Rampa, septembrie 1935 (Anul 18, nr. 5289-5314)
1935-09-09 / nr. 5296
PAGINA — Iar a fi evadat? — Ne-am întors însă, fiindcă n’am mai găsit tramvai la ora asta. i ■ i Poşta Redacţiei După douăzeci şi cinci de ani de carieră a ajuns secretar de redacţie la „Cugetarea Românească’ una din cele mai durabile reviste ale „iubitei noastre ţărişoare, România Mare”. Dacă n’ar avea părul cărunt şi curcubee livide în jurul ochilor, ai crede că e acelaş tânăr timid şi visător, care-şi flutura lavaliera la uşile redacţiilor revistelor literare, acum douăzeci de ani, şi îşi sugea sulul manuscrisului ca pe un baton de candel dulce, în aşteptarea maeştrilor vremii, astăzi scoşi din uz sau busturi pe aleile grădinilor publice. Şi ce greu i-a mers la început! Poeții timpului îi citeau versurile cu surâsuri superioare şi-l băteau indulgenţi pe umăr spunându-i:..promiţi, tinere. Mai încearcă”, el încerca mereu... ecretarii de redacţie, ori de câte ori se prezenta cu manuscrisul, îl ţineau ceasuri întregi în picioare, până să-l întrebe, mai mult ca să scape de el decât ca să-l servească. Iar ai venit? Lasă, mata, manuscrisul aici şi-ai să primeşti raspunsul la „Poşta Redacţiei’. Ah! Cât a urât, maestrul de azi, această blestemată invenţie a secretarilor de redacţie! De câte ori mâinile nu i-au tremurat şi ochii nu i s’au înţepenit în gol, citind răspunsurile scurte, răutăcioase şi seci de orice bunăvoinţă: „Bucata trimisă nu e publicabilă. Mai încercaţi totuşi, sau: „Vă sfătuim să vă lăsaţi de vărsări şi să vă apucaţi de altă meserie. Dacă doriţi o meserie artistică, vă recomandăm, de pildă, traforajul sau pirogravura”, sau „Oarecari calităţi nu vă lipsesc. Cu timp şi cu stăruinţa veţi putea face ceva”. Dar răsspunsul care îl înfuria mai mult şi care îl făcea să simtă instincte criminale crispându-i degetele era acel categoric şi dezolant „la coş”. Pentru acest „la coş”, „maestrul” de azi ar fi fost în stare, acum douăzeci şi cinci de ani, să facă vărsări de sânge. Şi totuş astăzi, când, la două după amiază, îşi ocupă fotoliul de piele în redacţia „Cugetării Româneşti”, cea mai mare plăcere a bătrânului maestru, este să desfacă toată corespondenţa „tinerilor necunoscuţi” şi cu o plăcere nemaipomenită să le devoreze „operele neîmbrăcate încă în haina nemuririi”. Şi cum îi lucesc ochii, şi cum scârţâie de fericire peniţa, când mâna deformată de gută, aşterne pe hârtie, formula chinuitoare altădată: „la coş”. Când scrie aceste cuvinte, inima maestrului se umple de o bucurie caldă şi sfârcurile urechilor i se roşesc de plăcere. De multe ori, timpul nu-i mai permite să citească toate scrisorile debutanţilor. Atunci maestrul, citeşte numai semnăturile autorilor şi, în ordine, se înşiră la „Poşta Redacţiei” punând în dreptul fiecăreia, expresia lui de ură şi de satisfacţie „la coş”. Reputaţia de sbir al „tinerilor începători” i s-a stabilit repede, la cercurile literare. Redacţia „Cugetării Româneşti” a început să fie ocolită de toţi debutanţii şi teancul de scrisori purtătoare de producţii inedite, a început să scadă pe biroul ‘ secretarului de redacţie. Treptat însă, ura maestrului, a crescut Şi în ziua