Rampa, ianuarie 1942 (Anul 2, nr. 6-9)
1942-01-04 / nr. 6
Anul îl l\!o. 6 IO psimSme 1© LI TEATRALA*« CIMCMATOGRAFICX Director: GEORGE GREGORIAN Redacţia şi Administraţia Calea Victoriei No. 31 etaj I TELEFOANE; Redacţia : 4.47.69 Administraţia : 5.44.94 *» aa *»■ — ■ ..... ABONAMENTE : 300 lei particulari 1000 lei instituţii 5000 lei abonamente cu publicitate D acă ne uităm bine, toată Poetica lui Aristotel nu face la capitolul teatrului cât două cuvinte pe care un oarecare prinţ le spune unui actor. Lăsând la o parte făptui că Aristotel nu ne spune niminc despre comedie (şi aceasta fie din pricină că fragmentul s'a pierdut, fie mai ales fiindcă Aristotel moare (322 în. Hr.) când Menandru, fondatorul comediei de moravuri, nu avea mai mult de 20 de ani, totul se reduce la câteva platitudini esteto-pedagogice despre „imitaţie", „unităţi", „purgaţia" prin artă, care azi ne fac să adormim pe picioare. Recunosc valoarea în timp, şi nu cred că-i politicos să polemizez cu Aristotel... Dar tot în timp a scris şi Shakespeare, numai că atât teatrul, cât şi teoria sa despre teatru, sunt de azi, pe când celelalte foarte de demult... In Hamlet nu pricepem un lucru : de ce, după ce Actorul Prim spune tirada Hecubei, Hamlet se dedă la un întreg monolog în care-1 preamăreşte pentru chipul „simţit" în care a jucat o durere aşa de streină de el ; iar apoi, când acelaş actor este pe punctul să joace Omorul lui Gonzago, acelaş prinţ îi face o straşnică morală, îl invită „să nu zbiere, fiindcă altfel punea mai bine pe crainicul orașului", să nu tae aerul cu mâinile, ca o moară de vânt", — cu un cuvânt, să nu joace pentru galerie. Ce-a intervenit, ca un actor ideal cinci minute mai înainte, să fie așa de detestabil, după ? A intervenit una din multele neglijente ale genialului Will. Teatrul său avea un teatru rival (Compania Lordului Admiral). La acest teatru excela un mare cabotin, Edward Alleyn, rivalul lui Burbadge, creatorul lui Hamlet. Acest Alleyn e actorul „cu o perucă mare cât o clae de fân" şi cu „o pădure de pene", denunțat. Fiindcă el se purta așa. Dar batjocorindu-l, intempestivul Shakespeare uita că o face în persoana aceluiaș actor pe care cinci minute înainte îl elogiase ! Shakespeare — spun criticii — avea o detestabilă părere despre inteligența critică a publicului său. De aceia nu se obosea nici măcar să corecteze scăpări care au rămas de pomină. Să-l iertăm şi de data aceasta , mai ales că ieşirea lui dezordonată împotriva lui Alleyn i-a prilejuit cea mai bună definiţie a teatrului. „Căci orice trece măsura —spune Hamlet, Actorului Prim — iese din slujba actorului, al cărui rost a fost şi este: să pună Naturei oglinda în faţă, să arate virtuţei propriile ei trăsături, ticălo-şiei, icoana ei adevărată, vremei şi moravurilor, chipul şi asemănarea". Cu aerul că dă numai o definiţie a artei actoriceşti, Shakespeare acoperă cu aceste cuvinte tot câmpul dramei. Că teatrul e o icoană a Naturei ne-o mai spusese şi Aristotel, deşi nu aşa de frumos. Dar Shakespeare mai are un cuvânt: chipul di asemănarea vremei. La aşa ceva Aristotel nu se gândise, fiindcă la vremea aceia — cum am spus — Menandru nu debutase încă. Shakespeare nu din pricina lui Menandru (fiindcă nici dânsul nu-l cunoştea), dar fiindcă era Shakespeare, defineşte natura, şi epuizează sensul dramei cu acest adaos. De la dânsul, cât timp va fi teatru, drama va însemna: a) icoană a naturei; b) icoană a vremei. E puţin în aparenţă, e tot în fond. Luaţi toată drama universală şi o veţi vedea înşiruiindu-se, în creaţie şi valoare, pe această dublă linie : Teatru intemporal, care este expresia naturii omeneşti, şi prin aceasta: creaţie, poezie. Teatru temporal, care este simplă imitaţie a vremei, o fotografie de ocazie. Elizabetanii, cu