Rampa, mai 1938 (Anul 21, nr. 6016-6020)
1938-05-02 / nr. 6016
Pictor, desenator, poet şi scriitor — dar mai ales artist ~ d. Ion Petru Orleanu e un tânăr îndrăgostit de «Frumos» care a străbătut în lung şi lat Europa pentru a-şi satisface pasiunea de artă. Multilateral, preţios, cu un rafinament care dovedeşte o cultură variată şi un devotament exclusiv d. Ion Petru Orleanu prezintă în «Aventura vieneză» instantanee prinse într’o viață cosmopolită în care arta se îmbină cu plăcerea, curajul cu bravada, blazarea cu o elegantă depăşire a prejudecăţilor, egoismul cu o tinerească risipire de forță şi entuziasm. Eroii lui Ion Petru Orleanu sunt tineri din vremea de azi, cari alcătuesc acea pătură cosmopolită de supuşi ai Frumosului, ai Artei şi ai Bucuriilor liber culese, în orice prilej. Iar cadrul ne evocă atmosfera Vienei, în care muzica şi arta domneau în suflete, în ritmul acela uşor care ezită între vals şi jazzband, între sentimentalism şi frenezie. «Aventura vieneză» e o ultimă imagine a unui oraş care a fost capitala muzicii şi a dragostei uşoare. La lumina felinarelor aprinse, verdele castanilor părea şi mai crud. Nouri cenuşii apăreau peste dealurile din depărtare iar statuele de pe frontoanele Parlamentului porneau masive spre cealaltă culme, palatele Hofburgului. Turnul Primăriei ieşea ca o săgeată indicatoare de vânturi, din valurile verzi ale frunzelor picurânde de ploae. Pe Ring, tramvaele se fugăreau ocolind la nesfârşit acelaşi cerc. De pe terasele superioare, de la Hochhaus, ultimele sclipiri ale zilei sfârşite, erau redate oraşului prin ferestrele-vitrine. Se aprinseseră becurile la Burgtheater. Studenţii cu pantalonii de piele şi haine de in alb, aşteptau în pâlcuri să vadă «Egmont». Vânzătorii de ziare strigau cât îi lua gura: «Telegraf», «Telegraf» şi ploaia de vară stropea deodată toate patcurile Vienei speriind porumbeii din piaţa Operei, alungându-i pe cei din «Stadtpark» de pe umărul lui Johan Strauss, făcând pe «Opering» să se refugieze toți trecătorii, la Imperial sau Grand-Hotel. Dan privea din fundul patului, pătratul miraculos al ferestrei deschise. Ar fi vrut să-și reia mâna pe care Hilde i-o apăsa ușor peste sânul ei. Căldura corpului acela, aburit de dragoste îi devenise brusc, excesivă. Şi-avea în acelaşi timp o oarecare jenă faţă de acea fată pe care acum trei ore o cunoscuse în autobus. Deodată Hilde redevenise o streină. Nu ştia nici el de ce. In orice caz lui îi era i greu sa-i vorbească acum- Şi tandreţea ei îl supăra puţin ca un joc nepermis Ceea ce vroise se întâmplase; acum avea impresia că i se făcea un şantaj moral. Totuşi, fata nu părea proastă. «Ce ciudat» îşi zicea Dan. «Iată o fată, pare-se, din burghezia vieneză- Nu e nici dactilografă, nici vânzătoare (dacă ar fi fost mi-ar fi spus imediat), mi-a răspuns de cum i-am vorbit și a venit la mine cum ar fi venit o «fată» de pe Kartnerstrasse. Mi-a spus numele mic și-atât. Pare chiar citităo notă rea pentru ea, deviza îmi va fi totdeauna: «Fugi de intelectuale, nu știu să facă dragoste, sunt complicate, exigente şi termină totdeauna cu scene patetice». «Ce o fi găsit la mine» îşi spunea Dan cu ipocrizie (sărutând-o uşor pe ochi, pentru a o face să nu-i citească gândurile), «abia a ajuns la mine şi era deja cu braţele ,după gâtul meu». «Şi