Rampa, septembrie 1930 (Anul 15, nr. 3784-3808)

1930-09-01 / nr. 3784

Ca­d. I. Gr. despre el şi despre aici! Continuare din pagina I la Maestrul ascunde un suflet de­licat de poet. D-l Tudor Arghezi publica zilele trecute una din fru­moasele poezii ale directorului Teatrului National. Un îndemn pentru a cerceta o activitate din cele mai bogate. Citiţi acest «Ta­tăl nostru» al d-lui Perieţeanu, după Rostand­. Tatăl nostru carele In ceruri eşti Care din nimic făurişi o lume, Sfinţească-se al tău nume ! Tată a­tot-puternic care 'n noi priveşti Vie A ta împărăţie Şi deapururi fie Plinit al tău cuvânt Precum în cer şi pe pământ! Pâinea noastră, Tată bun, cea spre fiinţă Dă-ne-o zi cu zi Pe greşim, ne iartă, şi ne-om da silinţă Cu greşiţii noştri iertători a fi. Nu lăsa făptura noastră cea smerită, Dusă în ispită ; De ne-atinge duhul cel viclean, hain, Tu ne isbăveşte, dă-ne curăţia Căci nu veci puterea, slava, ’mpărăţia E a ta... Amin!... 1 .­­ SIS. In biuroul încărcat cu rafturi pline de cărţi, fotografii cu dedi­caţii ale artiştilor, desene lucrate în peniţă, chiar de maestru, în­tre amintirile din tinereţe păs­trate cu sfinţenie, d. Perieţeanu ne desvălue o carieră... Una din acele cariere începute modest, continuată pe culmile gloriei. As­­cultaţi povestea, şi veţi vedea că e o pagină de roman sincer... M’am născut la 24 Martie 1879. Copilăria mi-am petrecut-o prin calea Călăraşilor, unde exista pe atunci hanul Ghenea, cam pe unde e astăzi hala Traian. Copiii din partea locului aveau drept loc de joacă împrejurimile hanu­lui, pe un deal unde lumea îşi pierdea galoşii când­ dădea ploaia. Şcoala primară am urmat-o în str. Primăverei, al cărei direc­tor era un bătrân simpatic, anume Nestorescu. Locuiam la fratele meu Trandafir Djuvara împre­ună cu fii lui, dintre cari Radu Djuvara actualul ministru pleni­potenţiar. Liceul l-am urmat la «Matei Basarab». Am avut colegi pe C. Xeni, fost ministru, C. Stoicescu, profesor universitar, Virgil Ga­­brielescu, directorul Camerei, Grigorescu, director la interne, şi alţii. Demarat ne era director, iar dintre profesori îm­i reamintesc de admirabilul profesor Şonţu, Fi­­libib­i, Ionescu-Gion, Gh. Dem. Teodorescu şi Gr. Creţu. Acesta din urmă, care era un pasionat co­lecţionar de basme, reuşise să mă câştige şi pe mine. I-am adus şi complectat în bună parte colec­ţia. Vacanţele mi le petreceam în judeţul Brăila, unde fraţii Dju­vara aveau moşie, şi acolo, la ţa­ră, am adunat un material fol­cloristic însemnat pe care l-am predat lui Creţu. Acesta a donat apoi Academiei Române întreaga sa colecţie. Creţu a fost acela care a remarcat că am talent la M’am înscris, după terminarea liceului, la facultate. întâi vroi­­sem să urmez medicina, dar prima disecţie — făcută asupra unor cor­puri de femei — m’a desgustat şi nu m’am mai dus. Am urmat fa­cultatea de drept, dar în acelaş timp eram funcţionar — copist la grefa Curţei de apel — unde îmi făceam practica. La facultate, deşi nu-mi era profesor, m’a interesat enorm Titu Minorescu. • Exercita pe vremea aceea, asupra noastră, o influenţă extraordinară. Mă duceam de a­­semeni să ascult pe Coca Dumi­­trescu. Ii preferam pe aceşti doui, profesorilor de la facultatea noa­stră. In timpul cât urmam faculta­tea, am fondat «Gazeta juridică», organ dimensual al studenţilor în drept, cu