Rampa, martie 1947 (Anul 36, nr. 70-74)

1947-03-02 / nr. 70

E La Teatrul Ateneului Cele două doamne Caroll 3 acte, 5 tablouri de Margueritte Veiller ’te cel puţin tristă obstinaţia anumitor teatre dela noi, de a fiuta cu orice preţ stj rârutiniţ, «e toată falsa şi penibila lor zbatere, înnoitoare, tn stadiul unei desnădej­­diutoare neputinţi. E cu atât mai tristă cu câl a­pare-se, această neputin­ţă se cearcă a fi impusă unui public prea îngăduitor, sau poate, prea op­timist şi încrezător, drept expresia u­­nei ieşiri din criză. Se încearcă dra­matizări anoste, adaptări groteşti, t­er­siuni imposibile, inspiraţii pe cât de găunoase pe atftt de sonore, se recur­ge la platitudini strălucitoare, zgo­motos trâmbiţate ca realizări epoca­la doar- doar — peste fi dincolo de orice preocupare atent artistică­, se­rios creatoare, veritabil nouă fi con­­structivă — să se salveze rețeta. Este o primejdioasă bălăcire în­­tr'un nămol african care poate duce, fără o trezire la realitate şi fără o usurajoasă intervenţie a unei conştiinfi sănătoase, nu­ numai la falimentul scenei dar, ceea ce ar fi nespus de deprimant, la degradarea simţului artistic al omului de teatru.Dacă stăruim asupra acestor lu­cruri, o facem pentru că suntem ron­vinji ttdi teatrele suferă de o priză flaank­ard şi că această criză deter­mină, preria persistenţii lor în a servi spectatorului inepţii „care plac”, folosim, prilejul oferit de această cronică, pentru a accentua că inepţiile n’au fost şi, mai alee ari, nu sunt pe placul spectatorului, cum dina,o le­nevie de gândire, socot atâţi directori de teatru. Nici inepţiile, nici muce­gaiul, nici spoiala. Pe linia aestei amarnice statornice se plasează premiera dela teatrul d-nei Puia Ionescu — ,,Cele două doamne Caroll" Ne-am întrebat, eu o sinceră îngrijorare pentru soarta acestei bn­­jghebări în care predomină elementul tânăr și (fără ironie) de viitor, ce a mânat pe conducătoarea de atâtea ori încercată numai în această sta­giune, a teatrului de la Ateneu, să pună în repetiție și apoi pe afil, „suc­cesul” londonez al Marguerittei Vell­­lert Faptul că m­a bucurat acolo, nu apus, de succes . Caracterul Incoerent dar plin de refleteri ei celor 3 acte. Prilejul de a umbri o seamă de protagonişti fă­ră nume cu un joc pe care d-na Io­­nescu şi-l socoteşte atât de luminos încât să-şi poată îngădui extravagan­­ţa de a monta o inutilitate scenică ? Credinţa, poate, că ar fi putut adău­­ga ceva la această inutilitate. Căci ,,Cele două doamne Caroll” este din toate punctele de vedere o inutilitate, sau in cel mai bun caz, un nefericit prilej de a pierde timp c­redni, răbdare. Faptul că autoarea a mobilat a­­ceastă, nici măcar artistică, ci nu­mai poliţistă inutilitate, cu „atmos­feră” (acţiunea se petrece intr’o casă m­­­are apasă amintirea unei sinuci­gaşe), nu scuză nimic. Nici măcar eforturile de a-şi şterge vina unei slabe pretenţii de sondaj psihologic. Ne-am silit să aflăm dincolo de „lipi­­torii” cu efecte cinematografice (ono­rul vântului, otravă, revolver, ochi ingrozit, crime încercate şi neizbuti­te, sinucidere, etc.)