când poşta n’a mai adus decât o singură scrisoare, un singur manuscris, în ochii maestrului au scăpărat scântei de ură veche. Mâinile lui au sfâşiat plicul şi ochii-i bulbucaţi de nerăbdare au căutat semnătura victimei la finele bucăţii inofensive. Nenorocitul semna, modest şi patriotic, Ion de la Turda... A doua zi, la „Poşta Redacţiei” în Cugetarea Românească’’ se putea citi cu litere groase şi mari: ION DELA TURDA. Bucata trimeasă fiind complect lipsită de orice fel de calităţi literare a fost aruncată la coş. Vă sfătuim să vă lăsaţi de literatură şi să va apucaţi de munca câmpului sau de un meşteşug. Iar două zile mai târziu, în „Cătuşe rupte ’ revista literară a celei mai proaspete generaţii de scriitori, apărea bucata trimeasă de necunoscutul Ion dela Turda, cu răspunsul dat de maestru la ,,Poşta Redacţiei’*. Bucata însă, purta dedesubt, însăşi semnătura maestrului, căci a lui era bucata şi de el fusese publicată, cândva, într’o defunctă revistă literară. Tudor Cusatescu aoaeoafleaoaaoaaeaaaaaneaneeeaooooooasasaaoaooeeoaofl« Tristul adevăr _ Nu mă iubești decât atunci când ai nevoie de bani! ! — Și nu se întâmplă asta destul de des ? ! RAMPĂ Din culisele teatrelor BILETELE DE FAVOARE întâmplarea e strict autentică în toate amănuntele ei şi cititorii vor ghici fără greutate despre cine este vorba. Profitând de faptul că se cam înrudeşte cu o fostă mare vedetă de operetă şi actuală soţie a unui mare comedian, d. M. L., antreprenor de pompe funebre, s‘a gândit să ceară două locuri la grădina de vară unde juca şi era director soţul rubedeniei sale... — Fă-mi rost de două locuri, să văd şi eu spectacolul, — s‘a rugat într’o zi dricarul, de soţia comedianului în chestiune. — Cu plăcere. Când vine bărbatu-meu astăzi la masă, îi cer biletele. — Iţi mulţumesc foarte mult. Pot trece mâine pe la tine să-mi iau biletele ? — Da, da, treci. Sunt toată după amiaza acasă... A doua zi, d. L. M. are o înmormântare la cimitirul Sf. Vineri. După ce termină cu înmormântarea, se sue omul pe capra dricului şi se pregăteşte sa se întoarcă la sediul agenţiei sale funebre, pe Calea Moşilor.. Pe drum însă, îi vine o idee... Tot e în drum, să se abată şi pe la locuinţa comedianului, pentru a-şi ridica biletele. Şi stop cu dricul în faţa frumosului imobil de lângă podul Elefterie, unde locueşte comedianul despre care povefetim toate acestea.. Comedianul nostru tocmai trecea din dormitor în birou, cu intenţia de a scrie ceva, când, uitându-se pe fereastră, a dat cu ochii de dricul care se oprise în faţa casei... ! Vă puteţi închipui stupefacţia şi consternarea comedianului... O clipă mai târziu, sună soneria și iată-1 pe d. M. L., radios, în pragul ușei.. — Hai noroc ! Am venit după biletele alea... —• Bată-te Dumnezeu să te bată ! Cu dricul vii tu după bilete de favoare ?... — Păi ce era să mai dau bani la tramvay.. Tot eram în trecere... I I DEBUTANTELE DE LA ALHAMBRA Pentru noua stagiune pe care o va deschide peste câteva zile, și în vederea căreia pregătirile sunt în toiu, teatrul Alhambra a angajat o serie de elemente noui, în rândurile cărora o notă pitorească, de o inedită suavitate o aduc surorile Marga și Didona Rădulescu.. Două fetiţe. Două puştance. 