Rampa, mai 1938 (Anul 21, nr. 6016-6020)

1938-05-02 / nr. 6016

Pictor, desenator, poet şi scrii­tor — dar mai ales artist ~ d. Ion Petru Orleanu e un tânăr îndrăgostit de «Frumos» care a străbătut în lung şi lat Europa pentru a-şi satisface pasiunea de artă. Multilateral, preţios, cu un rafinament care dovede­­şte o cultură variată şi un de­votament exclusiv d. Ion Petru Orleanu prezintă în «Aventura vieneză» instantanee prinse în­­tr’o viață cosmopolită în care arta se îmbină cu plăcerea, cu­­rajul cu bravada, blazarea cu o elegantă depăşire a prejudecă­ţilor, egoismul cu o tinerească risipire de forță şi entuziasm. Eroii lui Ion Petru Orleanu sunt tineri din vremea de azi, cari alcătuesc acea pătură cos­­mopolită de supuşi ai Frumo­sului, ai Artei şi ai Bucuriilor liber culese, în orice prilej. Iar cadrul ne evocă atmosfera Vie­­nei, în care muzica şi arta dom­neau în suflete, în ritmul acela uşor care ezită între vals şi jazzband, între sentimentalism şi frenezie. «Aventura vieneză» e o ulti­mă imagine a unui oraş care a fost capitala muzicii şi a dra­gostei uşoare. L­a lumina felinarelor aprinse, verdele castanilor părea şi mai crud. Nouri cenuşii apăreau pes­te dealurile din depărtare iar statuele de pe frontoanele Par­lamentului porneau masive spre cealaltă culme, palatele Hofburgului. Turnul Primăriei ieşea ca o săgeată indicatoare de vânturi, din valurile verzi ale frunzelor picurânde de ploae. Pe Ring, tramvaele se fugăreau ocolind la nesfârşit acelaşi cerc. De pe terasele su­perioare, de la Hochhaus, ulti­mele sclipiri ale zilei sfârşite, erau redate oraşului prin fe­­rest­rele-vitrine. Se aprinseseră becurile la Burgtheater. Stu­denţii cu pantalonii de piele şi haine de in alb, aşteptau în pâlcuri să vadă «Egmont». Vân­­zătorii de ziare strigau cât îi lua gura: «Telegraf», «Telegraf» şi ploaia de vară stropea­ deodată toate patc­urile Vienei speriind porumbeii din piaţa Operei, a­­lungându-i pe cei din «Stadt­­park» de pe umărul lui Johan Strauss, făcând pe «Opering» să se refugieze toți trecătorii, la Imperial sau Grand-Hotel. Dan privea din fundul patu­­lui, pătratul miraculos al feres­trei deschise. Ar fi vrut să-și reia mâna pe care Hilde i-o a­­păsa ușor peste sânul ei. Căldu­ra corpului acela, aburit de dra­goste îi devenise brusc, exce­sivă. Şi-avea în acelaşi timp o oarecare jenă faţă de acea fată pe care acum trei ore o cunos­cuse în autobus. Deodată Hilde redevenise o streină. Nu ştia nici el de ce. In orice caz lui îi era i greu sa-i vorbească a­­cum- Şi tandreţea ei îl supăra puţin ca un joc nepermis Ceea ce vroise se întâmplase; acum avea impresia că i se făcea un şantaj moral. Totuşi, fata nu părea proastă. «Ce ciudat» îşi zicea Dan. «Iată o fată, pare-se, din burghe­zia vieneză- Nu e nici dactilo­grafă­, nici vânzătoare (dacă ar fi fost mi-ar fi spus imediat), mi-a răspuns de cum i-am vor­bit și a venit la mine cum ar fi venit o «fată» de pe Kartner­­strasse. Mi-a spus numele mic și-atât. Pare chiar citită­­o no­tă rea pentru ea, deviza îmi va fi totdeauna: «Fugi de intelec­tuale, nu știu să facă dragoste, sunt complicate, exigente şi termină totdeauna cu scene pa­­tetice». «Ce o fi găsit la mine» îşi spunea Dan cu ipocrizie (să­rutând-o uşor pe ochi, pentru a o face să nu-i citească gânduri­le), «abia a ajuns la mine şi era deja cu braţele ,după gâtul meu». «Şi