­ şi dincolo de searbădul dialog uneori pueril filoso­­font, alteori neconsistent flecar, in general şi permanent nefiresc şi ne­­ducând nicaeri, ne-am silit să a­flăm totuşi ceva. Măcar o intenţie. Măcar o intenţie eşuată de a spune ceva, de a rezolva ceva­ N’am aflat nimic in afară de­ faptul că un băr­bat (aici e pictor — dar putea fi ori­ce: medic, bancher, negustor sau băr­bier) iubeşte de trei ori, se căsăto­reşte de două ori şi se sinucide­ pen­tru că descopere un nesaţiul lui amo­ros, latenţe patologice... Mai e mij­­loc oarecare sirop peste care autoarea a încercat să toarne acizii unui sifon stătut.­. Din acest lucru searbăd, de mare succes apusean (când ?), d-na Puia Ionescu socoate că poate face artă şi reţetă. Cum f D-sa, interpretează rolul principal femee­sc, alternând o lascivitate ce nu-i vedea bine şi pe care n’o poate ,,construi’’, cu o gure­şă vioiciune care iarăşi n‘o prinde şi cu o balansare. — nici aceasta pe mă­sura d-nei — între patos, melodrama­tic și înfrigurarea tragică-D. LOUIS BAD­AR­AU. In rolul prin­cipal, înnoată cu greu intre dezinvol­tură, lirism o pastişe a unui Peter Moore prăfuit-D-na SILVIA COLBERTI FA­Bl NI intervine înaltă și seacă, fără nici o combustie, tn această horă, („ «are doar rolurile de fundal, prin ceeace nu 11 s’a cerut, au marcat o prezenţă nepăgubitoare (Vasile Haşeganu, Au­rora Şotropa, Marianna Paint D. N. Virgiliu). La regretul dt „ vedea atâtea nu­me noi, silite să susţină fără expe­rienţă o mediocritate ce n’are cum să fie susţinută, alăturăm, pentru a întregi amărăciunea noastră, şi re­­gretul de a pomeni şi numele celor două directoare de scenă Ana-Maria Tuduri şi Ella George care puse­se s’au întrecut nu a-şî dovedi depărtăciu­nea ambiţiei şi posibilităţilor lor re­­gisorale. Florin Toritea Svetlana Marosin Louis Bădărău Puia Ionescu Aurora Șotropa 10 miliarde pentru reconstrucţia Teatrului Naţional După cum am anunţat la timp s’a prevăzut un fo­nd iniţial de 100 milarde lei pentru recon­strucţia Teatrului Naţional. Din acesta sa acordat, pentru anul In curs, o primă, tranşă de 50 m­­iarde. Astfel, lucrările începu­te vor putea îi continuare în bu­ne condiţii, pentru că reconstruc­ţia Teatrului Naţional să nu fie întârziată. RAMPA ^1" •. K lip ^j w w w ^ g * 0 0- '­­ TSf^Tțvji'î ■,y%- .tț* -i -■•••£*.£ f V" .■■:.■ ' ."-AÎ * f A* e * t r- ✓ 0 E - . «* .;, Sfiite. ' «&, -v B®» - *' ■' P­arisul primise trilogia lui Pagnol (Marius, Fanny César) cu bunăvoinţă. Ba chiar mai mult. Cronicarii, din care vom cita doar câţiva: Etienne Rey, Paul Reboux, M. Antoine, Lucien Dubech, Pidre, Brisson, Fortunat Strowski, Lucien Descaves şi alţii, vedeau în Pagnol un dra­maturg care sesizase coordo­natele spirituale ale momen­tului şi care ştia să îmbine cu meşteşug ironia cu m­elan­­colia, sentimentalismul cu in­cisivitatea, veselia cu tri­­e­­ţea, într’o aşa măsură, încât publicul teatrelor par­z­ene să­ poată fi satisfăcut în mai m­a­­rile-i sau­ micile pretențiuni. .Conilul”­­Fanny'! venea du­pă Topaze, care trezise inte­resul Parisului pentru noul dramaturg şi după Marius” piesă cu care Pagnol pătrun­dea în lumea caracteristică şi luminoasă a oraşului na­tal, Marsilia. Dar de la Topaze până la trilogia despre care vorbim nu se întâmplă numai o schim­bar de plasare a acţiunii în spaţiu, ci autorul părăseşte