18 ani, Margo; 16 ani, Didona. Două şcolăriţe sburdalnice şi simpatice care au abndonat băncile şcoalei şi s-au avântat cu un fermecător curaj pe câmpul de aprigă luptă al teatrului... Nicuşor Constantinescu, încântat de gratia, de hazul şi de farmecul lor copilăresc, se ocupă în mod special de ele, şi le învaţă de zor cum să nuanţeze cupletele, cum să se mişte pe scenă, etc., etc... Mai alaltăeri, Nicuşor Constantinescu a ţinut repetiţia în loc vreo jumătate de oră, pentru a pune la punct scena „Pisicilor“, în care rolurile sunt jucate de surorile Marga și Didona Rădulescu... — Mai aşteptăm ? l-a întrebat la un moment dat Toneanu. — Mai aşteptăm, a replicat zâmbind Nicuşor Constantinescu. Ce vrei, drrragă, anul ăsta nu mai am aici teatru, am Kindergarten !... NU SE ȘTIE DE UNDE SARE IEPURELE Este de acum cunoscută de toată lumea, „prietenia“ care s-a legat între o foarte en-vogue actriţă de revistă, — e suficient sa spunem că are patru amanţi şi toţi cu subvenţii generoase, — şi un tânăr student de la matematici... Faptul, odată aflat, a provocat o mare surprindere. Şi pe bună dreptate... Se ştia doar ca, ocupată cu... concesiunile ei sentimentalo-financiare, actriţa nu mai avea timp să iubească şi pe graţie. (Şi era celebru, în această privinţă, eşecul pe care l-a avut în faţa ei, unul din cei mai frumoşi masculi ai Capitalei, pictorul T.) De aceea, nimeni nu-şi poate explica modul cum a ajuns tânărul student s‘o cunoască şi mai cu seamă s‘o cucerească pe această atât de... preţioasă actriţă. După informaţiunile noastre, evenimentul acesta s‘ar datori unei... replici spirituale. Actriţa sa, ducea spre teatru... Tânărul o acostează. Actriţa se opreşte. Cei doi se privesc. Băiatul e nostim. — Domnişoară, — ştiţi unde e strada Primăverii ? — Nu ştiu! răspunse actriţa. — Atunci, — să vă arăt eu ! ...Actriţei i-a plăcut acest fel de a asalta o femeie şi... urmă-ile se cunosc ! ŞORICELUL CULISELOR Asta o ştiţi? INJURIE GRAVA Tuca, vărul lui Mitică, a internat divorţ soţiei lui. In faţa tribunalului, plictisit de a repeta mereu aceleaşi formule «stereotipe, Trică păşeşte lătăreţ şi abia reuşeşte preşedintele să-i scoată vorba din gură, cu cleştele. — Ce motiv de divorţ ai ? — Legal! — L'^gal, legal! Dar care anume ? • Injurie gravă. — Bun. Ce injurie ți-a adus ? — Mi-a spus vorbe de ocară. — Anume ? — Idiot. — Ilmunde ! Asta poate să nu fie tocmai o injurie. Depinde cum ți-a spus. N-a fost în glumă? Nu, serios. — Ei cum ? — Păi să vedeți ! Eu am venit acasă mai devreme ca de obiceiu. Intru în casă şi în odaia de culcare, pe o sofa, găsesc pe nevastă-mea pe genunchii unui şmecher. Zic: „Ecaterino, ce faci acolo, Ecaterino”! Dar ea zice: „Mă mai întrebi, idiotule !” AVOCATUL F. nu reprezintă numai o glorie a baroului şi nu e numai un arbitru necontestat al eleganţei bucureştene. Avocatul F. are şi multe, foarte multe manii. De pilda, un costum de haine nu-l ridică de la croitor, decât în ziua în care Salvarea l-a transportat pe biciul croitor la ospiciul de nebuni, înebunit — fireşte — de atâtea probe, contra-probe şi extra