C. Xeni, Naumescu, Gică Petrescu, şi alţii. Tot ca student, am înfiinţat la societatea noastră şedinţe cu dis­cuţii contradictorii. Formasem tribunale studenţeşti pentru pro­cese. Erau foarte interesante. A­ declamaţie, într’o zi când spu-jeam doi ani, în amintirea acelor neam Satira III de Eminescu,­­ procese organizate de noi, am Creţu era un temperament ro-1 fost invitat să prezidez un ase­­mantic şi mă lăuda pentru presu- menea tribunal studenţesc. Ben­­pusele mele calităţi. Mă scotea la­­ toiu pleda pentru una din părţi, lecţie şi mă dădea exemplu elevi­lor de modul cum se recită o poezie. Eram un elev pasionat pentru ştiinţele fizico-chimice şi ştiinţele naturale. Mai târziu, mi-a plăcut medicina. Temperamentul meu romantic mă împingea însă spre teatru. Laudele lui Creţu avură asupra mea înrâurire, şi într’o zi, m am dus la Conservator şi m’am în­scris în clasa maestrului Nottara. Tata aflând, s’a dus la el şi l’a rugat să nu mă primească. Maes­trul m’a înştiinţat astfel că nu mai mă poate primi la curs... Eram fascinat de maestrul Nottara care reprezenta pentru mine romantismul în teatru — şi culmea gloriei spre care năzuiam. Pasiunea pentru teatru nu m a părăsit o clipă. Ma duceam seara la Davidescu, sufleurul Teatrului Naţional, care mă lua cu el în cuşcă, ca să-l pot vedea jucând pe maestrul Nottara mai de a­­proape. începui să colaborez în acel timp la revista umoristică «Distracţia», condusă de Con­stantin Muldescu, care semna Costache Modestu. Colaboram sub pseudonimele Don Salust, Juan, Sfredeluş. Debutul meu la «Distracţia» a fost o epigramă. Intr’o bună zi, era iarnă, mi-am luat un concediu d­e la grefa Curţei, hotărît să fac teatru. Cu­noscusem pe Ciucurette şi pe Barbelian, cari vroiau să facă un turneu. De ce nu m’aşi duce şi fîU — mi-am zis — când şi un Alexandru Djuvara a putut juca ? teatru, cu Pascaly, pe cheiul gâr­­iiîi, într’o baracă, în care, în Tim­itul spectacolului li s’au furat hai­tele... (Ar trebui să se ducă a­­«fftsă în cămăși...) Am plecat deci la turneu cu Ciucurette și Bar­­f­­elian. Turneul a început la Predeal. Trebuia să jucăm «Ruy Bias». Rolul titular îl avea Barbelian. Eu eram Don Salust, Camilia Mi­­halescu era principala interpretă femenină. Unul, anume Miu Dafin aranjase un intermezzo muzical, iar Ciucurette juca în «Conu Leonida faţă cu reacţiunea». A­­fară de scenele din «Ruy Bias», am declamat «Somnambulul uci­gaş», un dialog scris de Mulţescu şi de mine, îmi confecţionasem din chembrică o togă pe care o purtam când declamam. După spectacol, ne-am dus a­­casă. Eram adăpostiţi într-o co­libă din marginea Predealului. Era o încăpere lugubră, în parte dărâmată, cu aspect îngrozitor. Patru inşi dormeam în două pa­turi cu saltele de pae, fiindcă soba de tuci scotea un fum îngro­zitor și nu putea procura căldură. După turneu, tata n’a vrut să mă primească acasă și a trebuit să mă adăpostesc la Barbelian care stătea prin mahalaua noa­stră. Ca să revin acasă, a trebuit să fac jurământ că abandonez de­finitiv teatrul. Pe vremea studenţiei mele, nu luam parte la mişcări, şi prefe­ram să fac seminar şi să scriu. Legasem prietenie strânsă cu C. Xeni, cu Stoicescu şi cu Nau­mescu... Intr’o zi, pe când­ lucram la grefa, am fost chemat de către Djuvara, consilier la Curtea de apel care mi-a spus că Take Ionescu caută un