Rampa, martie 1947 (Anul 36, nr. 70-74)
1947-03-02 / nr. 70
E La Teatrul Ateneului Cele două doamne Caroll 3 acte, 5 tablouri de Margueritte Veiller ’te cel puţin tristă obstinaţia anumitor teatre dela noi, de a fiuta cu orice preţ stj rârutiniţ, «e toată falsa şi penibila lor zbatere, înnoitoare, tn stadiul unei desnădejdiutoare neputinţi. E cu atât mai tristă cu câl apare-se, această neputinţă se cearcă a fi impusă unui public prea îngăduitor, sau poate, prea optimist şi încrezător, drept expresia unei ieşiri din criză. Se încearcă dramatizări anoste, adaptări groteşti, tersiuni imposibile, inspiraţii pe cât de găunoase pe atftt de sonore, se recurge la platitudini strălucitoare, zgomotos trâmbiţate ca realizări epocala doar- doar — peste fi dincolo de orice preocupare atent artistică, serios creatoare, veritabil nouă fi constructivă — să se salveze rețeta. Este o primejdioasă bălăcire într'un nămol african care poate duce, fără o trezire la realitate şi fără o usurajoasă intervenţie a unei conştiinfi sănătoase, nu numai la falimentul scenei dar, ceea ce ar fi nespus de deprimant, la degradarea simţului artistic al omului de teatru.Dacă stăruim asupra acestor lucruri, o facem pentru că suntem ronvinji ttdi teatrele suferă de o priză flaankard şi că această criză determină, preria persistenţii lor în a servi spectatorului inepţii „care plac”, folosim, prilejul oferit de această cronică, pentru a accentua că inepţiile n’au fost şi, mai alee ari, nu sunt pe placul spectatorului, cum dina,o lenevie de gândire, socot atâţi directori de teatru. Nici inepţiile, nici mucegaiul, nici spoiala. Pe linia aestei amarnice statornice se plasează premiera dela teatrul d-nei Puia Ionescu — ,,Cele două doamne Caroll" Ne-am întrebat, eu o sinceră îngrijorare pentru soarta acestei bnjghebări în care predomină elementul tânăr și (fără ironie) de viitor, ce a mânat pe conducătoarea de atâtea ori încercată numai în această stagiune, a teatrului de la Ateneu, să pună în repetiție și apoi pe afil, „succesul” londonez al Marguerittei Velllert Faptul că ma bucurat acolo, nu apus, de succes . Caracterul Incoerent dar plin de refleteri ei celor 3 acte. Prilejul de a umbri o seamă de protagonişti fără nume cu un joc pe care d-na Ionescu şi-l socoteşte atât de luminos încât să-şi poată îngădui extravaganţa de a monta o inutilitate scenică ? Credinţa, poate, că ar fi putut adăuga ceva la această inutilitate. Căci ,,Cele două doamne Caroll” este din toate punctele de vedere o inutilitate, sau in cel mai bun caz, un nefericit prilej de a pierde timp credni, răbdare. Faptul că autoarea a mobilat această, nici măcar artistică, ci numai poliţistă inutilitate, cu „atmosferă” (acţiunea se petrece intr’o casă mare apasă amintirea unei sinucigaşe), nu scuză nimic. Nici măcar eforturile de a-şi şterge vina unei slabe pretenţii de sondaj psihologic. Ne-am silit să aflăm dincolo de „lipitorii” cu efecte cinematografice (onorul vântului, otravă, revolver, ochi ingrozit, crime încercate şi neizbutite, sinucidere, etc.) şi dincolo de searbădul dialog uneori pueril filosofont, alteori neconsistent flecar, in general şi permanent nefiresc şi neducând nicaeri, ne-am silit să aflăm totuşi ceva. Măcar o intenţie. Măcar o intenţie eşuată de a spune ceva, de a rezolva ceva N’am aflat nimic in afară de faptul că un bărbat (aici e pictor — dar putea fi orice: medic, bancher, negustor sau bărbier) iubeşte de trei ori, se căsătoreşte de două ori şi se sinucide pentru că