probe, pe care i le impunea de trei ori pe zi, — ca o doctorie — dificilul gust al ilustrului avocat. Mai are mania să-şi calce pantalonii sub saltea şi în sfârşit, ca cea mai pronunţată manie, e un pasionat amator al curselor. . : De aceea, e nelipsit de la hippodrom. Şi joacă, şi — bineînţeles — pierde. Acum două săptămâni distinsul avocat se văita unui prieten: — Mon cher !... Nu mai joc la cui se nici un ban ! Am pierdut destul.!... — Cu toate astea, par’că te văd Duminica viitoare că vii!... — Poate că nu mă cunoști!.. Să dea Dumnezeu să n’am parte de fericirea mea, dacă mai pun piciorul la curse... ...Dar, prima Duminică, avocatul F. era — bineînţeles — la curse. Prietenul său nu se putu abţine : — Bine, dragă!... Acum câteva zile te-ai jurat că nu mai joci.. După un moment de mândrie, F. îi răspunse : — Eh!.. Am jucat puţini.. ...ExtrarMinari sunt avocaţii, când vor să-ţi scoată ochii că tot ei au dreptate !... ARE OMUL DREPTATE! V‘am spus, îmi pare, întâmplarea tânărului bâlbâit care se propusese secretar al unui simpatic scriitor. O nouă savuroasă aventură i s’a întâmplat ori. Intâlnindu-1 pe redactorul nostru care a scris povestea bâlbâelei lui a avut proasta idee să-i ceară explicaţii. — Te., te., te., ro.. ro.. rog săsă.. să., re., re., tra.. tra.. tra.. tra.. crezi.. — Ce să fac ? i se răspunse, ceva cam înţepat. îndrăzneşte de mai repetă odată. — A., a., poi.. am... spu.. spus-o.. de., de., trei ori ! DOMNIŞOARA X. are 50 de ani şi tot atât de multe milioane. De aceea, întotdeauna a fost ţinta numeroşilor vânători de zestre. Păcat însă, că domnioara X. pe cât era de bogată, pe atât era şi de mofturoasă... Un demn reprezentant al monodului, al pantalonilor largi şi al poliţelor protestate, luându-şi inima în dinţi se prezintă pretenţioasei domnişoare, cerându-i mâna. Domnişoara X, după ce-l măsură prin face-a-main, îi spuse: — Regret, domnule, dar am mai refuzat încă pe mulţi, ca dumneata !... — Nu mă miră!.. Aţi avut destulă vreme pentru asta BRICIUL Talentatul poet are pe lângă cele trei volume de poezii, şi un drăgălaş băeţel, care e în clasa doua primară. Zilele trecute, poetul îşi cumpără un brici nou, fiindcă după calculele soţiei, bărbierul, îl costa zilnic „o avere". In dimineaţa următoare, după ce îşi săpuni toată fața, se pregătea să se radă. Dar, spre marea lui disperare, constată că briciul nu tăia de loc. Fulipe se adresă soției sale : — Dragă, dar briciul ăsta nu taie !.. . — Ei aşi.. N’ai să mă convingi acuma că barba ta e mai greu de tăiat decât creioanele pe care, Puiu, tot cu briciul ăsta, le-a ascuţit aseară !... INCENDIU O doamnă blondă, înaltă şi îmbrăcată într’un doliu impresionant se prezintă la directorul societăţii de asigurare: „Să ai să iei". Directorul se precipită îi face loc, pe trei scaune deodată, îi prezintă condoleanţe pe care le crede de rigoare după înfăţişarea îndoliată a doamnei şi o mângâie asigurând-o că va avea o slabă consolare în indemnitatea pe care o va primi de la societate. Apoi cercetează îndelung registrele : — Dar bine, doamnă, soţul dv. nu a fost asigurat la noi pentru viaţă, numai contra incendiului. — Tocmai, dar