totuşi, nu e o «căută­toare de aventuri»! «Dar îi lip­seşte ceva, ceva care prin asta îi dă o calitate rară, desigur asta este, nu e cochetă!» Intr’adevăr, la sutele de aven­turi avute de Dan în toată Eu­ropa nul cunoştea una singură în care femeia să nu se fi far­dat din nou «după»... Și iată că Hilde­.. . «Cheri (îşi lăsase capul să alunece jos, părul mângâiase pulpele lui Dan) spune-mi, de ce te cheamă «Dan»? — «Ah, pentru că e Un nume românesc». ~ «Dan chem! — «Hilde chérie»! («De­gea­ba», îşi zise Dan, lipseşte ela­nul)­~ «Hahaha!» (Hilde râdea cu un timbru grav aşa încât râsul avea ceva desnădăjduit în el), «chéri, ştii de ce râd?» «Pentru că te cheamă Dan ca pe poliți­ştii irlandezi!» «Chérie ai fost în Irlanda?» («Dumnezeule!» își zicea Dan. «cred ca peste câteva minute n am să mai fiu în stare să fac o astfel de conversație!... Și a­­fară plouă atât de frumos!»). ~ *Nu chéri, dar l-am citit pe O’Flaherty!» «L-a citit pe Liam O’Flaherty! Iată tee-mi trebuia mie,­­iată peste ce dai în autobus! Pariez că-mi va declama din «La jeune Parque» și-mi va destăinui că vrea să facă cinema!» Hilde râdea fericită. Ce extraordinar! Un român cu un nume irlan­dez! Și-un baia, tocmai cum năzuia să întâlnească frumos şi cam prostul cu pielea bine bronzată, cu ochii negri de o­­riental şi cu mult păr pe coapse şi piept. («In defintiv» îşi zicea ea, «nu putea şti asta în auto­bus, dar am ghicit după forma figurei şi mai ales după mâini­le lui păroase, mâini «bune» şi puternice ca două câini credin­cioşi­»).. Şi Hilde se strânse lângă Dan. «Are ochii de un albastru cenu­­şiu ca unele «ceruri» ale lui Van Gogh. «Ce­ ar fi să-i fac un portret? Asta înseamnă să o revăd, ceea ce atinge grav prin­cipiile mele, dar la urma urmei e destul de agreabilă...» $i Dan se plecase peste ea ca să se con­vingă. Ciudat, n­u.i putea citi gândurile deși, ea îl privea cu fidelitatea unei oglinzi. Părul ei, mătăsos, aproape roșcat­ îl mângâia ușor peste pulpe în sus iar capul Hildei se lăsa greu tocmai unde nu ar fi tre­buit. Dan simțea că slăbeşte Ştia că peste câteva minute va fi prea târziu. Şi cu un fatalism de slav, aştepta... — «Chéri (îl sărutase pe în­­cheetura şoldului) la ce te gân­deşti?» — «La tine, Hilde- La viaţa ta. Aşi vrea să ştiu cine eşti, unde trăeşti, ce faci în viaţă...» («Tre­ime să ies din patul ăsta afuri­sit» își zicea el «dacă mai stau știu ce se va întâmpla și nu tre­bue, să nu ne arătăm dornici de dragoste nici­odată). «Ași vrea să-ți fac un portret, Hilde! — «Dan chéri, cum, ești pic­tor?» — «Da, Hilde». — «Dar nu văd în odae nici un tablou». — «Chérie, tablourile sunt în mapa aceea, colo, în colț. Șe­valet nu am în călătorie, după cum ai observat poate că nu port nici lavalieră, nici­ plete, nici un ac de cravată cu o pale­tă de aur și mai ales, chérie, nu am creioane în buzunare nici­odată». — «Dan, chéri de ce vrei să-mi faci portretul?» — «Pentru că ai un «wp intere­sant! Au! Ce faci, Hilde? (II muşcase de pulpă. «Are prea mult temperament pentru mi­ne» își zise el. Dar i-am spus de portret, e prea târziu»). ~ «Știi cheri, cred că nu prea faci complimente femeilor». ~ «Te-a supărat propunerea mea, Hilde?» «De ce mă găsești «intere­santă» pentru pozat. Prefer să te dau­ pe tine decât să-ți po­zez cu acest cap «interesant». — «Chérie, nam­ vrut să te su­păr- Au!! Hi­lde! Iar?! ~ «Dan chéri ai prea mult păr... — «Hilde, va să zică nu-mi po­zezi- (Uf, ce fericire!). ~ «Ba da, chéri, am vrut nu­mai să te necăjesc.