un sens nou al omului, dăruit de Renaştere, ne-au dat, în frunte cu Shakespeare, teatru - expresie. Superficialii autori ai comediei de moravuri din sec. 17, în frunte cu Congreve, (şi după el Sheridan, în veacul 18) ne-au dat fotografia unei lumi de salon care a fost. In vremea noastră Dumas-Fiul, cu bulevardier sentimentalism pentru cocota virtuoasă, ne-a dat teatru-fotografie. Ibsen, Strindberg : teatru-expresie, sens perenial al omului modern. La fel convenţionalul Arthur Pinero, faţă de Oscar Wilde ; Somerset Maugham, faţă de adâncul Bernard Shaw , St. John Ervine, Coward, Milne, faţă de Claudel, Andreev, Toller, Synge sau Pirandello. Urmăriţi pe linia aceasta teatrul contemporan, şi-l veţi înţelege mai bine. Datorită lui Shakespeare ! In porumbişte de I. GR. PERIEŢEANU Mi-aminte : seara-aceia ruginie, Viselnicul huceag de păpuşoi, Ce’n mreajă-i ne ’nşfăcă pe amândoi. Foşnind uşor câmpeana-i melodie. — Te strecurai printre strujeni, mlădie, Purtând catrinţă şi sovon de foi; Iar bulgării, sub paşii tăi vioi, Se prefăcea în fulg de păpădie. — Când, puse frâu colindului sprinţar Un trunchiu de floarea-soarelui, jitar Cu brâu ţepos şi cuşma ’nvâlvorată. Tustrei căzurăm în tarla, brăţiş Şi n’am să uit, sburdalnică ,surată, Nici când, răsvala noastră din frunziş. Cele două teatre - BERNARD SHAW de DRAGOŞ PROTOPOPESCU despre felul Adevăruri Ziariştii în lipsă de subiecte, nu-mi dau răgaz cu interviewurile. Sunt, întrebat: cum îmi scriu piesele ? Cu styloul şi stenografie, domnilor! Le scriu cum îmi vin în minte dar lucrez în anumite ore, şi numai într’un anumit timp, între micul dejun şi prânz. Atât. Dime înţeles n’am ,,favorite" printre piesele mele,. Doar nu sunt căi de curse ! N’am vreme să-mi mai bat capul cu ele, odată sfârşite şi lansate. Piesele mele încep în treizeci şi şase de feluri. Se întâmplă să mă aşez la masa de lucru fără să am vreo idee în cap, deşi trebue neapărat să scriu o piesă. Ideile vin, însă, repede şi piesa se încropeşte, admirabil chiar. Cu o singură condiţie : să nu abordez un subiect antipatic şi să nu brodez pe o canava artificială. Cele mai multe din piesele mele naturale au ca punct de plecare o situaţie dramatică. Iar piesa nu-i decât un mijloc de desfăşurare. Altfel Discipolul Diavolului s’a desvoltat, în jurul unei situaţii. La fel : Pygmalion şi Cealaltă insulă a lui John Bull. Dar James Barrie a descoperit imediat că atunci când intru în miezul intrigii, am lăsat, situaţia la o parte : a dispărut, sărmana între culise... Vin apoi piesele „a these”. Iată : Back to Methuselah pune în acţiune ideia că felul nostru de ,a fi este influenţat nu de propria noastră experienţă dar de ceea ce auzim şi că viaţa nu-i atât de lungă ca s’o luăm în serios. Timpul ce-mi este necesar ca să scriu o piesă depinde de lungime şi de complicaţia organizării scenice. Şi deasemeni de calitatea lucrării. Lungimea la modă pentru o piesă destinată celor mai scumpe fotoliuri de la „West End” este de 18.000 cuvinte. Piesele scrise pentru un auditoriu ideal, pentru staturi plătite shilling şi pentru galerie sunt cu o treime şi chiar cu o jumătate mai lungi. Foticularii cari întrebuinţează fraze meşteşugite, dar care nu se obosesc să gândească, pot scrie zilnic mii de cuvinte, ajutându-se mai mult sau mai puţin cu băutura. Eu nu scriu în medie decât o mie de cuvinte, dar trebue să le gândesc pe toate. Au fost autori ca Balzac, sau Händel când a compus „Messiah”, cari odată ce s’au aşezat la lucru, n’au pregetat zi şi noapte până n’au terminat lucrarea începută, ţinându-se trezi cuajutorul cafelei. In felul acesta, un autor dramatic ambiţios ar putea sfârşi o piesă în cincisprezece zile. Au existat autori cari au scris piese de cinci şilingi actul şi cari au terminat