu era un temperament ro-1 fost invitat să prezidez un asemantic şi mă lăuda pentru presu- menea tribunal studenţesc. Benpusele mele calităţi. Mă scotea la toiu pleda pentru una din părţi, lecţie şi mă dădea exemplu elevilor de modul cum se recită o poezie. Eram un elev pasionat pentru ştiinţele fizico-chimice şi ştiinţele naturale. Mai târziu, mi-a plăcut medicina. Temperamentul meu romantic mă împingea însă spre teatru. Laudele lui Creţu avură asupra mea înrâurire, şi într’o zi, m am dus la Conservator şi m’am înscris în clasa maestrului Nottara. Tata aflând, s’a dus la el şi l’a rugat să nu mă primească. Maestrul m’a înştiinţat astfel că nu mai mă poate primi la curs... Eram fascinat de maestrul Nottara care reprezenta pentru mine romantismul în teatru — şi culmea gloriei spre care năzuiam. Pasiunea pentru teatru nu m a părăsit o clipă. Ma duceam seara la Davidescu, sufleurul Teatrului Naţional, care mă lua cu el în cuşcă, ca să-l pot vedea jucând pe maestrul Nottara mai de aproape. începui să colaborez în acel timp la revista umoristică «Distracţia», condusă de Constantin Muldescu, care semna Costache Modestu. Colaboram sub pseudonimele Don Salust, Juan, Sfredeluş. Debutul meu la «Distracţia» a fost o epigramă. Intr’o bună zi, era iarnă, mi-am luat un concediu de la grefa Curţei, hotărît să fac teatru. Cunoscusem pe Ciucurette şi pe Barbelian, cari vroiau să facă un turneu. De ce nu m’aşi duce şi fîU — mi-am zis — când şi un Alexandru Djuvara a putut juca ? teatru, cu Pascaly, pe cheiul gâriiîi, într’o baracă, în care, în Timitul spectacolului li s’au furat haitele... (Ar trebui să se ducă a«fftsă în cămăși...) Am plecat deci la turneu cu Ciucurette și Barfelian. Turneul a început la Predeal. Trebuia să jucăm «Ruy Bias». Rolul titular îl avea Barbelian. Eu eram Don Salust, Camilia Mihalescu era principala interpretă femenină. Unul, anume Miu Dafin aranjase un intermezzo muzical, iar Ciucurette juca în «Conu Leonida faţă cu reacţiunea». Afară de scenele din «Ruy Bias», am declamat «Somnambulul ucigaş», un dialog scris de Mulţescu şi de mine, îmi confecţionasem din chembrică o togă pe care o purtam când declamam. După spectacol, ne-am dus acasă. Eram adăpostiţi într-o colibă din marginea Predealului. Era o încăpere lugubră, în parte dărâmată, cu aspect îngrozitor. Patru inşi dormeam în două paturi cu saltele de pae, fiindcă soba de tuci scotea un fum îngrozitor și nu putea procura căldură. După turneu, tata n’a vrut să mă primească acasă și a trebuit să mă adăpostesc la Barbelian care stătea prin mahalaua noastră. Ca să revin acasă, a trebuit să fac jurământ că abandonez definitiv teatrul. Pe vremea studenţiei mele, nu luam parte la mişcări, şi preferam să fac seminar şi să scriu. Legasem prietenie strânsă cu C. Xeni, cu Stoicescu şi cu Naumescu... Intr’o zi, pe când lucram la grefa, am fost chemat de către Djuvara, consilier la Curtea de apel care mi-a spus că Take Ionescu caută un secretar, și că s’a gândit la mine, fiindcă văzuse că făceam adnotări la revistele «Dreptul» și «Curierul Judiciar». I-am răspuns că, regret, dar nu pot primi să intru la Take Ionescu, fiindcă eram frate cu Alexandru Djuvara. Djuvara mi-a răspuns că rău fac. Atunci a fost recomandat în locul meu C. Xeni, care era pe atunci funcţionar la Creditul Urban. Am rămas secretarul fratelui meu Alexandru Djuvara, căruia îi pregăteam procesele. La sfârşitul vieţei, el fiind bolnav, m’a lăsat să pledez. M’am pregătit şi am pledat într-o crimă banală, la Curtea cu juraţi. Acuzatul a fost achitat, şi modul cum am apărat pe client, plăcându-i lui Djuvara, acesta mi-a prezis că voiu face carieră... Am început să colaborez la «Dreptatea» lui Fleva, unde Anton Bacalbaşa era director. Eram cronicar teatral, semnam Don Salust, dar