în­săşi maniera dramatică, tre­când dej­a prezentarea critică, analitică a specificităţii unui mediu — l-am numit pe cel burghez pseudo-intelectual — o prezentare pitorescă, des­criptivă, plină de culoare, dar lipsită ide aprofundarea psi­hologică şi socială. Culoarea locală este pusă în valoare deasupra condiţionă­rilor dramaturgiei, iar proso­­nagiile capătă teînta r­­oralu­lui în detrime f­rm­nac­te­re­ol­ogie. Şi din această cauză ,,Fanny” nu are un su­port dramatic care să-l valori­­ci pe teatral lirismul şi plas­tica peisagiului. F­ste adevărat că nu prezen­tţ'-ă a APtisTei d marsiliezilor. Pagnol, cu toa­te că foloseşte culori calde, p­line de lumina şi tempora­­listul mediteranian nu d­epăr­ţeşte naturalul menţinându-l la nivelul unei simplităţi fireşti şi convenabile. Numai că acest lucru nu este suficient dacă ţinem seamă că intriga ce tre­­bue să anime această, lume pi­torească nu depăşeşte bana­nii — fapt ce nu ar­­fi numai decât condamnabil — dacă nu s’ar păstra în limitele unul de SIMION ALTERESCU convenţional cu puţine resur­se de captare a interesului spectatorului. Povestea lui Fanny părăsită de Marius, poate rima uşor cu melodrama dinainte cu 20-30 de ani, la fel cum ar fi putut să fie pretextul unei analize psihologice ce ar fi dat sensul necesar lucrării dramatice. Pa­gnol nu cade în păcatul ante­­mergători'ci' dar nici nu se a­­venturează pe tărâmuri specu­lative mulţumindu-se cu o pre­zentare etvrescă a unei lumi ca­re diurn­ă de pitoresc şi ca­racteristic temperamental con­ţine totuşi şi o problematică. „Fanny” este prin exceelenţă, o piesă de atmosferă care în înscenarea tea­rului Odeon nu a fost realizată. Decoratorul d. Ştefan Norris care avea o sarcină de primă importanţă în crearea at­v­o­fe­­rei s’a mulţumit să fie un chromatism mult prea lumi­nos şi strălucitor care a înlătu­rat s­patina caracteristică unui bar marsiliez sau unui ma­gazin p­riuar, înlocuînd-o cu o acurateţa neverosimilă şi lip­sită de realitate plastică. Regia care ar fi trebuit să imprime interpreţilor ritmul temperamental specific s-a mulţumit aproape să valori­fice doar datele epice, adică tocmai pe acelea care erau pe un plan secundar prin intere­sul restrâns ce îl pot genera, şi din această cauză, — cu foarte puţine excepţii — s’a a­juns la greşeli structurale de interpretare, la o denaturare a personagiilor, cum s'a întâm­plat de pială cu Fanny sau Panisse, D-ra Fana Aramă care de­ţine rolul titular­­al versiunei originale, bineînţeles) a do­vedit, până acum, că d-sa este posesoarea unei sensibilităţi care îi prilejueşte potenţe ma­xime de interiorizare. Este un un lucru cu care nu mulţi ac­tori se pot lăuda. Dar a te folosi oricând şi cu orice intensităţi de această po­sibilitate de interiorizare în­seamnă a adapta întotdeauna robii la amplitudinea vibraț­ii­lor diapazonului personal când lucrul ar trebui să se întâmple cu totul invers. Ori, d-ra E­­lena Aramă a căzut pradă toc­mai acestei tentante dar injuste adaptări a rolului, care pre­zintă pericolul de a putea de­veni manierism. Din această cauză s-a și în­tâmplat că Fanny o fată să­nătoasă și banală care suportă cu destul sânge rece făptui că e părăsită de Marius, a apărut în