totuşi, nu e o «căutătoare de aventuri»! «Dar îi lipseşte ceva, ceva care prin asta îi dă o calitate rară, desigur asta este, nu e cochetă!» Intr’adevăr, la sutele de aventuri avute de Dan în toată Europa nul cunoştea una singură în care femeia să nu se fi fardat din nou «după»... Și iată că Hilde.. . «Cheri (îşi lăsase capul să alunece jos, părul mângâiase pulpele lui Dan) spune-mi, de ce te cheamă «Dan»? — «Ah, pentru că e Un nume românesc». ~ «Dan chem! — «Hilde chérie»! («Degeaba», îşi zise Dan, lipseşte elanul)~ «Hahaha!» (Hilde râdea cu un timbru grav aşa încât râsul avea ceva desnădăjduit în el), «chéri, ştii de ce râd?» «Pentru că te cheamă Dan ca pe polițiştii irlandezi!» «Chérie ai fost în Irlanda?» («Dumnezeule!» își zicea Dan. «cred ca peste câteva minute n am să mai fiu în stare să fac o astfel de conversație!... Și afară plouă atât de frumos!»). ~ *Nu chéri, dar l-am citit pe O’Flaherty!» «L-a citit pe Liam O’Flaherty! Iată tee-mi trebuia mie,iată peste ce dai în autobus! Pariez că-mi va declama din «La jeune Parque» și-mi va destăinui că vrea să facă cinema!» Hilde râdea fericită. Ce extraordinar! Un român cu un nume irlandez! Și-un baia, tocmai cum năzuia să întâlnească frumos şi cam prostul cu pielea bine bronzată, cu ochii negri de oriental şi cu mult păr pe coapse şi piept. («In defintiv» îşi zicea ea, «nu putea şti asta în autobus, dar am ghicit după forma figurei şi mai ales după mâinile lui păroase, mâini «bune» şi puternice ca două câini credincioşi»).. Şi Hilde se strânse lângă Dan. «Are ochii de un albastru cenuşiu ca unele «ceruri» ale lui Van Gogh. «Ce ar fi să-i fac un portret? Asta înseamnă să o revăd, ceea ce atinge grav principiile mele, dar la urma urmei e destul de agreabilă...» $i Dan se plecase peste ea ca să se convingă. Ciudat, nu.i putea citi gândurile deși, ea îl privea cu fidelitatea unei oglinzi. Părul ei, mătăsos, aproape roșcat îl mângâia ușor peste pulpe în sus iar capul Hildei se lăsa greu tocmai unde nu ar fi trebuit. Dan simțea că slăbeşte Ştia că peste câteva minute va fi prea târziu. Şi cu un fatalism de slav, aştepta... — «Chéri (îl sărutase pe încheetura şoldului) la ce te gândeşti?» — «La tine, Hilde- La viaţa ta. Aşi vrea să ştiu cine eşti, unde trăeşti, ce faci în viaţă...» («Treime să ies din patul ăsta afurisit» își zicea el «dacă mai stau știu ce se va întâmpla și nu trebue, să nu ne arătăm dornici de dragoste niciodată). «Ași vrea să-ți fac un portret, Hilde! — «Dan chéri, cum, ești pictor?» — «Da, Hilde». — «Dar nu văd în odae nici un tablou». — «Chérie, tablourile sunt în mapa aceea, colo, în colț. Șevalet nu am în călătorie, după cum ai observat poate că nu port nici lavalieră, nici plete, nici un ac de cravată cu o paletă de aur și mai ales, chérie, nu am creioane în buzunare niciodată». — «Dan, chéri de ce vrei să-mi faci portretul?» — «Pentru că ai un «wp interesant! Au! Ce faci, Hilde? (II muşcase de pulpă. «Are prea mult temperament pentru mine» își zise el. Dar i-am spus de portret, e prea târziu»). ~ «Știi cheri, cred că nu prea faci complimente femeilor». ~ «Te-a supărat propunerea mea, Hilde?» «De ce mă găsești «interesantă» pentru pozat. Prefer să te dau pe tine decât să-ți pozez cu acest cap «interesant». — «Chérie, nam vrut să te supăr- Au!! Hilde! Iar?! ~ «Dan chéri ai prea mult păr... — «Hilde, va să zică nu-mi pozezi- (Uf, ce fericire!). ~ «Ba da, chéri, am vrut numai să te necăjesc..’' Devenise nervoasă. II săruta, se strângea în el şi cu dinţii ei de pisică încerca să înhaţe carnea cea mai tandră... Umbra serii câştigase trei sferturi din odae. Vasul «Secession» de pe pian (un enorm Rosendorfer de concert) avealuciri aurii iar oglinda captase în cadrul ei baroc fantomele unei «perechi» Biedermayer, cele două portrete de familie, mândria «salonului» doamnei Steinbacher, proprietăreasa ! Ceasul Primăriei bătuse opt(Și Dan trebuia să se întâlnească cu Norbert O’Lara la Trentini, restaurantul italian din Margaretenstrasse). — «Chéri, Danchen, e opt!» Și Hilde se trăsese departe de el. Imediat Dan simțise mulțumirea unui corp eliberat, senzația plăcută de a avea oricând libertatea oricărei mișcări. ~ «Dar chéri, cred că trebue să plec?!» — Ah! De ce, e târziu? (asta spus cu moleșală doarece, mai ști, poate se va crede datoare). ~ «Da şi nu! «Tot am pierdut Opera! Şi astă seară cântă Schorr». — «Mai bine- Nu mai are voce!» — «Chéri, Schorr e un mare cântăreţ. — «Baby! («Ai! îşi zise Dan, i-am spus «Baby» semn că încep să ţin puţin la ea. Totdeauna atunci devin drăgăstos). «Ce ştii tu, Baby?» — «Danchen, învăț cântul de patru ani, cu Calvée«.. Va să făcă asta era.Viitoare cântă greaţă. Și Calvée e cea mai scumpăi profesoară. Deci nu se înșelase. Era o fată din buna burghezie. Bine, dar atunci? «Hilde, când îmi pozezi? O spusese fără să vrea. Pentru că nu o mai avea atât de supusa lângă el. Pentru că deodaiii îşi dăduse seama că ea nu era ca celelalte, ca aproape toate, căutând sau aventura sau o legătură şi mai pe urma cine ştie, chiar mai mult ci din contră, o fată,cu alte feluri în viaţa iubind probabil muzica aşa cum el iubea pictura- Şi atuncibineînţeles, dragostea... Da, sigur, acesta era farmecul puţin sălbatec al ei, o fire liberă şi probabil foarte mândra, numai o fată foarte mândră poatesă se dea cum se dăduse Hilde, fără nici o precupeţire-Hilde se îmbrăca. Fără priviri în oglindă, îşi asvârlise buclele peste umeri şi acum îşi trecea rochia cu un gest atât de natural atât de animalic încât Dan simţise un val de sânge că-l năpădeşte pe faţă . — «Hilde, când ne vedem pentru portret? » «Danchen (îl săruta plecată peste perne ca o vizitatoare la un bolnav scump) ţi-am lăsat pe pian numele şi adresa mea. Şi numărul de telefon. Mâine nu se poate, e Duminecă Dar Luni, de vrei, viu iar. In orice caz telefonează-mi. Lebwohl, Dancheni Avea siguranţa tinereţii şi a purităţii. Pentru aceea la început Dan crezuse. Dar acum! Vedea bine! Era ceva extraordinar, lipsa totală de prejudecăţi, de meschine calcule, atât de naturale totuşi în viaţa de toate zilele. Era la uşe, gata să iasă. — «Hilde, un moment, aşteaptă-mă să mă îmbrac şi să te conduc». — «Chéri, nu-i nevoe. Cunosc drumul. «Au revoir». Mai pot prinde actul al doilea». Dan auzi uşa de la intrare. Apoi imediat paşi pe culoar. Desigur, doamna Steinbacher ieşise sa vadă pe «ultima» din acea săptămână. O elevă a Calveeei, cine ar fi crezut! Şi Norbert care probabil aştepta«Să aştepte» declară sentenţios Dan examinându-şi corpul în oglindă cu trate luminile apinse: «Să aştepte beţivul şi să se lege de chelnăriţe» (cu coada ochiului