secretar, și că s’a gândit la mine, fiindcă văzuse că făceam adnotări la revistele «Dreptul» și «Curierul Judiciar». I-am răspuns că, regret, dar nu pot primi să intru la Take Iones­­cu, fiindcă eram frate cu Alexan­dru Djuvara. Djuvara mi-a răs­puns că rău fac. Atunci a fost re­comandat în locul meu C. Xeni, care era pe atunci funcţionar la Creditul Urban. Am rămas secretarul fratelui meu Alexandru Djuvara, căruia îi pregăteam procesele. La sfâr­şitul vieţei, el fiind bolnav, m’a lăsat să pledez. M’am pregătit şi am pledat într-o crimă banală, la Curtea cu juraţi. Acuzatul a fost achitat, şi modul cum am apărat pe client, plăcându-i lui Djuvara, acesta mi-a prezis că voiu face carieră... Am început să colaborez la «Dreptatea» lui Fleva, unde An­ton Bacalbaşa era director. Eram cronicar teatral, semnam Don Sa­lust, dar în acelaş timp desenam... Cronicile teatrale erau toate, în­soţite de desenele mele. Am cola­borat apoi, pe rând, la toate co­­tidianele. La «Epoca» am debutat cu o seamă de epigrame în legă­tură cu actorii şi Curtea cu ju­raţi. Tot atunci am început să pu­blic traduceri din poeţii francezi. Am dat licenţa cu «Excesele, insultele şi cruzimile grave». Dim. Alexandrescu, căruia i-am dedicat teza, a scris într-o notă I intitulată­­«Teza d-lui Perie­ţeanu», că teza e o lucrare meri­torie, că e o adevărată monogra­fie complectă asupra materiei. «Autorul — a spus Dim. A­­lexandrescu — e în curent cu cele mai recente şi complicate chestiuni, şi le rezolvă în modul cel mai satisfăcător. Se distinge de acelea ce obicinuit se prezintă înaintea facultăţilor noastre şi poate fi consultată de oricine cu mare folos, şi suntem fericiţi de a exprima în public mulţumirea noastră. Ce păcat însă că acest tânăr, care se vede că are stofă, şi-a ales o carieră odinioară atât de mănoasă şi astăzi atât de in­grată. Căci ce-l aşteaptă oare? vreun comisariat de poliţie sau vreo ajutorie la judecătoria de ocol a unui sat oarecare...» Aceste cuvinte scrise de un om ca Alexandrescu, au fost pentru mine o adevărată satisfacţie su­fletească. Nu era puţin lucru ca un D. Alexandrescu să-ţi aducă laude în public... ÎNCERCÂND să facem a DOUA MAGISTRATURA Vroisem să intru în magistra­tură, dar nu am putut. Vasile Lascar reorganiza tocmai atunci poliţia din care vroia să facă o a doua magistratură. In acest­­ scop a făcut apel la elementele baroului. Iancu Safta, prefect de poliţie, a venit la barou, şi ne-am chemat. Mi-a propus să mă nu­mească comisar de poliţie, făgă­­duindu-mi că postul va fi asimi­lat membrilor parchetului, uşu­rând­u-se trecerea în magistra­tură. O serie întreagă de tineri licenţiaţi am primit atunci să in­trăm în poliţie. Puiu Alexandrescu era şef al Siguranţei, Cantumiari inspector, Creţeanu căpitan de jandarmi, apoi au fost aduşi din magistra­tură Titu Popovici Biliari, iar mai târziu a venit şi Romulus Voinescu. îmi reamintesc de pe timpul comisariatului meu, cum Safta a dat ordin, ca poliţia să nu se amestece la alegeri. Mă­sura constituia o adevărată revo­luţie. In ziua alegerilor, m’am­­ pomenit cu Ioanovici, directorul «Voinţei Naţionale», intrând cu pălăria în cap, în comisariat, şi cerându-mi să se rupă nişte a­­fişe de ale opoziţiei pentru a se pune în locul lor, altele, liberale. Ioanovici era atunci o personali-, tate care conta în politică. L’am