în acelaş timp desenam... Cronicile teatrale erau toate, însoţite de desenele mele. Am colaborat apoi, pe rând, la toate cotidianele. La «Epoca» am debutat cu o seamă de epigrame în legătură cu actorii şi Curtea cu juraţi. Tot atunci am început să public traduceri din poeţii francezi. Am dat licenţa cu «Excesele, insultele şi cruzimile grave». Dim. Alexandrescu, căruia i-am dedicat teza, a scris într-o notă I intitulată«Teza d-lui Perieţeanu», că teza e o lucrare meritorie, că e o adevărată monografie complectă asupra materiei. «Autorul — a spus Dim. Alexandrescu — e în curent cu cele mai recente şi complicate chestiuni, şi le rezolvă în modul cel mai satisfăcător. Se distinge de acelea ce obicinuit se prezintă înaintea facultăţilor noastre şi poate fi consultată de oricine cu mare folos, şi suntem fericiţi de a exprima în public mulţumirea noastră. Ce păcat însă că acest tânăr, care se vede că are stofă, şi-a ales o carieră odinioară atât de mănoasă şi astăzi atât de ingrată. Căci ce-l aşteaptă oare? vreun comisariat de poliţie sau vreo ajutorie la judecătoria de ocol a unui sat oarecare...» Aceste cuvinte scrise de un om ca Alexandrescu, au fost pentru mine o adevărată satisfacţie sufletească. Nu era puţin lucru ca un D. Alexandrescu să-ţi aducă laude în public... ÎNCERCÂND să facem a DOUA MAGISTRATURA Vroisem să intru în magistratură, dar nu am putut. Vasile Lascar reorganiza tocmai atunci poliţia din care vroia să facă o a doua magistratură. In acest scop a făcut apel la elementele baroului. Iancu Safta, prefect de poliţie, a venit la barou, şi ne-am chemat. Mi-a propus să mă numească comisar de poliţie, făgăduindu-mi că postul va fi asimilat membrilor parchetului, uşurându-se trecerea în magistratură. O serie întreagă de tineri licenţiaţi am primit atunci să intrăm în poliţie. Puiu Alexandrescu era şef al Siguranţei, Cantumiari inspector, Creţeanu căpitan de jandarmi, apoi au fost aduşi din magistratură Titu Popovici Biliari, iar mai târziu a venit şi Romulus Voinescu. îmi reamintesc de pe timpul comisariatului meu, cum Safta a dat ordin, ca poliţia să nu se amestece la alegeri. Măsura constituia o adevărată revoluţie. In ziua alegerilor, m’am pomenit cu Ioanovici, directorul «Voinţei Naţionale», intrând cu pălăria în cap, în comisariat, şi cerându-mi să se rupă nişte afişe de ale opoziţiei pentru a se pune în locul lor, altele, liberale. Ioanovici era atunci o personali-, tate care conta în politică. L’am dat afară. S’a făcut scandal, mai ales că el era omul lui Mitiţă Sturza. S’a dus să mă reclame lui Safta şi Vasile Lascar, dar ei mi-au dat dreptate. Poliţia începuse subt excelente auspicii, şi dacă mergea pe drumul acela, ajungea foarte bine. Era un început de civilizare şi prestigiu. Cred că ar fi putut fi o veritabilămagistratură, dacă la Cameră, când s’a trecut legea de reorganizare, Eugen Stătescu nu s’ar fi opus asimilărei tinerilor licenţiaţi. VICTIMA ATENTATULUI DE LA PRIMĂRIE mat cel al ziariştilor, apoi al lui Hefter. Am pledat apoi în cele mai importante procese: acel al fraudelor de la Teatrul Naţional, fraudele de la penitenciare, procesul lui Titus Enacovici la Consiliul de războiu, procesul Manoilescu la acelaş consiliu, procesul Găetan, Armăşescu, etc., etc. Am fost numit apoi secretar general al Primăriei Capitalei. Primarul Capitalei era d. Vintilă Brătianu. In timpul cât eram secretar general, am fost victima unui atentat criminal. Un anume Stratilescu, nepot al lui Spiru Haret și frate cu subsecretarul primăriei, văzând că acesta nu e avansat şi crezând că eu sunt vina, fiindcă am ocupat locul ce credea că i se cuvenea, mă căuta. Nu mă văzuse niciodată, şi cum în ziua acea era şedinţă a consiliului comunal, s’a postat în faţa primăriei şi întreba pe portar de