remarca la fereastra de peste drum iarăşi pe blonda de ieri şi alaltăeri). «Noi astăzi am descoperit un mărgăritar!» Şi drapat cu două prosoape. Dan se duse în odaia de bae pentru a-şi reface frăgezimea necesară unei nopţi vieneze ■ Din fundul sălii capul blond spălăcit al lui Norbert se detaşa ca o boaie de păpădie. (Dan spunea la toţi că Norbert fara pălăria-i tiroleză, i-ar lua vântul tot părul)Norbert O’Lara, jumatate irlandez, jumătate vienez reprezentant al unei mari librării din Leipzig, doctor în filosofi® de la Sorbona, absolventul conservatorului din Roma, divorţat la 27 de ani de o americană, poet, în ceasurile de odihnă, adică mai totdeauna Norbert, un om misterios cu toate că nu ascundea nimic. Din contră, făcea prea multe confidenţe. Toţi prietenii (şi Dumnezeu ştie câţi avea!) ţi cunoşteau aventurile de pretutindeni. Cunoştea lumea întreagă şi oamenii cei mai deosebiţi ca situaţie, naştere sau păreri. Dejuna cu jurnalişti francezi apoi cina cu agenţi nazi. Traducea pe poeţii irlandezi în nemţeşte şi se făcea că nu pricepe englezeşte deşi ştia pe Shakespeare pe dinafară- înjura pe James Joyce ca trădător de Patrie d îl făcea în ascuns cadou lui Dan, un exemplar numerotat din «Ulysses». La Viena locuia la un unchiu al său, funcţionar la ministerul de interne. Totuşi nimeni nu cunoscuse pe unchi niciodată. Norbert de altfel își dispreţia ruda pentru că spunea ea, orice binefacere este o dovadă de prostie sau înfumurare dar în ambele cazuri ceva josnic- Norbert cunoscuse pe Dan la un chef, într’un Keller de pe Faberstrasse- Era într'o noapte de iarnă. Dan se întorcea dela un dineu costumat și era însorit de mai mulţi prieteni americani şi englezi. Cum li se făcuse pe drum sete, intraseră în primul Keller găsit Acolo, la o masă, o întreaga asociaţie sportivă sărbătorea o victorie de hockey sau aşa ceva. Apariţia grupului lui Dan, îi supuraseră deoarece «streinii» purtau costume tiroleze. De fapt supărarea le fusese pentru că ii auziseră vorbind englezeşte ș i doui americani snobi făcuseră spirite pe socoteala vienezilor. Fuseseră la doui paşi de o bătae monstră» când, adevărat «Deus ex machine» Norbert intervenise la timp cu un mic discurs ţinut în dialectul vienez, discurs ce calmase toate spiritele şi făcuse să se nască o frăţie efemeră, sărbătorită apoi până în ziuă la o masă comună. Tratând oarecum de sus pe englezi, Norbert se împrietenise cu Dan. Ii dăduse adresă şi cum Dan uitase să se ducă să-l vadă, venise el într’o seară la Dan, în Stadiongasse, îl așteptase stând de vorbă cu doamna Steinbacher (pe care o cucerise cu desăvârșire) cântase la pian din Sacrlatti pentru Dan apoi îi făcuse cunoscut restaurantul Trentini. Trentini era pasiunea lui Norbert. Din trei motive- Pentru vinul de Chianti adevărat, pentru spaghettile a la Bolognese şi pentru cele două chelnăriţe Karla şi Juliska. Karla era o vieneză adevărată, înăltă, blondă, cu o carnaţie roz-albă într’adevăr remarcabilă. Şi de o prostie fără margini. Karla râdea mereu. Daca îi spuneai «Bună ziua Karla frumoasă vreme, râdea şi te privea galeş cu privirea complice.Tot ce i se spunea Karla interpreta ca un flirt special, pe care numai ea şi cel care-i vorbise, îl cunoşteau. Astfel că o escalopă milaneză echivala cu un «te iubesc» au o tartă cu zaboionî «te