dat afară. S’a făcut scandal, mai ales că el era omul lui Mitiţă Sturza. S’a dus să mă reclame lui Safta şi Vasile Lascar, dar ei mi-au dat dreptate. Poliţia înce­puse subt excelente auspicii, şi dacă mergea pe drumul acela, a­­jungea foarte bine. Era un înce­put de civilizare şi prestigiu. Cred că ar fi putut fi o veritabilă­­ma­gistratură, dacă la Cameră, când s’a trecut legea de reorganizare, Eugen Stătescu nu s’ar fi opus asimilărei tinerilor licenţiaţi. VICTIMA ATENTATULUI DE LA PRIMĂRIE mat cel al ziariştilor, apoi al lui Hefter. Am pledat apoi în cele mai im­portante procese: acel al fraude­lor de la Teatrul Naţional, frau­dele de la penitenciare, procesul lui Titus Enacovici la Consiliul de războiu, procesul Manoilescu la acelaş consiliu, procesul Găe­­tan, Armăşescu, etc., etc. Am fost numit apoi secretar general al Primăriei Capitalei. Primarul Capitalei era d. Vintilă Brătianu. In timpul cât eram se­cretar general, am fost victima unui atentat criminal. Un anume Stratilescu, nepot al lui Spiru Haret și frate cu subsecretarul primăriei, văzând că acesta nu e avansat şi crezând că eu sunt vina, fiindcă am ocupat locul ce credea că i se cuvenea, mă căuta. Nu mă văzuse niciodată, şi cum în ziua acea era şedinţă a consi­liului comunal, s’a postat în faţa primăriei şi întreba pe portar de fiecare om ce intra. Văzând că eu nu mai vin, a întrebat unde sunt. I s’a răspuns că sus Strati­lescu a urcat, şi a venit în biroul meu, până aproape de mine. No­rocul meu a fost că eu explicând ceva unui funcţionar aflat lângă birou, m’am aplecat puţin, exact în momentul când Stratilescu scoase revolverul şi a descărcat un glonte... Glontele a trecut pe lângă capul meu. Atentatorul cre­zând că m’a omorât, s’a sinucis în faţa mea. A fost ceva îngro­­zitor. Am scos în acel timp un volum de epigrame intitulat «Răsleţe», în colaborare cu Aurel Sterescu, — care semna Area, — actual di­rector la ministerul lucrărilor publice. Am plecat de la Primărie fiind­că d. Vintilă Brătianu m’a între­bat într’o zi dacă e adevărat sa fac versuri. A­ fost prima­ cioc­nire. A doua a urmat în ziua când mi-a spus că de un an şi jumătate de când sunt secretarul Primăriei, n’am dat niciodată pe la d-sa pe-acasă, să-i raportez ce se întâmplă pe-acolo şi ce se vor­beşte... Am început să public în «Fla­căra», în «Literatură şi arta» di­rijată de Petraşcu şi în «Convor­biri». Am tradus «Souvenir», de Musset. Am început să traduc din poeţii francezi. Am la activ trei­zeci şi şase de poeţi traduşi în ro­mâneşte... il aştepta. Cum m’a văzut, mi-a spus: — Pe d-ta contam de mult. Dumneata ai tradus mult din poeţii francezi. Să-mi dai con­cursul la o antologie care va cu­prinde tot ce s’a tradus în proză şi versuri... Convorbirea noastră a alunecat asupra odiseei lui Murnu. A fost o veritabilă conferinţă în mate­rie. Lumea însă aştepta la în­trunire şi d. Argetoianu a venit în câteva rânduri să ne amin­tească acest lucru. D. Iorga i-a răspuns la un moment dat: — «Ce-mi pasă de întrunire. E mai interesant ce vorbim noi aici... A trebuit să se supună în cele din urmă şi să intre în sală, care era plină de agenţi electorali şi amatori de slujbe. D. Iorga le-a ţinut un discurs în care le-a spus: — «Sunteţi veseli, aplaudaţi, vreţi să venim la putere. Dar să ştiţi că n’o să ne mai aplaudaţi, fiindcă