interpretarea d-rei Aramă ca o psihopată, preocupată obsesiv de gândul sinucide­rii. Cum am­ explica atunci sfâr­şitul piesei în care ea devine o calculată şi practică M-me Panisse? Cea de a doua greşală im­portantă în interpretare a fă­cut-o d. Florin Scărlătescu, care deasemenea şi-a apropiat personagiul comicului său ade­sea plin de şarjă, în loc să-şi acordeze sensibilitatea perso­nală cu aceea a lui Panisse aşa cum l-a văzut Pagnol, un bur­lac în pragul bătrânelei care tânjeşte după dragostea şi căl­dura unei soţii ce i-ar lăsa un urmaş. Panisse nu este un ri­dicol, dimpotrivă, iar d. Scăr­lătescu avem impresia că s-a înşelat atunci când şi-a folosit bogatele sale resurse de comic în specularea scenică a ace­stui presupus dar inexistent ridicol. Regia ar fi trebuit să fie mai atentă asupra acestor doi actori, printre primii care trebuiau să realizeze atât de mul discutata „atmosferă” a piesei, în care s’a încadrat pe deplin însă d. O. Calborea­nu. • Continuarea in pag. 7-a • («fILNI ff La teatrul Odeon de Marcel Pagnol y D. G. Calboreanu » - Ui«! -? *«*- ' -*.. . . E Aura Eu­ xistă actori, dintre cei socotiţi buni­ci care in fapt şi sunt, al căror joc bine gândit, echilibrat şi* just e desprins parcă de ei însăşi şi traişte separat, aşa cum trăeşte tablou*, cartea, muzica, toate independente, după ce au fost create, de autorul lor. Nu inseamnă că aceştia sunt actorii reci, cerebrali, lipsiţii de temperament Nu, ei pot fi Şi p'’or d® căldură câte odată, dar căldura aceasta care şi ea desprinsă de omul de la care porne­­şte, ca să facă un tot cu celelalte calităţi ale lui obiectivate, prnectate In opera de artă pe care o fao® actorul. Marea putere a «eroiuuui este însă alta, este tocmai­­,­­ceea de a face una cu opera Iul, de a se confunda fizic şi sufleteşte cu ea Materialul lui « cu­­vântul şi ideia stră­ină trecute prin sensibilitatea, prin propria lui minus, dar e şi propriu trup care în rol trebue să devină altul. e *1 Slagul, privirea, febra­­ul El Întrebuinţează un text străin, dar şi pe sine Insuş, ca un dansator şi ca un cântăreţ, da­că toate puterile lui intelectuale, a­­fective şi toate pu­terile lui fizice in­­cordate şi atente, dominate de con­ştiinţa Că atunci chiar in momentul când creată nu e singur ca ceilalţi artişti car®­­ zănus a­lese pentru un pu­blic de mâine, că zideşte Ş­ în cei­lalţi, care au venit să-l privească, dacă toate aceste facul­tăţi sufleteşti şi tru­peşti are lui îu trăi­esc atunci toate la memtrai şi nu co­laborează între ele jocul lui poate fi frumos dar nu e Întreg şi noi nu putem participa cu desăvârşire la­şi. ’ Unui dintre aceşti actori care sunt Prezenţi in fie care clipă in tot ceea ce fac Pe scenă, care nu„şi părăsesc nic*odată rolu' bine rânduit, bine e­­cb'librat şi poleit retrăgându-se d'n el ca o mână dintr’o mănuşă, e d-na Aura Buzescu. Din pricina asta personalitatea ei artistică poartă întotdea­una pecetea unei mari sincerităţi, unui adevăr, unei simplităţi admirabile. Şi din aceeaşi pricină mijloacele ei tehnice, cusăturile jocului ei, efectele pe care le întrebuinţează,­­pentru că actorul mare iS' cântăreşte efectele, numai că la el nu le simţim ca pregâî­ ie- ci ca un rezultat necesar), rămân