descopere un nesaţiul lui amoros, latenţe patologice... Mai e mijloc oarecare sirop peste care autoarea a încercat să toarne acizii unui sifon stătut.. Din acest lucru searbăd, de mare succes apusean (când ?), d-na Puia Ionescu socoate că poate face artă şi reţetă. Cum f D-sa, interpretează rolul principal femeesc, alternând o lascivitate ce nu-i vedea bine şi pe care n’o poate ,,construi’’, cu o gureşă vioiciune care iarăşi n‘o prinde şi cu o balansare. — nici aceasta pe măsura d-nei — între patos, melodramatic și înfrigurarea tragică-D. LOUIS BADARAU. In rolul principal, înnoată cu greu intre dezinvoltură, lirism o pastişe a unui Peter Moore prăfuit-D-na SILVIA COLBERTI FABl NI intervine înaltă și seacă, fără nici o combustie, tn această horă, („ «are doar rolurile de fundal, prin ceeace nu 11 s’a cerut, au marcat o prezenţă nepăgubitoare (Vasile Haşeganu, Aurora Şotropa, Marianna Paint D. N. Virgiliu). La regretul dt „ vedea atâtea nume noi, silite să susţină fără experienţă o mediocritate ce n’are cum să fie susţinută, alăturăm, pentru a întregi amărăciunea noastră, şi regretul de a pomeni şi numele celor două directoare de scenă Ana-Maria Tuduri şi Ella George care pusese s’au întrecut nu a-şî dovedi depărtăciunea ambiţiei şi posibilităţilor lor regisorale. Florin Toritea Svetlana Marosin Louis Bădărău Puia Ionescu Aurora Șotropa 10 miliarde pentru reconstrucţia Teatrului Naţional După cum am anunţat la timp s’a prevăzut un fond iniţial de 100 milarde lei pentru reconstrucţia Teatrului Naţional. Din acesta sa acordat, pentru anul In curs, o primă, tranşă de 50 miarde. Astfel, lucrările începute vor putea îi continuare în bune condiţii, pentru că reconstrucţia Teatrului Naţional să nu fie întârziată. RAMPA ^1" •. K lip ^j w w w ^ g * 0 0- ' TSf^Tțvji'î ■,y%- .tț* -i -■•••£*.£ f V" .■■:.■ ' ."-AÎ * f A* e * t r- ✓ 0 E - . «* .;, Sfiite. ' «&, -v B®» - *' ■' Parisul primise trilogia lui Pagnol (Marius, Fanny César) cu bunăvoinţă. Ba chiar mai mult. Cronicarii, din care vom cita doar câţiva: Etienne Rey, Paul Reboux, M. Antoine, Lucien Dubech, Pidre, Brisson, Fortunat Strowski, Lucien Descaves şi alţii, vedeau în Pagnol un dramaturg care sesizase coordonatele spirituale ale momentului şi care ştia să îmbine cu meşteşug ironia cu melancolia, sentimentalismul cu incisivitatea, veselia cu trieţea, într’o aşa măsură, încât publicul teatrelor parzene să poată fi satisfăcut în mai marile-i sau micile pretențiuni. .Conilul”Fanny'! venea după Topaze, care trezise interesul Parisului pentru noul dramaturg şi după Marius” piesă cu care Pagnol pătrundea în lumea caracteristică şi luminoasă a oraşului natal, Marsilia. Dar de la Topaze până la trilogia despre care vorbim nu se întâmplă numai o schimbar de plasare a acţiunii în spaţiu, ci autorul părăseşte însăşi maniera dramatică, trecând deja prezentarea critică, analitică a specificităţii unui mediu — l-am numit pe cel burghez pseudo-intelectual — o prezentare pitorescă, descriptivă, plină de culoare, dar lipsită ide aprofundarea psihologică şi socială. Culoarea locală este pusă în valoare deasupra condiţionărilor dramaturgiei, iar prosonagiile capătă teînta roralului în detrime frmnactereologie. Şi din această cauză ,,Fanny” nu are un suport dramatic care să-l valorici pe teatral lirismul şi plastica peisagiului. Fste adevărat că nu prezentţ'-ă a APtisTei d marsiliezilor. Pagnol, cu toate că foloseşte culori calde, pline de lumina şi temporalistul mediteranian nu depărţeşte