atunci când vom veni la putere, vom pune capăt potlogă­riilor. Entuziasmul sălei a scăzut brusc, iar d. Argetoianu era dis­­perat. Eram de acord cu d. N. Iorga, şi am văzut că nu eram făcuţi, nici el nici eu, pentru politică. Pe urmă, d. Argetoianu s’a to­pit în partidul liberal, lăsând li­ne pe noi în voia Domnului. M’am înscris în partidul naţional-ţară­­nesc, a cărui program m’a ade­menit. Am fost ales deputat şi ca activitate politică, în afară de în­trunirile din vremea opoziţiei, organizate în diferite unghiuri ale ţării, m-am devotat exclusiv operei constructive a acestui re­gim. Am colaborat la diferite legi, am fost raportorul legei po­liţiei, legea penitenciarelor coo­peraţia, amnistia, precum şi cea a teatrelor. Materia acesteia din urmă am apropiat-o din cauza patimei ce am înţeles s’o pun în apărarea cauzelor. Cu prilejul procesului Maria Giurgea, una din cele mai strigătoare nedrep­tăţi văzute în cariera mea de a­­vocat, am publicat pledoaria în­tr’o broşură, precum şi o mono­grafie caracterizată din punct de vedere juridic, preconizând ideea unei noui legiferări în materie teatrală. Idee pe care guvernul a adoptat-o. Eu nu am intrat în bi­sericuţele şi cancanurile ce se or­ganizează de obicei în mijlocul unui partid politic. Am căutat întotdeauna să mă pun în servi­ciul tuturor. Am avut fericirea că constat că mă bucur de sim­patia colegilor din cameră cari m’au ales vice-preşedinte, fără intervenţia băncei ministeriale. LITERATURA JURIDICA In ce priveste literatura juri­dică, cred că sunt unul dintre cei mai frecvenţi colaboratori la re­vistele noastre de specialitate. Am publicat numeroase adno­­taţii în «Dreptul», «Curierul ju­diciar», «Pandectele române». Sunt membru în comitetul de redacţie al «Curierului judiciar», principal colaborator al celorlal­te reviste. O parte dintre notele­ şi adnotaţiile mele au apărut în broşuri. Am ţinut apoi numeroase con­ferinţe în legătură cu activitatea mea. Publicasem un volum de epi­grame «Urzici», precum şi «Opt portrete» — de animale — ilus­trat de pictorul Teodorescu Sion. Apariţia lor mi-a atras următoa­rea epigramă a bunului meu prie­ten Cincinat Pavelescu: Volumul în fond, nu-i tocmai rău, Tiparul, stilul şi hârtia, Dar nu-ţi pricepem modestia De a fi omis portretul tău. Am răspuns astfel prin «Vii­torul»: Spre afi satisface ironia Voiu complecta menageria Şi tu ce împungi pe neştiute, Vei figura printre cornute. El a avut ultimul cuvânt: Răspunzi în versuri potcovite Că-mi rezervi loc printre vite Mai fericit sunt să-l primesc Decât biped, să te citesc. Am mai scris «In surdină» ver­UN ONORARIU CIURUIT DE GLOANŢELE CRIMEI suri, şi un alt volum tot de ver­suri «Cântecul plopilor», prefa­ţat de Haralamb Lecca. Ţi-am vorbit de traduceri. Din Paul Bourget am făcut să apară în româneşte «Cuvântul dat», din Maupasant «Bel Ami», din Vogue «Jeane d’Ajure» din Zola, «Greşala abatelui Murat», din Haracourt «Don Juan de Ma­­rana» din George Rodenbach «In exil, din Edmond Rostand «Sa­­marineanca». Asupra ultimei traduceri să-mi dai voe să insist puţin. Pentru că ştiam dela Radu Rosetti că Sino­,­dul se opusese să se joace poe­mul «Isue», şi-l oprise chiar şi de citit în public în sala Eforiei, m’am adresat în scris mitropo­liei spre a fi aprobată reprezen­tarea «Samarinencei» pe scena teatrului Naţional