ca o ţesătură tainică, neghicită, sub apa totuş foarte limpede a Întregului. Există la noi expresia comună, prea comună ,,lşi trăeşte rolul", pentru ac­torii sau actriţele care se cheltuesc mult, strigă mult, gâfâe şi rotesc ochii când vor să arate că Ie e frică sau că Pândesc Adevăratul fel de 3 tră' un rol este acela in care artistul se desprinde complect de el însuŞ. ca să de­vină altul, ca" să fie acel altul când 1,3 burtă" ziua, când păşeşte, în pauze şi în priviri, fără ostentaţii, fără aţei;­­vedeţi, eu sunt acum ironic şi acum emoţionant“, atât de convins ei Insus că este încât nu mai are nevoe so demonstreze,­menit devine evident. Acesta este unul dintre mijloacele d­nei Aura Buzescu. A fi, nu a arăta, a Părea sau a dovedi Ea devine Lasinie sau Ioana I)‘Ar0 pentrucă le Pricepe cu o Inteligenţă pătrunzătoa­­re, pentrucă le simte cu o sensibilitate unică, pentrucă tot trupul ei, *1»«, gest, atitudine o agenită, pentrucă sinceritatea ei se grefează pe o măsură firească, pe un vrednic dispreţ pentru excesiv şi încărcat, pe o limpezime emoţionantă. La ce îi foloseşte unui actor sinceritatea dacă ea exprimă ceea ce e în el de proastă calitate? E' un cabotin peste fi sincer, şi un om de prost gust şi­­ poate exprima cu sinceritate, şi im isteric, îşi poate urma cu consecvenţă temperamentul. Dar attel când e vorba de o bogăţie inte­rioară, de un simţ just al valorilor, de o minte care se urcă la înălţimea textului şi aruncă lumină asupra lui, cum se întâmplă cu Aura Buzescu, atunci în sfârşit, sinceritatea îşi capătă adevăratul ei preţ. Doamna Aura Buzescu are şi marele merit, al poeziii, ad'că acela de * prei» o frumuseţe (care nu e cum se crede de către nepricepuţi exaltarea particularului ş’ deformarea prea personala a realităţii), care constă în scoaterea la ’veală » permanentului, a omenescului, a esenţialului. Şi ei maî are şi pe cei »1 serioz'tăţii şi muncii. Ştie că arta, ca toate lu­crurile mari şi sortite ridicării conştiinţei şi conştiinţelor, nu s® poate fac® decât cu perseverenţă, cu truda cu căutare până la capătul vi­eţi’, cu ne­­păsare pentru propria ţ» făptură care poate cere condiţii mai bune şi cu o totală dărnire D-na Buzescu te ştie şi le dovedeşte Lucia Dentefk­iss / Pag. 9 OTTO EL­EFANTU Farsă in trei acte de Arnold şi Bach, prelucrate de Sică Alexandrescu — Teatrul Modern nu­ se pot face nici un fel de consi­deraţii esenţiale. Fără îndoială că de pe urma unor astfel de lipsuri, echipa de inter­preţi s-a resimţit în chip vădit. D-l G. Timică, actor valoros pe care l-am apreciat de curând în altă parte, e nevoit să cadă în bu­fonerie pentru a înveseli un text sărac. E totuşi remarcabilă posi­bilitatea d-sale de a-şi adapta fi­zionomia unei game întregi de stări interioare. Mimica d-lui Timică a­­duce o însemnată contribuţie , perso­najului fără să-l delimiteze caracte­ristic dar investindu-l cu ,o cali­tate care în fond îi lipseşte, humo­rul.