­.’'­ Devenise nervoasă. II săruta, se strângea în el şi cu dinţii ei de pisică în­cerca să înhaţe carnea cea mai tandră... Umbra serii câştigase trei sferturi din odae. Vasul «Seces­sion» de pe pian (un enorm Ro­­sendorfer de concert) avea­­lu­ciri aurii iar oglinda captase în cadrul ei baroc fantomele unei «perechi» Biedermayer, cele două portrete de familie, mân­dria «salonului» doamnei Stein­­bach­er, proprietăreasa ! Ceasul Primăriei bătuse opt­­(Și Dan trebuia să se întâlnea­scă cu Norbert O’Lara la Tren­­tini, restaurantul italian din Margaretenstrasse). — «Chéri, Danchen, e opt!» Și Hilde se trăsese departe de el. Imediat Dan simțise mulțu­­mirea unui corp eliberat, sen­zația plăcută de a avea oricând libertatea oricărei mișcări. ~ «Dar chéri, cred că trebue să plec?!» — Ah! De ce, e târziu? (asta spus cu moleșală doarece, mai ști, poate se va crede datoare). ~ «Da şi nu! «Tot am pierdut Opera! Şi astă seară cântă Schorr». — «Mai bine- Nu mai are vo­ce!» — «Chéri, Schorr e un mare cântăreţ. — «Baby! («Ai! îşi zise Dan, i-am spus «Baby» semn că în­cep să ţin puţin la ea. Totdea­­una atunci devin drăgăstos). «Ce ştii tu, Baby?» — «Danchen, învăț cântul de patru ani, cu Calvée«.. Va să făcă asta era.­­Viitoare cântă g­reaţă. Și Calvée e cea mai scum­păi profesoară. Deci nu se înșe­lase. Era o fată din buna bur­ghezie. Bine, dar atunci? «Hilde, când îmi pozezi? O spusese fără să vrea. Pen­tru că nu o mai avea atât de su­pusa lângă el. Pentru că de­oda­­iii îşi dăduse seama că ea nu era ca celelalte, ca aproape toate, căutând sau aventura sau o legătură şi mai pe urma cine ştie, chiar mai mult ci­ din con­tră, o fată,cu alte feluri în viaţa iubind probabil muzica aşa cum el iubea pictura- Şi atunci­­bine­înţeles, dragostea... Da, sigur, acesta era farmecul puţin sălbatec al ei, o fire li­beră şi probabil foarte mândra, numai o fată foarte mândră poate­­să se dea cum se dăduse Hilde, fără nici o precupeţire-Hilde se îmbrăca. Fără pri­viri în oglindă, îşi asvârlise bu­clele peste umeri şi acum îşi trecea rochia cu un gest atât de natural atât de animalic în­cât Dan simţise un val de sânge că-l năpădeşte pe faţă­ . — «Hilde, când ne vedem pen­tru portret? » «Danchen (îl săruta plecată peste perne ca o vizitatoare la un bolnav scump) ţi-am lăsat pe pian numele şi adresa mea. Şi numărul de telefon. Mâine nu se poate, e Duminecă Dar Luni, de vrei, viu iar. In orice caz telefonează-mi. Lebwohl, Dancheni Avea siguranţa tinereţii şi a purităţii. Pentru aceea la înce­put Dan crezuse. Dar acum! Vedea bine! Era ceva extraor­dinar, lipsa totală de prejude­căţi, de meschine calcule, atât de naturale totuşi în viaţa de toate zilele. Era la uşe, gata să iasă. — «Hilde, un moment, aşteap­­tă-mă să mă îmbrac şi să te con­duc». — «Chéri, nu-i nevoe. Cu­nosc drumul. «Au revoir». Mai pot prinde actul al doilea». Dan auzi uşa de la intrare. A­­poi imediat paşi pe culoar. De­sigur, doamna Steinbacher ie­şise sa vadă pe «ultima» din acea săptămână.