din Bucureşti. Suplica mea a fost trimisă la re­ferenţă. Părintele Manea Popescu a fă­cut un referat din care recunoaş­te că piesa îndeplineşte condiţiu­­nile unei creaţii de artă creşti­nă. De la început până la sfârşit — spune Sfinţia Sa — ea e stră­bătută de un puternic duh creş­tin care animează pe cititor, cu atât mai mult pe spectator şi cre­­iază în jurul persoanei mântui­torului o înaltă atmosferă de sfinţenie. Recunoaşte apoi că în­treaga acţiune se desfăşoară pe fondul evangheliei întru nimic al­terat, şi conchide să se aprobe reprezentarea. Cu acest referat piesa a fost trimisă Sfântului Sinod, care a delegat pe cel mai iscusit şi căr­turar membru al său, Episcopul Vartolomeu al Râmnicului şi Noului Severin să-şi dea aviziul. Acest înalt prelat, în raportul ce l’a făcut către Sinod, recunoaşte, deopotrivă, că subiectul piesei îşi are sub raportul evanghelic cea mai de seamă valoare, prezen­tând sub raport artistic o veri­ficare cu adevărat sculptată şi... «pe alocuri plină de armonie»... Se pierde însă într’o serie de con­­jucturi şi argutii, caută să facă deosebire între teatru şi cinema, pentru a scuza rularea vieţei lui Isus pe ecran, în acompaniamen­tul corului Mitropoliei, şi sfâr­şeşte coincizând că nu se poate admite reprezentarea, cu atât mai mult, cu cât Sf. Sinod a fost sesi­zat şi de alte cazuri. Înaltul pre­lat spune textual: «Trebue să se ştie în fine că, asupra chestiunilor de ordin mo­ral, Sf. Sinod, care conlucrează cu Sfântul Duh, nu poate reveni cu nici un preţ de îndată ce ho­­tărîrile sale au fost luate şi adu­se la cunoştinţa publică»... Ca şi cum perseverarea în gre­­şală n’ar fi diabolică... Nădăjduiesc totuşi că, teatrul Naţional din Bucureşti va izbuti în sfârşit să joace «Samarinean­­ca», înfrângând o prohibiţiune cu nimic justificată, cu atât mai mult cu cât această piesă a fost jucată la Paris, iar la Oberamer­­gan, Caroi întruchipează persoa­na Mântuitorului în celebrele spectacole ce au foc din zece în zece ani. Şi acum, sunt dator o mărturi­sire: am tradus «Samarineanca» sub imboldul vecnei prietene Marioara Ventura, încă de pe când făceam cronica teatrală la «Dreptatea». D-na Marioara Ven­tura, căreia i-am prezentat ma­nuscrisul, după ce a citit piesa, a avut bunăvoinţa să-mi trimită fotografia din perete cu dedica­ţia: «Domnului Perieţeanu, care a tradus cum îmi place mie «Le Samaritaine». Certificatul conţi­nut de această dedicaţie e pre­ţios, fiindcă d-na Ventura e ar­tistă, şi cunoscătoare a limbei ro­mâne şi franceze, în aceeaşi mă­sură. Venirea mea la Teatrul Naţio­nal a fost cu totul neaşteptată pentru mine şi deşi nu intra în aspiraţiile mele, am acceptat spre a îndeplini greaua sarcină de a aplica legea la a cărei ela­borare contribuisem mult. Pre­zenţa mea la teatrul Naţional e cu totul trecătoare, deoarece îmi neglijez interesele mele profesio­nale. Voi părăsi direcţia teatru­lui pentru a rămâne simplu mem­bru în Consiliul de administraţie în ziua când voi socoti că misiu­nea mea a fost împlinită... Cariera de interview-eur nu mi-a procurat nici­odată o satis­facţie ca aceea când mi-a vorbit d. I. Gr. Perieţeanu. Fiindcă ac­tualul director general al teatru­lui Naţional, fără să pledeze, a ţinut o catserie admirabilă, vie, colorată, care subjugă. Verbul înaripat al acestui maestru al ba­rei cu suflet