naturalul menţinându-l la nivelul unei simplităţi fireşti şi convenabile. Numai că acest lucru nu este suficient dacă ţinem seamă că intriga ce trebue să anime această, lume pitorească nu depăşeşte bananii — fapt ce nu arfi numai decât condamnabil — dacă nu s’ar păstra în limitele unul de SIMION ALTERESCU convenţional cu puţine resurse de captare a interesului spectatorului. Povestea lui Fanny părăsită de Marius, poate rima uşor cu melodrama dinainte cu 20-30 de ani, la fel cum ar fi putut să fie pretextul unei analize psihologice ce ar fi dat sensul necesar lucrării dramatice. Pagnol nu cade în păcatul antemergători'ci' dar nici nu se aventurează pe tărâmuri speculative mulţumindu-se cu o prezentare etvrescă a unei lumi care diurnă de pitoresc şi caracteristic temperamental conţine totuşi şi o problematică. „Fanny” este prin exceelenţă, o piesă de atmosferă care în înscenarea tearului Odeon nu a fost realizată. Decoratorul d. Ştefan Norris care avea o sarcină de primă importanţă în crearea atvoferei s’a mulţumit să fie un chromatism mult prea luminos şi strălucitor care a înlăturat spatina caracteristică unui bar marsiliez sau unui magazin priuar, înlocuînd-o cu o acurateţa neverosimilă şi lipsită de realitate plastică. Regia care ar fi trebuit să imprime interpreţilor ritmul temperamental specific s-a mulţumit aproape să valorifice doar datele epice, adică tocmai pe acelea care erau pe un plan secundar prin interesul restrâns ce îl pot genera, şi din această cauză, — cu foarte puţine excepţii — s’a ajuns la greşeli structurale de interpretare, la o denaturare a personagiilor, cum s'a întâmplat de pială cu Fanny sau Panisse, D-ra Fana Aramă care deţine rolul titularal versiunei originale, bineînţeles) a dovedit, până acum, că d-sa este posesoarea unei sensibilităţi care îi prilejueşte potenţe maxime de interiorizare. Este un un lucru cu care nu mulţi actori se pot lăuda. Dar a te folosi oricând şi cu orice intensităţi de această posibilitate de interiorizare înseamnă a adapta întotdeauna robii la amplitudinea vibrațiilor diapazonului personal când lucrul ar trebui să se întâmple cu totul invers. Ori, d-ra Elena Aramă a căzut pradă tocmai acestei tentante dar injuste adaptări a rolului, care prezintă pericolul de a putea deveni manierism. Din această cauză s-a și întâmplat că Fanny o fată sănătoasă și banală care suportă cu destul sânge rece făptui că e părăsită de Marius, a apărut în interpretarea d-rei Aramă ca o psihopată, preocupată obsesiv de gândul sinuciderii. Cum am explica atunci sfârşitul piesei în care ea devine o calculată şi practică M-me Panisse? Cea de a doua greşală importantă în interpretare a făcut-o d. Florin Scărlătescu, care deasemenea şi-a apropiat personagiul comicului său adesea plin de şarjă, în loc să-şi acordeze sensibilitatea personală cu aceea a lui Panisse aşa cum l-a văzut Pagnol, un burlac în pragul bătrânelei care tânjeşte după dragostea şi căldura unei soţii ce i-ar lăsa un urmaş. Panisse nu este un ridicol, dimpotrivă, iar d. Scărlătescu avem impresia că s-a înşelat atunci când şi-a folosit bogatele sale resurse de comic în specularea scenică a acestui presupus dar inexistent ridicol. Regia ar fi trebuit să fie mai atentă asupra acestor doi actori, printre primii care trebuiau să realizeze atât de mul discutata „atmosferă” a piesei, în care s’a încadrat pe deplin însă d. O. Calboreanu. • Continuarea in pag. 7-a • («fILNI ff La teatrul Odeon de Marcel Pagnol y D. G. Calboreanu » - Ui«! -? *«*- ' -*.. . . E Aura Eu xistă actori, dintre cei socotiţi bunici care in fapt şi sunt, al căror joc bine gândit, echilibrat şi* just e desprins parcă de ei însăşi şi traişte separat, aşa cum trăeşte tablou*, cartea, muzica, toate independente, după ce au fost create, de autorul lor. Nu inseamnă că aceştia sunt actorii reci, cerebrali, lipsiţii de temperament Nu, ei pot fi Şi p'’or d® căldură câte odată, dar căldura aceasta care şi ea desprinsă de omul de la care porneşte, ca să facă un tot cu celelalte calităţi ale lui obiectivate, prnectate In opera de artă pe care o fao® actorul. Marea putere a «eroiuuui este însă alta, este tocmai,ceea de a face una cu opera Iul, de a se confunda fizic şi sufleteşte cu ea Materialul lui « cuvântul şi ideia străină trecute prin sensibilitatea, prin propria lui minus, dar e şi propriu trup care în rol trebue să devină altul. e *1 Slagul, privirea, febraul El Întrebuinţează un text străin, dar şi pe sine Insuş, ca un dansator şi ca un cântăreţ, dacă toate puterile lui intelectuale, afective şi toate puterile lui fizice incordate şi atente, dominate de conştiinţa Că atunci chiar in momentul când creată nu e singur ca ceilalţi artişti car® zănus alese pentru un public de mâine, că zideşte Ş în ceilalţi, care au venit să-l privească, dacă toate aceste facultăţi sufleteşti şi trupeşti are lui îu trăiesc atunci toate la memtrai şi nu colaborează între ele jocul lui poate fi frumos dar nu e Întreg şi noi nu putem participa cu desăvârşire laşi. ’ Unui dintre aceşti actori care sunt Prezenţi in fie care clipă in tot ceea ce fac Pe scenă, care nu„şi părăsesc nic*odată rolu' bine rânduit, bine ecb'librat şi poleit retrăgându-se d'n el ca o mână dintr’o mănuşă, e d-na Aura Buzescu. Din pricina asta personalitatea ei artistică poartă întotdeauna pecetea unei mari sincerităţi, unui adevăr, unei simplităţi admirabile. Şi din aceeaşi pricină mijloacele ei tehnice, cusăturile jocului ei, efectele pe care le întrebuinţează,pentru că actorul mare iS' cântăreşte efectele, numai că la el nu le simţim ca pregâî ie- ci ca un rezultat necesar), rămân ca o ţesătură tainică, neghicită, sub apa totuş foarte limpede a Întregului. Există la noi expresia comună, prea comună ,,lşi trăeşte rolul", pentru actorii sau actriţele care se cheltuesc mult, strigă mult, gâfâe şi rotesc ochii când vor să arate că Ie e frică sau că Pândesc Adevăratul fel de 3 tră' un rol este acela in care artistul se desprinde complect de el însuŞ. ca să devină altul, ca" să fie acel altul când 1,3 burtă" ziua, când păşeşte, în pauze şi în priviri, fără ostentaţii, fără aţei;vedeţi, eu sunt acum ironic şi acum emoţionant“, atât de convins ei Insus că este încât nu mai are nevoe so demonstreze,menit devine evident. Acesta este unul dintre mijloacele dnei Aura Buzescu. A fi, nu a arăta, a Părea sau a dovedi Ea devine Lasinie sau Ioana I)‘Ar0 pentrucă le Pricepe cu o Inteligenţă pătrunzătoare, pentrucă le simte cu o sensibilitate unică, pentrucă tot trupul ei, *1»«, gest, atitudine o agenită, pentrucă sinceritatea ei se grefează pe o măsură firească, pe un vrednic dispreţ pentru excesiv şi încărcat, pe o limpezime emoţionantă. La ce îi foloseşte unui actor sinceritatea dacă ea exprimă ceea ce e în el de proastă calitate? E' un cabotin peste fi sincer, şi un om de prost gust şi poate exprima cu sinceritate, şi im isteric, îşi poate urma cu consecvenţă temperamentul. Dar attel când e vorba de o bogăţie interioară, de un simţ just al