vezi, după dorinţa lui testamentară soţul meu a fost incinerat. TUŞEŞTE! Mitică a răcit şi tuşeşte puţin. Totuşi, ştiţi, paza bună... Astfel Mitică s‘a dus la un doctor, care l‘a ascultat, l’a pus să sufle, să nu răsufle, să tuşească, să zică trei trei şi aşa mai departe. Drept concluzie i-a dat un sirop de tuse și i-a spus să vie și a doua zi.. Mitică s‘a dus. — Ia să te văd, te-ai făcut bine? Dezbracă-te să te ascult. Mitică s‘a desbrăcat. — Răsuflă tare. Mitică a răsuflat. — Tuşeşte ! — Nu pot ! Dacă mi-ai dat ori siropul ăla contra tusei... SUPERSTIŢIE Masă mare la G. Nu se ştie bine ce prăznuesc oamenii, destul însă, că dau o masă copioasă, la care însă lipsesc două perosane şi aşa cum au rămas sunt treisprezece. G. e însă superstiţios până la furie. — Nu şed la masă nici mort, dacă suntem treisprezece, îi spune nevesti-si. — Ce vrei să facem acum târziu, pe cine să chem ? — Nu știu, treaba ta ? — Să trimit la mama ? — Cum?... Prefer să fim 13! Hai la masă. mmmm Afacere ultra-serioasa — Iţi spun eu că-i o afacere serioasă... sunt amestecați doi Senatori, un administrator financiar, un magistrat... — Şi cați ani de puşcărie o să mă coste?... S* & resco Titlul vă pare desigur curios. Ca să nu dibuiţi însă prea mult, vă spun de la început că e diminutivul numelui coanei Paraschiva — Tarsiţa Paraschivescu, — cunoscută sub această denumire scurtă... Ea însăşi ţine să i se spună : „Parasc«“.. Cu nimic nu se lasă mai uşor încântată decât cu acest nume de răsfăţat pe care ea singură şi l-a găsit. Spre complectare fin să vă spun că ea este soţia prietenului meu Ioniţu... Ioniţă Paraschivescu, impiegat C. F. R. clasa ’ntâia. Ca atare îl indică şi tăbliţa bronzată ce se află prinsă deasupra soneriei al cărei buton tocmai îl apăs. Mariţa, servitoarea, se lasă însă cam greu... Trrr ! !... Repet gestul de câteva ori. In sfârşit, Mariţa se îndură să vină să deschidă.. — A !.. Dvs. sunteţi conaşule?! Sărut mâna.. — Bună ziua !.. Iţi pare curios că mă vezi ?... — Da !.. — De ce ?.. — Din pricina orei nepotrivite.. E ora prânzului.. — Tocmai de aceea.. M‘a invitat D-l Ioniţă la masă.. — La masă ? !.. Nu ni s‘a comunicat nimic.. începui să am presimţiri rele.. — Nu e nimeni acasă ?.. — Numai coniţa... — Anunţă-mă.. — Imediat... Mariţa dispăru în dosul uşei, lăsându-mă în prag. Peste scurt timp reapăru : — Conița vă poftește.. Coana Parasco mă primi cu un aer destul de vesel, menit sa-mi risipească gândurile negre.. îmi întinse mâna cu amabilitate... Mă grăbii să depun un sărut respectuos.. — Ce vânt te aduce, prietene?, întrebarea mă năuci complect — Ioniță nu v-a spus nimic ?.. — Nu!.. — Nici Marița ?.. — Nici !.. Nu mai înțelegeam nimic... Să fi uitat prietenul meu să-i comunice ?.. Evident !... In consecință mă hotărîi sil nu desvălui adevărul... Lăsai lucrurile să meargă de la sine. — Cu ce ocazie pe la voi ?, repetă ea întrebarea. — Spre rușinea mea trebue să vă mărturisesc c’am venit din întâmplare.. Avui puţină treabă prin aceste locuri şi am intrat să dau bună-ziua prietenului meu Ioniţă.. Am ghinionul de a nu-l fi găsit acasă, — dar sunt fericit că pot face această urare soţiei