delicat de poet în­frânge timpul. Şi cât de scurt mi s’a părut timpul cât ne-a vorbit d. Perieţeanu... Poate că maestrul ne-ar mai fi vorbit. Trecuse de miezul nopţei. Şi a doua zi la opt trebuia să fie prezent la datorie. A. Dumbrăveanu LA FACULTATE Am ţinut conferinţe la Ate-J totul avocaturei. Primul proces nou la Liedertafel, apoi am scris în care am pledat după război a un «tratat practic de poliţia judi- fest al colonelului Verzea. A­ur­d­ara», preferat de Ştefan Stă­tescu, procuror la înalta Curte de Casaţie. Această lucrare am prezentat-o Regelui Carol la Cas­telul Peleş şi Principelui Ferdi­nand. Am fost decorat «propriu motto» cu «Coroana României». Liberalii căzând de la putere, a venit ca prefect cneazul Moruzzi. Ştiindu-mă liberal, m’a mutat în şoseaua Vitanului. Obţinut un concediu, şi apoi, când expiră, mi-am înaintat demisia. Kneazul, informat în urmă asupra mea, m’a rugat să rămân şi mi-a pro­pus să mă avanseze inspector. Am refuzat — şi asta a fost spre no­rocul meu. Risc o întrebare: — «Maestre, pledaţi sau aţi ple­dat întotdeauna din convingere? » «La întrebarea d-tale îţi voiu răspunde cu un caz ce mi s’a întâmplat. Un arendaş, A... fusese mobilizat. Nevasta aren­daşului a plecat într’o bună zi, într’o căruţă, cu notarul din sat, spre oraş. In dreptul pădurei Fierbinţi s’a auzit o detunătură de armă. Femeia fu ucisă, glon­tele rănit pe vizitiu în picior. Nu s’a găsit nici o urmă în apro­piere. Iar sacoşa femeei, înainte plină cu bijuterii, şi bancnote, a fost găsită goală, perforată de glonte, în mâinile notarului. A­­cesta a fost imediat acuzat de asasinat. A venit disperat la mine, a plâns cu lacrimi amare, arătându-mi că e nevinovat. Şi să fiu sincer, m’a convine de nevi­novăţia lui. Am pledat până la patru dimineaţa în faţa juraţilor, arătând că omuciderea nu se pu­tea face decât cu armă de răz­boiu. In zorii zilei, după desba­­teri lungi, într’o atmosferă în­fierbântată, clientul meu a fost achitat... A doua zi achitatul a venit la mine. Credeam că vine să-mi mulţumească. A scos din buzunare bancnote mucegăite, trecute prin glonţ... L’am dat a­­fară, şi mi-a părut rău că, nu mai putea fi pusă în mişcare acţiunea publică... POLITICA CU LIBERALII — «Aţi intrat de mult în poli­tică? — «Făceam parte dintr'o fami­lie de liberali, fără să fiu însă determinat să devin militant. Luptele personala și pline de pa­timi, m’au dezarmat. In fața ma­relui public am constatat întot­deauna, că nu am vocabularul a­­genturei. Am părăsit cazarma li­berală odată cu Tom­a Stelian, în 1914. Toma Stelian izolându-se, m’am înscris în partidul conser­vator progresist, pe care nu l’am părăsit decât la moartea lui Ale­xandru Marghiloman. Am rămas un timp în afară de cadrele po­litice. Apoi, fiind solicitat m’am ataşat de d. Argetoianu. Cunoaş­teţi peripeţiile fuziunei cu d. N. Iorga. Cu acel prilej, ducându­­mă la Ploeşti unde aveam întru­nire, i-am fost prezentat. A fost o scenă delicioasă. D. Iorga de­După războiu, mam dedicat cu nea cu maşina din Văleni. Lumea co procuror român In anchetă artistică la Bayreuth Salzburg De vorba cu i. procuror Missir L’am găsit aseară pe d. procu­ror Missir la «Capşa» bându-şi cafeaua cu lapte. In faţa lui un teanc de foto­grafii, programe şi autografe. Cum mă vede, procurorul Missir îmi face un semn amical şi mă cheamă lângă