­ O elevă a Calvee­ei, cine ar fi crezut! Şi Norbert care probabil aştepta­­«Să aştepte» declară sentenţios Dan examinându-şi corpu­l în oglindă cu trate luminile a­­pinse: «Să aştepte beţivul şi să se lege de chelnăriţe» (cu coada ochiului remarca la fe­reastra de peste drum iarăşi pe blonda de ieri şi alaltăeri). «Noi astăzi am descoperit un mărgăritar!» Şi drapat cu două prosoape. Dan se duse în odaia de bae pentru a-şi reface frăgezimea necesară unei nopţi vieneze ■ Din fundul sălii capul blond spălăcit al lui Norbert se deta­şa ca o boaie de păpădie. (Dan spunea la toţi că Norbert fara pălăria-i tiroleză, i-ar lua vântul tot părul)­Norbert O’Lara, juma­tate ir­landez, jumătate vienez repre­zentant al unei mari librării din Leipzig, doctor în filosofi® de la Sorbona, absolventul con­servatorului din Roma, divor­ţat la 27 de ani de o americană, poet, în ceasurile de odihnă, a­­dică mai totdeauna Norbert, un om misterios cu toate că nu as­cundea nimic. Din contră, făcea prea multe confidenţe. Toţi prietenii (şi Dumnezeu ştie câţi avea!) ţi cunoşteau aventurile de pretutindeni. Cunoştea lu­mea întreagă şi oamenii cei mai deosebiţi ca situaţie, naşte­re sau păreri. Dejuna cu jur­nalişti francezi apoi cina cu a­­genţi nazi. Traducea pe poeţii irlandezi în nemţeşte şi se fă­cea că nu pricepe englezeşte deşi ştia pe Shakespeare pe dinafară- înjura pe James Joy­ce ca trădător de Patrie d îl fă­cea în ascuns cadou lui Dan, un exemplar numerotat din «U­­lysses». La Viena locuia la un unch­iu al său, funcţionar la ministerul de interne. Totuşi nimeni nu cunoscuse pe unchi niciodată. Norbert de altfel își dispre­­ţia ruda pentru că spunea ea, orice binefacere este o dovadă de prostie sau înfumurare dar în ambele cazuri ceva josnic- Norbert cunoscuse pe Dan la un chef, într’un Keller de pe Faberstrasse- Era într'o noapte de iarnă. Dan se întorcea dela un dineu costumat și era însorit de mai mulţi prieteni ameri­cani şi englezi. Cum li se făcu­se pe drum sete, intraseră în primul Keller găsit­ Acolo, la o masă, o întreaga asociaţie spor­tivă sărbătorea o victorie de hockey sau aşa ceva. Apariţia grupului lui Dan, îi supuraseră deoarece «streinii» purtau cos­tume tiroleze. De fapt supăra­rea le fusese pentru că ii auzise­ră vorbind englezeşte ș i doui americani snobi făcuseră spi­rite pe socoteala vienezilor. Fu­seseră la doui paşi de o bătae monstră» când, adevărat «Deus ex machine» Norbert interve­nise la timp cu un mic discurs ţinut în dialectul vienez, dis­curs ce calmase toate spiritele şi făcuse să se nască o frăţie e­­femeră, sărbătorită apoi până în ziuă la o masă comună. Tratând oarecum de sus pe englezi, Norbert se împrieteni­se cu Dan. Ii dăduse adresă şi cum Dan uitase să se ducă să-l vadă, venise el într’o seară la Dan, în Stadiongasse, îl aștep­tase stând de vorbă cu doamna Steinbacher (pe care o cucerise cu desăvârșire) cântase la pian din Sacrlatti pentru Dan apoi îi făcuse cunoscut restaurantul Trentini. Trentini era pasiunea lui Nor­bert. Din trei motive- Pentru vinul de Chianti adevărat, pen­tru spaghetti­le a la Bolognese şi­ pentru cele două chelnăriţe Karla şi Juliska. Karla era o vieneză adevăra­tă, înăltă, blondă, cu o carnaţie roz-albă într’adevăr remarca­bilă. Şi de o prostie fără mar­­gini. Karla râdea mereu. Daca îi spuneai «Bună ziua Karl­a frumoasă vreme, râdea şi te privea galeş cu privirea com­­­plice.Tot ce i se spunea Karla interpreta ca un flirt special, pe care numai ea şi cel care-i vorbise, îl cunoşteau. Astfel că o escalopă mila­neză echivala cu un «te iu­besc» au o tartă cu zaboionî «te aştept la cinci în Prater». Julişka în ishimb era o un­guroaică cu pretenţii.. Bruna, micuţă, extrem de iute, era du­pă cum spunea Norbert «un couchage au paprika»! Nor­bert o, cucerise repede, atacân­d-o pe coarda patriotică. Ii de­clamase în ungureşte un poem de Ady şi-i spusese tot reperto­riul de poveşti picante pe ca­­re-l producea pe rând tuturor fetelor, fiecăreia în idiomul natal. , . .