sale... Coana Parasco se arătă măgulită.. Mă pofti să iau loc. — Ce face prietenul meu Ioniţă ?.. întrebai după o mică pauză. Parasco sari deodată de pe fotoliul la care o găsisem afundată ; sângele îi năvăli în obraz, şi-mi ţipă : — Te rog ! Dacă vrei să fim prieteni, nu-mi pomeni de Ioniţă.. E un „cochon“ de care nu mai vreau să aud... îngheţai, neştiind ce atitudine să iau... — Dar ce s-a întâmplat ? — Inchipueşte-ţi dragă !.. De când suntem căsătoriţi nu reuşesc să-l aduc pe calea cea bună „Calea cea bună ?“ Era ceva nou pentru mine. Ştiam că Ioniţă n avea păcate.. Il ştiam, din contră, om cumsecade, suflet ales şi soţ ideal.. — Are obiceiul să bea? întrebai. Nu !... Ştii prea bine ca nu.. — Cărţi joacă ?... — Nu !... — Vine noaptea târziu ?.. — Niciodată... — In cazul acesta nu Ud ce păcate ar avea care ar reclama aducerea, ca pe calea cea bună. Să-ţi spun eu : Sunt zece ani de când ne-am căsătorit. Zece ani de când îmi duc traiul cu ^ el. Zece ani de când îmi împle- tesc alături de dânsul visurile mele cele mai frumoase. Toate iluziile mele feciorelnice le-am închinat acestui păcă... L’o.imne iartă-mă!.. că eram să spun o vorbă mare... Zece ani în care timp i-am satisfăcut toate capriciile, — cerându-i în schimb un singur lucru : să nu mă strige Paraschiva!... Să-mi zică „Para. . c° ‘ !„. E o slăbiciune a mea... — Și?... • — S‘a încăpățânat !.. Să-l tai !.. Toată ziua Paraschiva în sus. Pa., vaschiva în jos... Nu-mi spune Parasco, de parcă Parasco ar avea ciumă. Azi m‘am supărat foc.. Tocmai vroia să-mi spuie de o invitație la masă... Paraschivo !.. începu el... Ei bine!.. Am văzut roșu înaintea ochilor... L’am dat afară... Cât p’aci să-i dau cu o vazî în cap.. Noroc că m‘am stăpâni la vreme, că făceam moarte de om... — De aceea coană Paras Pardon!.. .Coană Parasco! rămân eu flămând ? — ?... — Sigur !.. Ioniţă m’a invitt azi la masă. — Da !.. De ce nu spui, omule... Aşteaptă niţel.. Ioniţă trebue să vină.. De vreme ce ştie că te-a invitat, o să aducă probabil ceva din oraş, — şi atunci totul va fi în ordine.. Săracul Ioniţă, mă gândeam De ce s-o fi încăpăţânat ?.. Ia ştiam supus, blând, ascultător gata să facă pe plac nevestei sale... O bătaie în uşe mă trezi din gânduri.. — Cine-i ?.. întrebă Parasco.. — Eu sunt ! Ioniţă !.. îmi sun mâinile ocupate cu pachete... Deschide, Paraschivo !.. Am rămas stupefiat.. Ioniță era incorigibil. O clipă am avut pro sentimentul unei catastrofe.. Alergai repede la ușe, luând- o înaintea coanei Paraschiva ca se și repezise ca o leoaică fuioasă. — și-l trăsei după mine îi stradă, convins că-l salvam de- o moarte sigură... — Bine măi, nenorocitule ! Dece nu vrei să-i spus Parasent1 Dece încăpăţânarea asta pe tir ? — Pentru că și ca s‘a încap? t ânat... Cu ce ? — De când suntem căsătoriot „loriţă” mă strigă... — Dar cum vrei să-ți spun !? — .Jonny“ !.. — Da !.. Jonny!.. Și uu ire măcar s‘o spânzuri. De ac *etea!... N’am s‘o strig decât lh raschive... F. O. FASIAN !a80oooo<>e<»aeooo<!>ooo<>ooo<>ea<>ooooaooo«>«»ooceoooooocftoo A apărut Arhanghelul cu ariei de ceară (viaţa de flacără şi moartea de zăpadă a prinţului Operetei) Roman de Victor Eftimici