el: — Uite ce-am adus de la Bay­reuth şi de la Salzburg. Uite-l pe Toscanini, pe marele Toscanini, e chiar semnătura lui. Şi ăsta e Siegfried Wagner, vorbeşte cu însufleţire d. Missir. Este lucru cunoscut că d-sa mănâncă muzică cu pâine. Nu scapă un concert, nu ratează un spectacol. Fie în ţară, fie în străi­nătate. Cunoaşte operele pe de rost, pe toţi compozitorii şi con­­certiştii, cu biografiile lor cu tot. De astă dată s’a întors de câte­va zile din Austria şi Germania, unde a ţinut să asiste la festivi­­taţi. — Ia povesteşte-mi câte ceva pentru «Rampa», îi spun eu, tre­buie să fi venit cu un bagaj în­cărcat de noutăţi. — La ordin, răspunde d. Mis­sir radios. — Aşa că de astă dată te voi descoase eu. Dacă D-ta eşti pro­curor, eu voi fi judecător de in­strucţie!­ ­? — Am fost anul ăsta pentru a treia oară să-mi petrec concediul în centrele muzicale ale Austriei şi Germaniei, — Mü­nich, Salz­burg, Viena şi Bayreuth, care se­­ziunea aceasta a prezentat un deo­sebit interes, atrăgând atenţiunea lumii întregi prin faptul că ma­rele maestru, cel mai mare diri­jor al lumii, Art­uro Toscanini, a acceptat invitaţia lui Siegfried Wagner de a conduce în «oraşul sfânt» operele sale preferate: «Tannhäuser» şi «Tristan». Se ştie că Richard Wagner a lăsat cu limbă de moarte fiului său dorinţa ca la Bayreuth spec­tacolele festive să nu fie conduse decât numai de dirijori germani. Cosima Wagner şi fiul ei, Sieg­fried, au ţinut să respecte această dorinţă a lui Richard Wagner până anul trecut, când Siegfried Wagner socotind că festivităţile nu vor avea decât de câştigat în strălucire artistică şi muzicală prin invitarea marelui Toscanini au trecut peste voinţa celui ce­ a întemeiat templul muzical din Bayreuth şi l-au rugat pe cele­brul dirijor să accepte această invitaţiune. Acest prilej a servit schimbului de baghete între «Sca­la» de la Milano şi teatrul de la Bayreuth, oferind posibilitatea lui Siegfried Wagner să conducă cu mare succes «Ringul» la «Scar­la» în iarna trecută. — De ce primire s’a bucurat Toscanini la Bayreuth? — Toscanini a sosit în ziua de 7 Iulie la Bayreuth, venind cu avionul dela Paris, în vederea în­ceperii repetiţiilor operelor ce urmau să fie dirijate de dânsul. De remarcat faptul că Siegfried Wagner l-a instalat în afară de sgomotul orașului, într’o vilă, în plin câmp, în apropierea căreia nu era acces nici unui vehicul, dând posibilitate de complectă reculegere și odihnă maestrului. — Desigur că Toscanini a în­casat un onorar împărătesc?! — Nu numai că Toscanini a re­fuzat să accepte orice fel de ono­rar, dar a refuzat chiar ca orga­nizatorii festivităţilor să-i plă­tească măcar chiria la vila ce o ocupa. Toscanini a declarat că simţin­­du-se obosit (e în vârstă de 63 ani) şi suferind de o miopie a­­vansată, din care cauză cond­uce pe din afară, se hotărîse să re­nunţe să mai dirijeze pe viitor. Consideră ca o mare satisfacţie pentru cariera lui ca spectacolele lui de adio să coincidă cu con­ducerea operelor lui favorite în metropola muzicală a lumii. NENOROCIRILE LUI TOSCANINI *—* Toscanini nu a avut o vacanţă fericită, căci în primele zile ale sosirii lui la Bayreuth, soţia lui care după ce-şi pierduse un va­loros inel de logodnă la care ţi­nea foarte mult şi pe care nu l-a (Continuare în pagina IV-al Coloana 4-a sus) D.­­­Missir

Next