pe cel de al cincilea în timp ce se juca al patrulea... Pot scrie cu uşurinţă dialogul unei piese lungi în timp de două luni, dacă mă ţin de treabă, dar pot întârzia tot atât timp, şi poate chiar mai mult, ca să fixez dispoziţiunile scenice — ceea ce este o adevărată corvoadă. Aş prefera să scriu în întregime dialogul lui Hamlet decât să hotărăsc în care parte a scenei trebue să intre fantoma regelui, sau să calculez timpul necesar Ofeliei ca să-şi schimbe rochia... Primul text al pieselor mele este obiectul unei lungi revizuiri. Am o conştiinţă artistică, care mă împiedică să părăsesc lucrul până când nu-mi dau seama că este de calitatea cea mai bună ce-o pot prezenta. Pe de altă parte, niciodată nu scriu de prisos, astfel ca să fiu nevoit, să ciopârţesc o treime din piesă ca să se poată menţine. Publicarea sau reprezentarea uneia din piesele mele în felul în care au apărut piesele lui Shakespeare, în prima lor ediţie, m’ar face să căpiez. Dar admit, fără ezitare, că Shakespeare avea, dreptate să gândească că e mai util să scrie Macbeth decât să revadă Hamlet... Numai, iată, Shakespeare era un vulcan din care piesele ţâşneau ca lava. Eu, în comparaţie cu el, sunt o fată bătrână foarte meticuloasă. Unul din ultimele mele volume DOMNULE DIRECTOR, urmăresc cu viu interes seria de articole despre „Românizarea Teatrului Naţional”. Aceste articole, semnate de oameni competenţi ca d-nii J. Valtean, I. Gr. Perieţeanu şi Corneliu Moldovanu, aduc preţioase lumini in chestiuni de istorie culturală, pe care noi, umilii cititori ai eminenţilor foşti directori ai Teatrului Naţional, n’avem de unde să le cunoaştem. In ultimul număr al „Rampei” d. Corneliu Moldovanu publică interesante contribuţii privitoare la literatura şi teatrul românesc. Aş fi fericit dacă, prin intermediul „Rampei”, distinsul om de teatru care este d. Moldovanat ne-ar putea lămuri în trei chestiuni pe cari le ridică. Scrie domnia-sa. „Comedia lui Ronetti - Roman „MANASSE a cunoscut mari succese pe scenele străine". Ar putea d. Corneliu Moldovanu să ne informeze pe ce scene străine s’a jucat „Mn,nasse’’ şi la ce epocă ? !). Corneliu Moldovanu mai scrie: „Patima roşie” a d-lui M. Sorbul a cules totuşi puţine aplauze pe scenele străine, deoarece interpreţii n’au fost la înălţimea textului”. Ne-ar putea informa autorul „Purgatoriului” pe ce scene străine s’a jucat „Patima roşie’’ şi cari au fost acei interpreţi mediocri ? Dar d. Moldovanu mai ridică şi o chestie mai amplă : aceia a inferiorităţii dramaturgiei noastre, faţă de literatura propriu zisă. Scrie d. Modovanu : „Dacă poezia, nuvela şi romanul românesc stau pe un plan mondial, dramaturgia noastră e abia la începuturile ei; lucrările noastre teatrale sunt bune pentru consumaţia internă, nu pot trece frontiera, nu rezistă la export". „Care sunt capodoperele dramatice româneşti care au cules lauri pe scenele europene ?” D. Moldovanu are dreptate în ceia ce priveşte teatrul nostru ca marfă de export. II întrebăm însă care este poetul, nuvelistul, romancierul român care stă pe „un plan mondial’’, adică are o circulaţie universală, aşa cum nu au dramaturgii români ? Punem aceste întrebări nu dintr’un spirit de polemică — anonimatul nostru nu ne-ar permite să ne măsurmă cu scriitori de talia d-lui C. M. — dar , numai din cuprinde două prefeţe şi trei piese. Când cititorul oboseşte să citească, piesele, scrise Ca să amuze, poate citi prefeţele ca să-şi ascuţească spiritul. Inmănuncherea prefeţei-pamflet cu o piesă, este o tradiţie clasică în literatura engleză, dar nimeni nu a practicat-o ca, mine. Singura plictiseală este că proştii cari ignorează această tradiţie şi cari nu citesc numai operile mele dar nu citesc nimic, cred că prefeţele explică piesele şi că piesele