­­ Mai restrâns şi deci mai aproape de criteriul artistic care judecă ma­nifestarea scenică, d„ Ionel Ţăra­­nu conturează cu multă vervă şi naturaleţe un «»chiu bătrân, chefliu şi înţelegător, în timp ce d. Romeo Lăzărescu susţine un rol simplu cu mijloace cât se poate de adequate. D-na Silvia Dumitrescu — minus unele reminiscenţe de la revistă printre care prelungirea replicilor­ — a fost remarcabilă şi plină de vioiciunea care era necesară. In contrast continuu faţă de d-na Jenny Moruzan al cărei joc lipsit de culoare a devenit la un moment dat, supărător. E probabilă la dom­nia sa o prea mare concentrare pi actul rostirii replicilor, ceace anu­lează mişcarea în scenă. D-na Eugenia Nedelcu mai are mult de învăţat în ceace priveşte­­ arta teatrală printre altele chiar semnificaţiile noţionale ale cuvân­tului, însufleţirea cu care interpre­tează nu e suficientă deşi notabilă. D­ra Matilda Bărbulescu ţn ro­lul unei femei uşoare, a îngroşat personagiul — destul de scăzut — printr'un surprinzător aport de vulgaritate personală, pe care mil Putem­ explica ci numai constata. De o manieră asemănătoare, apariţia stridentă a d-lui Emil Popescu _a­cts alunecări cabotine prea frecven­­te D-l Marcel Emilian a jucat co­rect şi fără relief, în timp ce d-lui C. An­ajut i s‘a repartizat un rol de două replici, în final. Decorurile d-lui Sorin Mihai Po­pa comode şi mediocre, cu uşi în arabescuri plasate curios într'o ar­hitectură de linii şi unghiuri drep­te. D. Mi’hail Zirra n’a făcut decât să semnare direcţia de scenă. „WaîeiiiiÎH Silvest­ru O farsă, lipsită de elementul „far­să,şi accepţia lui teatrală Goală de conţinut şi fără nici o notă de inedit formal comedia de la ,,Modern“ nu e nici măcar un diver­tisment agreabil, ci o producţie de mare platitudine, împrejurul căreia rl C­ontinuam ancheta noa­stră. Am întrebat tn numă­rul trecut actiţe şi actori dela teatrele: Modern, Comedia, Sct­­vou’ Victoriei, Nostru şi Maria Footti. Azi dăm răspunsuri dela '*«*­treie particulare: Odeon, Mic, Ateneului, Baraşeum, Alhambra, Atlantic, — şi deja teatrele na­ţionale Sfântul Sava şi Studio. GEORGE MARCOVICI (Teatrul Odeon) — Aşi vrea să joc Hamlet. — De ce? —­ Pentru că e rolul care mi se potriveşte întru totul. — Şi ce vă ‘mpiedică săi ju­caţi? — Prejudecăţile oamenilor de teatru Intre altele dă n‘am vâr­sta de 40 sau 50 de ani ca să joc un personaj de 20 ani. PUIA IONESCU ~ (Teatrul Ateneului) — Am vrut să joc două roluri: Bcarlatt 0‘Hara din ,,’n aripile vântului" de Margaret Mitchel și Maria-Antoneta după Zweig, — dar pe prima n‘am putut-o j­uca pentrucă n‘a acordat americanca autorizat­e pentru R­mânia i&r cealaltă pentrucă nu mă lasă li­uii cenzori. Am să renunţ la autori ameri­cani şi la piese cu femei din isto­rie. REBE SPITZER (Teatrul Baraşeum) — Rolul din com­ed­a muzicală „Băiat sau fată“ de N. Kaner, Ion Ir­a Şi Aurel Felea. — Şi ce vă împiedică? — Nu e încă piesa gata. Actriţă de comedie, a ţinut să glumească. Am luat-o in serios şi-am mai întrebat-o: — Şi când o fi piesa gata, unde o veţi juca şi când? — La grădina­­,Izbânda”, la primăvară. PUŢU MAXIMILIAN (Teatrul Alhambra) Tot în glumă ne-a răspuns. Urmează să organizeze un spec­tacol pe această scenă. Autor dra­matic şi director­ de scenă, dar şi actor, i-am putut întreba ca ata­re, dar ne-a răspuns cu aluzie la recentul diferend ce l-a avut cu Direcţia generală a teatrelor. A răspuns întrun glas cu aso­ciatul său d. Ion Ira : — îmi pare rău că nu inten­ţionez să joc niciun