fiecare om ce intra. Văzând că eu nu mai vin, a întrebat unde sunt. I s’a răspuns că sus Stratilescu a urcat, şi a venit în biroul meu, până aproape de mine. Norocul meu a fost că eu explicând ceva unui funcţionar aflat lângă birou, m’am aplecat puţin, exact în momentul când Stratilescu scoase revolverul şi a descărcat un glonte... Glontele a trecut pe lângă capul meu. Atentatorul crezând că m’a omorât, s’a sinucis în faţa mea. A fost ceva îngrozitor. Am scos în acel timp un volum de epigrame intitulat «Răsleţe», în colaborare cu Aurel Sterescu, — care semna Area, — actual director la ministerul lucrărilor publice. Am plecat de la Primărie fiindcă d. Vintilă Brătianu m’a întrebat într’o zi dacă e adevărat sa fac versuri. A fost prima ciocnire. A doua a urmat în ziua când mi-a spus că de un an şi jumătate de când sunt secretarul Primăriei, n’am dat niciodată pe la d-sa pe-acasă, să-i raportez ce se întâmplă pe-acolo şi ce se vorbeşte... Am început să public în «Flacăra», în «Literatură şi arta» dirijată de Petraşcu şi în «Convorbiri». Am tradus «Souvenir», de Musset. Am început să traduc din poeţii francezi. Am la activ treizeci şi şase de poeţi traduşi în româneşte... il aştepta. Cum m’a văzut, mi-a spus: — Pe d-ta contam de mult. Dumneata ai tradus mult din poeţii francezi. Să-mi dai concursul la o antologie care va cuprinde tot ce s’a tradus în proză şi versuri... Convorbirea noastră a alunecat asupra odiseei lui Murnu. A fost o veritabilă conferinţă în materie. Lumea însă aştepta la întrunire şi d. Argetoianu a venit în câteva rânduri să ne amintească acest lucru. D. Iorga i-a răspuns la un moment dat: — «Ce-mi pasă de întrunire. E mai interesant ce vorbim noi aici... A trebuit să se supună în cele din urmă şi să intre în sală, care era plină de agenţi electorali şi amatori de slujbe. D. Iorga le-a ţinut un discurs în care le-a spus: — «Sunteţi veseli, aplaudaţi, vreţi să venim la putere. Dar să ştiţi că n’o să ne mai aplaudaţi, fiindcă atunci când vom veni la putere, vom pune capăt potlogăriilor. Entuziasmul sălei a scăzut brusc, iar d. Argetoianu era disperat. Eram de acord cu d. N. Iorga, şi am văzut că nu eram făcuţi, nici el nici eu, pentru politică. Pe urmă, d. Argetoianu s’a topit în partidul liberal, lăsând line pe noi în voia Domnului. M’am înscris în partidul naţional-ţarănesc, a cărui program m’a ademenit. Am fost ales deputat şi ca activitate politică, în afară de întrunirile din vremea opoziţiei, organizate în diferite unghiuri ale ţării, m-am devotat exclusiv operei constructive a acestui regim. Am colaborat la diferite legi, am fost raportorul legei poliţiei, legea penitenciarelor cooperaţia, amnistia, precum şi cea a teatrelor. Materia acesteia din urmă am apropiat-o din cauza patimei ce am înţeles s’o pun în apărarea cauzelor. Cu prilejul procesului Maria Giurgea, una din cele mai strigătoare nedreptăţi văzute în cariera mea de avocat, am publicat pledoaria într’o broşură, precum şi o monografie caracterizată din punct de vedere juridic, preconizând ideea unei noui legiferări în materie teatrală. Idee pe care guvernul a adoptat-o. Eu nu am intrat în bisericuţele şi cancanurile ce se organizează de obicei în mijlocul unui partid politic. Am căutat întotdeauna să mă pun în serviciul tuturor. Am avut fericirea că constat că mă bucur de simpatia colegilor din cameră cari m’au ales vice-preşedinte, fără intervenţia băncei ministeriale. LITERATURA JURIDICA In ce priveste literatura juridică, cred că sunt unul dintre cei mai frecvenţi colaboratori la revistele noastre de specialitate. Am publicat numeroase adnotaţii în «Dreptul», «Curierul judiciar», «Pandectele române». Sunt membru în comitetul de redacţie al «Curierului judiciar», principal colaborator al celorlalte reviste. O