ar fi incomplecte fără prefeţe. Fireşte, ele sunt lucrări absolut independente. Am debutat cu române. Mulţi s’au mirat că n’am mai scris pe acest s tărîm. Credeţi că cineva care-i în stare să scrie o piesă mai poate să se coboare la o muncă aşa de facilă? Oricine poate scrie romane, dar ceea ce-i mai rău este că aproape toată himen scrie. Poate când voiu fi depăşit nouăzeci de ani, mă voiu lenevi ,şi mă voiu reîntoarce laacest gen... ’ Va fi un amuzament’ parti11 frimea copilărie. G. B. Shaw dorul de a fi informaţi de oameni mai bine informaţi ca, noi. UN CITITOR Am,arar dat adăpost rândurilor de mai, sus in aşteptarea lămuririlor pe, care, suntem siguri că d. Corneliu Moldovanu, colaboratorul nostru, nu va întârzia să le, furnizeze. Discuţia continuă să rămâie deschisă. De la teatru la literatură de NICOLAE ROŞU CU (An om, de teatru făcea dăunăzi constatarea că nu avem cititori de literatură dramatică, dar In schimb, sunt foarte mulţi spectatori. Şi autorul care scria aceste rânduri, pleca de la cazul lui Shakespeare. Iată într'adevăr o problemă delicată pentru nivelul intelectual al aşa zişilor oameni culţi. Fulguranta imaginaţie a dramaturgului englez aduce pe scenă tot ce poate reflecta fiinţa omenească, de la instinctele şi pornirile vulgare ale omului, de rând până la cea mai înaltă preocupare filosofică, întreaga gamă a sensibilităţii şi a fanteziei este pusă la contribuţie. Spectaculosul colosal şi dinamic, schimbarea precipitată a tablourilor flagelează mintea omenească, crispează atenţia, biciueşte cu sadism, simţurile noastre învălmăşite în această halucinantă, prezentare a dramelor de conştiinţă morală. Adăugaţi la aceasta contribuţia fiecărui actor în parte, d epuizarea completă a resurselor sale temperamentale, cu punerea în evidenţă a personalităţii, pentru a obţine maxim,nm de efect, intr'o sforţare de maximă, creaţie, şi vom avea spectacolul desăvârşit al dramaturgului perfect. Şi pentru că, discuţia a plecat de la Shakespeare, treime să recunoaştem, că înşişi, spectatorii obişnuiţi vor fi nevoiţi să vadă de două sau de trei ori acelaş spectacol pentru a încerca să-l pătrundă. De fiecare dată vor descoperi ceva nou, ceva re lr-a scăpat din vedere. Cu deosebire Hamlet, Macbeth şi Hegele Lear, dun această problemă, a insuficienţei de a fi cunoscute numeai printr'un singur spectacol. Gândiţi-vă , însă la numeroasele piedici ale aceluia care ■ in loc să se, ducă la teatru, ar citi acasă opera dramatică. Unde este actorul, unde este senin, şi spectacolul în sine? Iată întrebări, pe care nu le rezolvă în nici un chip lectura. In teatrul liber, unde efortul odorului se reduce la tendinţa de a smulge efecte inedite, şi puternice, unde textul, este, simplu şi adulterat de fapte comune, lectura este (Continuare în part. 2-a) fie c lei cum își scrie piesele Împletite cu paradoxe și humor tBBBflflflflBBBBflBBBBnBflBKHBsnsiflMBBBBBBiHKSBa Iarăși „Românizarea Teatrului Național“ Un cititor ne rele rânduri , trimite următoa- FiP pi N*: ; - ■ • a I - Irénne Sharaff, celebra dansatoare americană ca „Regină a mantelor“ In baletul „focul de cărți“ Duminică 4 Ianuarie 1942 aawMwwMwwiaaaaaAnftftwaaaAaaaftaaaaMM niwwvwwînrwwwwMVMwwwwvwwwwwsw Şcoala superioară de croitorie şi mode — D. THEODORESCU — Cursuri de perfecţionare şi de înaltă cultură profesională în arta îmbrăcămintei. Bucureşti I. Str. Sf. Constantin Nr. 29. Telefon 3.27.01 Se anunţă începerea noilor cursuri pentru sesiunea 11-a 1941/42 pe ziua de 10 Ianuarie 1942, la toate secţiunile: Croitorie de dame, Mode & Flori, Lingerie, Croitorie bărbătească civilă, uniforme militare, hăinuţe de copii etc. Înscrierile se primesc zilnic până la complectarea locurilor libere. Prospect și informațiuni se trimit gratuit la cerere.