aştept la cinci în Prater». Julişka în ishimb era o unguroaică cu pretenţii.. Bruna, micuţă, extrem de iute, era după cum spunea Norbert «un couchage au paprika»! Norbert o, cucerise repede, atacând-o pe coarda patriotică. Ii declamase în ungureşte un poem de Ady şi-i spusese tot repertoriul de poveşti picante pe care-l producea pe rând tuturor fetelor, fiecăreia în idiomul natal. , . . Dan adoptase şi el restaurantul. întâlnea acolo tot felul de artişti italieni, jurnalişti şi poeţi leneşi a căror producţie se ridica la două trei poeme pe an. Veneau apoi unguroaice nostime şi italiene frumoase de care nu se putea apropia nimeni. iii •: !■; ! Uh! Sub portretul încruntat al lui Mussolini, Norbert îi făcea serane cu mâna. Karla îi asvârli odată cu «bună seara» o astfel de ochiadă încât un strein venit prima dată la Trentini, la o masă alăturată, crezu că asistă la un început de scenă. ~ «Dar, treime să începi cu «lazagne verdi». (Norbert tocmai se lupta cu o porţie uriaşă inundată în parmezan)«sigur c ai fost cu vre o fată, ai ochii traşi şi un aer mulţumit»... «Domnul Dan vrea întâi vermut, nu-i aşa», spuse Julis- Kn oferindu-i paharul plin cu cinzano. * w j . — «Dan, am să-ţi prezint astă seară un prieten extraordinar. Este compozitor. Mare admirator al lui Hindemith- Ei, ce zici?!». — «Bine, să-l auzim». — «Trebue să sosească. Ştii, stă tocmai la Grinzing..». (Citiţi continuarea în număr viitor). Romanul „Rampei ” Text și desene Aventura de Ion Petru Orleanu vieneză RAMPA reclama folosită de unii editori pentru lansarea volumelor publicate de ei depăşeşte uneori limitele bunului simţ. Ni se spune astfel că un roman al unei tinere scriitoare aminteşte de cele mai bune pagini din opera lui.... Tolstoi sau că o producţie literară a unui scriitor nou cu pseudonim de boer se aseamănă cu romanele lui Walter Scott (dacă nu le întrece). Pe cine crede că înşeală editorul cu pricina? Publicul nu se lasă ademenit de asemenea comparaţii ale unui spirit mic, cu pretenţii marii Cel mai bun mijloc pentru lansarea unui volum e probitatea editorului. Astfel de formule exagerate strică mai mult decât folosesc şi arată că simţul ridicolului lipseşte unora dintre aceia cari deţin conducerea caselor de editură. Puţină măsură şi mai mult bun simţ n’ar strica editorului nostru care pentru că e mic de statură, crede că seamănă cu Napoleon! , „ tinerii redactori ai «Universului literar» se recomandă unii pe alţii publicului în termeni cel puţin amuzanţi. Iată, de pilda, cum îl prezintă d- Radu Sterescu pe un coleg al său (de liceu?): «Tânărul, simpaticul (sic) şi talentatul (desigur!) nostru colaborator d. Vintilă Horia se găseşte actualmente (!) în plină ofensivă culturală şi beletristică». O fi d. Vintilă Horia simpatic. o fi şi talentat. Dar «esseurile, nuvelele» şi «poeziile» sale care «apar zilnic şi hebdomadar» (cum vine asta?!) «în ziare şi reviste» pot constitui o «ofensivă şi culturală şi beletristică» în acelaş timp? N’aveţi impresia că d. Sterescu a vurt să-i joace o farsa tânărului, simpaticului şi talentatului său coleg? Aşa, ca să ne amuze şi pe noi! Aşteptăm veşti noi despre «ofensiva culturală şi beletristiccă» a d-lui Horia care publică «zilnic și hebdomadar» (sic) «esseuri, nuvele și poezii». TOBOGAN *♦*» O««»«) ♦♦♦♦[§ LUNI 2 MAI 1938