parte dintre notele şi adnotaţiile mele au apărut în broşuri. Am ţinut apoi numeroase conferinţe în legătură cu activitatea mea. Publicasem un volum de epigrame «Urzici», precum şi «Opt portrete» — de animale — ilustrat de pictorul Teodorescu Sion. Apariţia lor mi-a atras următoarea epigramă a bunului meu prieten Cincinat Pavelescu: Volumul în fond, nu-i tocmai rău, Tiparul, stilul şi hârtia, Dar nu-ţi pricepem modestia De a fi omis portretul tău. Am răspuns astfel prin «Viitorul»: Spre afi satisface ironia Voiu complecta menageria Şi tu ce împungi pe neştiute, Vei figura printre cornute. El a avut ultimul cuvânt: Răspunzi în versuri potcovite Că-mi rezervi loc printre vite Mai fericit sunt să-l primesc Decât biped, să te citesc. Am mai scris «In surdină» verUN ONORARIU CIURUIT DE GLOANŢELE CRIMEI suri, şi un alt volum tot de versuri «Cântecul plopilor», prefaţat de Haralamb Lecca. Ţi-am vorbit de traduceri. Din Paul Bourget am făcut să apară în româneşte «Cuvântul dat», din Maupasant «Bel Ami», din Vogue «Jeane d’Ajure» din Zola, «Greşala abatelui Murat», din Haracourt «Don Juan de Marana» din George Rodenbach «In exil, din Edmond Rostand «Samarineanca». Asupra ultimei traduceri să-mi dai voe să insist puţin. Pentru că ştiam dela Radu Rosetti că Sino,dul se opusese să se joace poemul «Isue», şi-l oprise chiar şi de citit în public în sala Eforiei, m’am adresat în scris mitropoliei spre a fi aprobată reprezentarea «Samarinencei» pe scena teatrului Naţional din Bucureşti. Suplica mea a fost trimisă la referenţă. Părintele Manea Popescu a făcut un referat din care recunoaşte că piesa îndeplineşte condiţiunile unei creaţii de artă creştină. De la început până la sfârşit — spune Sfinţia Sa — ea e străbătută de un puternic duh creştin care animează pe cititor, cu atât mai mult pe spectator şi creiază în jurul persoanei mântuitorului o înaltă atmosferă de sfinţenie. Recunoaşte apoi că întreaga acţiune se desfăşoară pe fondul evangheliei întru nimic alterat, şi conchide să se aprobe reprezentarea. Cu acest referat piesa a fost trimisă Sfântului Sinod, care a delegat pe cel mai iscusit şi cărturar membru al său, Episcopul Vartolomeu al Râmnicului şi Noului Severin să-şi dea aviziul. Acest înalt prelat, în raportul ce l’a făcut către Sinod, recunoaşte, deopotrivă, că subiectul piesei îşi are sub raportul evanghelic cea mai de seamă valoare, prezentând sub raport artistic o verificare cu adevărat sculptată şi... «pe alocuri plină de armonie»... Se pierde însă într’o serie de conjucturi şi argutii, caută să facă deosebire între teatru şi cinema, pentru a scuza rularea vieţei lui Isus pe ecran, în acompaniamentul corului Mitropoliei, şi sfârşeşte coincizând că nu se poate admite reprezentarea, cu atât mai mult, cu cât Sf. Sinod a fost sesizat şi de alte cazuri. Înaltul prelat spune textual: «Trebue să se ştie în fine că, asupra chestiunilor de ordin moral, Sf. Sinod, care conlucrează cu Sfântul Duh, nu poate reveni cu nici un preţ de îndată ce hotărîrile sale au fost luate şi aduse la cunoştinţa publică»... Ca şi cum perseverarea în greşală n’ar fi diabolică... Nădăjduiesc totuşi că, teatrul Naţional din Bucureşti va izbuti în sfârşit să joace «Samarineanca», înfrângând o prohibiţiune cu nimic justificată, cu atât mai mult cu cât această piesă a fost jucată la Paris, iar la Oberamergan, Caroi întruchipează persoana Mântuitorului în celebrele spectacole ce au foc din zece în zece ani. Şi acum, sunt dator o mărturisire: am tradus «Samarineanca» sub imboldul vecnei prietene Marioara Ventura, încă de pe când făceam cronica teatrală la «Dreptatea». D-na Marioara Ventura, căreia i-am prezentat manuscrisul, după ce a citit piesa, a avut bunăvoinţa să-mi trimită fotografia din perete cu dedicaţia: «Domnului