­­ Dan adoptase şi el restauran­tul. întâlnea acolo tot felul de artişti italieni, jurnalişti şi po­eţi leneşi a căror producţie se ridica la două trei poeme pe an. Veneau apoi unguroaice nostime şi italiene frumoase de care nu se putea apropia ni­meni. iii •: !■; ! Uh! Sub portretul încruntat al lui Mussolini, Norbert îi făcea sera­ne cu mâna. Karla îi asvârli odată cu «bu­nă seara» o astfel de ochiadă în­cât un strein venit prima dată la Trentini, la o masă alătura­tă, crezu că asistă la un înce­put de scenă. ~ «Dar, treime să începi cu «lazagne verdi». (Norbert toc­­mai se lupta cu o porţie uriaşă inundată­ în parmezan)­­«sigur c ai fost cu vre­ o fată, ai ochii traşi şi un aer mulţumit»..­. «Domnul Dan vrea întâi vermut, nu-i aşa», spuse Julis- Kn oferindu-i paharul plin cu cinzano. * w j . — «Dan, am să-ţi prezint astă seară un prieten extraordinar. Este compozitor. Mare admira­tor al lui Hindemith- Ei, ce zici?!». — «Bine, să-l auzim». — «Trebue să sosească. Ştii, stă tocmai la Grinzing.­.». (Citiţi continuarea în numă­r viitor). Romanul „Rampei ”­ Text și desene Aventura de Ion Petru Orleanu vieneză RAMPA reclama folosită de unii editori pentru lansarea volumelor publicate de ei depăşeşte uneori limitele bunului simţ. Ni se spune astfel că un ro­man al unei tinere scriitoare a­­minteşte de cele mai bune pa­gini din opera lui.... Tolstoi sau că o­ producţie literară a unui scriitor nou cu pseudonim de boer se aseamănă cu romanele lui­ Walter Scott (dacă nu le întrece). Pe cine crede că înşeală edi­­torul cu pricina? Publicul nu se lasă ademenit de asemenea comparaţii ale unui spirit mic, cu pretenţii marii Cel mai bun mijloc pentru lansarea unui vo­lum e probitatea editorului. Ast­fel de formule exagerate strică mai mult decât folosesc şi ara­tă că simţul ridicolului lipseşte unora dintre aceia cari deţin conducerea caselor de editură. Puţină măsură şi mai mult bun simţ n’ar strica editorului nostru care pentru că e mic de statură, crede că seamănă cu­ Napoleon! , „­­ tinerii­ ­ redactori ai «Universului lite­rar» se recomandă unii pe alţii publicului în termeni cel puţin amuzanţi. Iată, de pilda, cum îl prezintă d- Radu Sterescu pe un coleg al său (de liceu?): «Tânărul, simpaticul (sic) şi talentatul (desigur!) nostru co­­laborator d. Vintilă Horia se găseşte actualmente (!) în plină ofensivă culturală şi beletris­tică». O fi d. Vintilă Horia simpatic. o fi şi talentat. Dar «esseurile, nuvelele» şi «poeziile» sale ca­re «apar zilnic şi hebdomadar» (cum vine asta?!) «în ziare şi reviste» pot constitui o «ofen­sivă şi culturală şi beletristică» în acelaş timp? N’aveţi impresia că d. Stere­­scu a vurt să-i joace o farsa tânărului, simpaticului şi talen­­tatului său coleg? Aşa, ca să ne amuze şi pe noi! Aşteptăm veşti noi despre «o­­fensiva culturală şi beletristic­­­că» a d-lui Horia care publică «zilnic și hebdomadar» (sic) «es­­seuri, nuvele și poezii». TOBOGAN *♦*­­» O««»«) ♦♦♦♦[§ LUNI 2 MAI 1938

Next