rol, că nu m-ar împiedeca nimic, nici chiar suspendarea cu care cică m-a sanc­ţionat d. N. Kiriţescu. N. STROE (Teatrul Atlantic) Tot în glumă a răspuns şi d. N. Stroe : — Hamlet / — Glumiţ ? — Vorbesc foarte serios. — Păi ce vă împiedecă să-l ju­caţi? — Reputaţia de comic. — Aţi putea pref­ta de faptul că sunteţi director, ca să i ju­caţi şi să spulberaţi această ex­clusivă reputare. — Nu se poate, sunt director de teatru cu sprijinul spectatori­lor, cari mă , vor comic. Dacă joc Hamlet■ nu mai vin spectatorii să mă vadă şi nu mai am cum să fiu director. EUGENIA ZAHARIA (Teatrul Mic) — Ași vrea să joc „Ioana d'Arc“ de Bernard Shaw. — Și de ce n o jucat’ ? — Din cauza scumpetei exor­bitante a costumelor și montării. — Sunt atât de scumpe ? — Inimaginabil- Dar să nu mai vorbesc de stofe, pânzeturi, mătăsuri. Până și cele mai rudi­mentare materiale costă uluitor- Plec în turneu și,îmi trebuesc pentru decoruri, vreo zece metri de frânghie. Biletul la teatru cos­ta anul trecut 10­ 000 lei, iar anul acesta costă 22 000 lei- Dar me­trul de frânghie costa anul tre­cut șase mii lei, pe când anul a­­cesta costă, cât crezi ? — 60-000-— Nu ! 260-000!- Și așa, toate materialele- Ar trebui să ni se facă de către forurile respective, o înlesnire în această direcţie- Altfel, în curând nu va mai fi posibilă o activitate teatrală particulară. Fiscul e o altă pro­blemă- Ar trebui ca gazeta de care desbate toate problemele teatrului cu atâta seriozitate şi autoritate, să discute şi aceste lucruri­ să fie... reprezentante ale celor două scene oficiale MARIA VOLUNTARU (Naţional —■ Sfântul Sava) — : Curioasă Întrebare! O aud pen­­tru prima dată. N‘am fost niciodată în situaţia de-a alege. Mi se încre­dinţează roluri pe care le joc Poate e mai bine aşa. Atingi mai puţine susceptibilităţi şi împărţi rissurile. CELLA DIMA (National Studio) Repetă în comedia „Fortunia” (Le Chandelier) a lui Musset, rolul Jacqueline. Pare, după pa­siunea cu care repetă, să se simtă bine în teatrul lui Musset, poe­tul tinereţii şi al dragostei. In cât răspunsul d-sale nu ne-a sur­prins: — Aşi vrea să joc rolul Ju­­liettei, din „Romeo şi Julietta” de Shakespeare. — De ce? întâi, pentru că îmi place. Şi îmi place pentru că acest rol prezintă o întreagă gamă de stări sufleteşti pe care cred că le-aşi putea reda. N’o consi­der pe Julietta, chiar o fetiţă naivă şi inocentă.­­ Din desfăşu­rarea acţiunii reiese că e o fe­­mee pasionată.­­—Şi ce vă împiedecă s’o ju­caţi? — îmi lipseşte Romeo. — Altfel, aţi avea unde s’o ju­caţi? — Da. Şi aşi mai vrea sa joc Fedra” lui Racine, dar sunt încă prea tânără. — Prin urmare, numai reper­toriu serios! — Da. E singurul care con­tează în cariera unei actriţe. Aşa ne-au răspuns actorii între­­baţ■ până acum. Vom trage con­­■cluzi'le, ulterior. Ancheta continuă. C, ££­• U« CjH t*Z Răspund actriţe şi actori de la alte ll teatre După teatrele parti­cu­lare, cele oficiale Acestea, precum se vede\ sunt idealurile sau stările de spirit ale actriţeior şi actorilor teatre­lor particulare. . _____________________ __ Am intreb::t apoi şi Câte un Triumf St­area interpretă a „Arie­.. zisnsi" ne a răspuns carscam enig­­reprezentant (care s‘a nimerit matic ) ^

Next