Perieţeanu, care a tradus cum îmi place mie «Le Samaritaine». Certificatul conţinut de această dedicaţie e preţios, fiindcă d-na Ventura e artistă, şi cunoscătoare a limbei române şi franceze, în aceeaşi măsură. Venirea mea la Teatrul Naţional a fost cu totul neaşteptată pentru mine şi deşi nu intra în aspiraţiile mele, am acceptat spre a îndeplini greaua sarcină de a aplica legea la a cărei elaborare contribuisem mult. Prezenţa mea la teatrul Naţional e cu totul trecătoare, deoarece îmi neglijez interesele mele profesionale. Voi părăsi direcţia teatrului pentru a rămâne simplu membru în Consiliul de administraţie în ziua când voi socoti că misiunea mea a fost împlinită... Cariera de interview-eur nu mi-a procurat niciodată o satisfacţie ca aceea când mi-a vorbit d. I. Gr. Perieţeanu. Fiindcă actualul director general al teatrului Naţional, fără să pledeze, a ţinut o catserie admirabilă, vie, colorată, care subjugă. Verbul înaripat al acestui maestru al barei cu suflet delicat de poet înfrânge timpul. Şi cât de scurt mi s’a părut timpul cât ne-a vorbit d. Perieţeanu... Poate că maestrul ne-ar mai fi vorbit. Trecuse de miezul nopţei. Şi a doua zi la opt trebuia să fie prezent la datorie. A. Dumbrăveanu LA FACULTATE Am ţinut conferinţe la Ate-J totul avocaturei. Primul proces nou la Liedertafel, apoi am scris în care am pledat după război a un «tratat practic de poliţia judi- fest al colonelului Verzea. Aurdara», preferat de Ştefan Stătescu, procuror la înalta Curte de Casaţie. Această lucrare am prezentat-o Regelui Carol la Castelul Peleş şi Principelui Ferdinand. Am fost decorat «propriu motto» cu «Coroana României». Liberalii căzând de la putere, a venit ca prefect cneazul Moruzzi. Ştiindu-mă liberal, m’a mutat în şoseaua Vitanului. Obţinut un concediu, şi apoi, când expiră, mi-am înaintat demisia. Kneazul, informat în urmă asupra mea, m’a rugat să rămân şi mi-a propus să mă avanseze inspector. Am refuzat — şi asta a fost spre norocul meu. Risc o întrebare: — «Maestre, pledaţi sau aţi pledat întotdeauna din convingere? » «La întrebarea d-tale îţi voiu răspunde cu un caz ce mi s’a întâmplat. Un arendaş, A... fusese mobilizat. Nevasta arendaşului a plecat într’o bună zi, într’o căruţă, cu notarul din sat, spre oraş. In dreptul pădurei Fierbinţi s’a auzit o detunătură de armă. Femeia fu ucisă, glontele rănit pe vizitiu în picior. Nu s’a găsit nici o urmă în apropiere. Iar sacoşa femeei, înainte plină cu bijuterii, şi bancnote, a fost găsită goală, perforată de glonte, în mâinile notarului. Acesta a fost imediat acuzat de asasinat. A venit disperat la mine, a plâns cu lacrimi amare, arătându-mi că e nevinovat. Şi să fiu sincer, m’a convine de nevinovăţia lui. Am pledat până la patru dimineaţa în faţa juraţilor, arătând că omuciderea nu se putea face decât cu armă de războiu. In zorii zilei, după desbateri lungi, într’o atmosferă înfierbântată, clientul meu a fost achitat... A doua zi achitatul a venit la mine. Credeam că vine să-mi mulţumească. A scos din buzunare bancnote mucegăite, trecute prin glonţ... L’am dat afară, şi mi-a părut rău că, nu mai putea fi pusă în mişcare acţiunea publică... POLITICA CU LIBERALII — «Aţi intrat de mult în politică? — «Făceam parte dintr'o familie de liberali, fără să fiu însă determinat să devin militant. Luptele personala și pline de patimi, m’au dezarmat. In fața marelui public am constatat întotdeauna, că nu am vocabularul agenturei. Am părăsit cazarma liberală odată cu Toma Stelian, în 1914. Toma Stelian izolându-se, m’am înscris în partidul conservator progresist, pe care nu l’am părăsit decât la moartea lui Alexandru Marghiloman. Am rămas un timp în afară de cadrele politice. Apoi, fiind solicitat m’am ataşat de d. Argetoianu. Cunoaşteţi peripeţiile fuziunei cu d. N. Iorga. Cu acel prilej, ducândumă la Ploeşti unde aveam întrunire, i-am fost prezentat. A fost o scenă delicioasă. D. Iorga deDupă războiu, mam dedicat cu nea cu maşina din Văleni. Lumea co procuror român In anchetă artistică la Bayreuth Salzburg De vorba cu i. procuror Missir L’am găsit aseară pe d. procuror Missir la «Capşa» bându-şi cafeaua cu lapte. In faţa lui un teanc de fotografii, programe şi autografe. Cum mă vede, procurorul Missir îmi face un semn amical şi mă cheamă lângă el: — Uite ce-am adus de la Bayreuth şi de la Salzburg. Uite-l pe Toscanini, pe marele Toscanini, e chiar semnătura lui. Şi ăsta e Siegfried Wagner, vorbeşte cu însufleţire d. Missir. Este lucru cunoscut că d-sa mănâncă muzică cu pâine. Nu scapă un concert, nu ratează un spectacol. Fie în ţară, fie în străinătate. Cunoaşte operele pe de rost, pe toţi compozitorii şi concertiştii, cu biografiile lor cu tot. De astă dată s’a întors de câteva zile din Austria şi Germania, unde a ţinut să asiste la festivitaţi. — Ia povesteşte-mi câte ceva pentru «Rampa», îi spun eu, trebuie să fi venit cu un bagaj încărcat de noutăţi. — La ordin, răspunde d. Missir radios. — Aşa că de astă dată te voi descoase eu. Dacă D-ta eşti procuror, eu voi fi judecător de instrucţie! ? — Am fost anul ăsta pentru a treia oară să-mi petrec concediul în centrele muzicale ale Austriei şi Germaniei, — Münich, Salzburg, Viena şi Bayreuth, care seziunea aceasta a prezentat un deosebit interes, atrăgând atenţiunea lumii întregi prin faptul că marele maestru, cel mai mare dirijor al lumii, Arturo Toscanini, a acceptat invitaţia lui Siegfried Wagner de a conduce în «oraşul sfânt» operele sale preferate: «Tannhäuser» şi «Tristan». Se ştie că Richard Wagner a lăsat cu limbă de moarte fiului său dorinţa ca la Bayreuth spectacolele festive să nu fie conduse decât numai de dirijori germani. Cosima Wagner şi fiul ei, Siegfried, au ţinut să respecte această dorinţă a lui Richard Wagner până anul trecut, când Siegfried Wagner socotind că festivităţile nu vor avea decât de câştigat în strălucire artistică şi muzicală prin invitarea marelui Toscanini au trecut peste voinţa celui ce a întemeiat templul muzical din Bayreuth şi l-au rugat pe celebrul dirijor să accepte această invitaţiune. Acest prilej a servit schimbului de baghete între «Scala» de la Milano şi teatrul de la Bayreuth, oferind posibilitatea lui Siegfried Wagner să conducă cu mare succes «Ringul» la «Scarla» în iarna trecută. — De ce primire s’a bucurat Toscanini la Bayreuth? — Toscanini a sosit în ziua de 7 Iulie la Bayreuth, venind cu avionul dela Paris, în vederea începerii repetiţiilor operelor ce urmau să fie dirijate de dânsul. De remarcat faptul că Siegfried Wagner l-a instalat în afară de sgomotul orașului, într’o vilă, în plin câmp, în apropierea căreia nu era acces nici unui vehicul, dând posibilitate de complectă reculegere și odihnă maestrului. — Desigur că Toscanini a încasat un onorar împărătesc?! — Nu numai că Toscanini a refuzat să accepte orice fel de onorar, dar a refuzat chiar ca organizatorii festivităţilor să-i plătească măcar chiria la vila ce o ocupa. Toscanini a declarat că simţindu-se obosit (e în vârstă de 63 ani) şi suferind de o miopie avansată, din care cauză conduce pe din afară, se hotărîse să renunţe să mai dirijeze pe viitor. Consideră ca o mare satisfacţie pentru cariera lui ca spectacolele lui de adio să coincidă cu conducerea operelor lui favorite în metropola muzicală a lumii. NENOROCIRILE LUI TOSCANINI *—* Toscanini nu a avut o vacanţă fericită, căci în primele zile ale sosirii lui la Bayreuth, soţia lui care după ce-şi pierduse un valoros inel de logodnă la care ţinea foarte mult şi pe care nu l-a (Continuare în pagina IV-al Coloana 4-a sus) D.Missir