valorilor, de o minte care se urcă la înălţimea textului şi aruncă lumină asupra lui, cum se întâmplă cu Aura Buzescu, atunci în sfârşit, sinceritatea îşi capătă adevăratul ei preţ. Doamna Aura Buzescu are şi marele merit, al poeziii, ad'că acela de * prei» o frumuseţe (care nu e cum se crede de către nepricepuţi exaltarea particularului ş’ deformarea prea personala a realităţii), care constă în scoaterea la ’veală » permanentului, a omenescului, a esenţialului. Şi ei maî are şi pe cei »1 serioz'tăţii şi muncii. Ştie că arta, ca toate lucrurile mari şi sortite ridicării conştiinţei şi conştiinţelor, nu s® poate fac® decât cu perseverenţă, cu truda cu căutare până la capătul vieţi’, cu nepăsare pentru propria ţ» făptură care poate cere condiţii mai bune şi cu o totală dărnire D-na Buzescu te ştie şi le dovedeşte Lucia Dentefkiss / Pag. 9 OTTO ELEFANTU Farsă in trei acte de Arnold şi Bach, prelucrate de Sică Alexandrescu — Teatrul Modern nu se pot face nici un fel de consideraţii esenţiale. Fără îndoială că de pe urma unor astfel de lipsuri, echipa de interpreţi s-a resimţit în chip vădit. D-l G. Timică, actor valoros pe care l-am apreciat de curând în altă parte, e nevoit să cadă în bufonerie pentru a înveseli un text sărac. E totuşi remarcabilă posibilitatea d-sale de a-şi adapta fizionomia unei game întregi de stări interioare. Mimica d-lui Timică aduce o însemnată contribuţie , personajului fără să-l delimiteze caracteristic dar investindu-l cu ,o calitate care în fond îi lipseşte, humorul. Mai restrâns şi deci mai aproape de criteriul artistic care judecă manifestarea scenică, d„ Ionel Ţăranu conturează cu multă vervă şi naturaleţe un «»chiu bătrân, chefliu şi înţelegător, în timp ce d. Romeo Lăzărescu susţine un rol simplu cu mijloace cât se poate de adequate. D-na Silvia Dumitrescu — minus unele reminiscenţe de la revistă printre care prelungirea replicilor — a fost remarcabilă şi plină de vioiciunea care era necesară. In contrast continuu faţă de d-na Jenny Moruzan al cărei joc lipsit de culoare a devenit la un moment dat, supărător. E probabilă la domnia sa o prea mare concentrare pi actul rostirii replicilor, ceace anulează mişcarea în scenă. D-na Eugenia Nedelcu mai are mult de învăţat în ceace priveşte arta teatrală printre altele chiar semnificaţiile noţionale ale cuvântului, însufleţirea cu care interpretează nu e suficientă deşi notabilă. Dra Matilda Bărbulescu ţn rolul unei femei uşoare, a îngroşat personagiul — destul de scăzut — printr'un surprinzător aport de vulgaritate personală, pe care mil Putem explica ci numai constata. De o manieră asemănătoare, apariţia stridentă a d-lui Emil Popescu _acts alunecări cabotine prea frecvente D-l Marcel Emilian a jucat corect şi fără relief, în timp ce d-lui C. Anajut i s‘a repartizat un rol de două replici, în final. Decorurile d-lui Sorin Mihai Popa comode şi mediocre, cu uşi în arabescuri plasate curios într'o arhitectură de linii şi unghiuri drepte. D. Mi’hail Zirra n’a făcut decât să semnare direcţia de scenă. „WaîeiiiiÎH Silvestru O farsă, lipsită de elementul „farsă,şi accepţia lui teatrală Goală de conţinut şi fără nici o notă de inedit formal comedia de la ,,Modern“ nu e nici măcar un divertisment agreabil, ci o producţie de mare platitudine, împrejurul căreia rl Continuam ancheta noastră. Am întrebat tn numărul trecut actiţe şi actori dela teatrele: Modern, Comedia, Sctvou’ Victoriei, Nostru şi Maria Footti. Azi dăm răspunsuri dela '*«*treie particulare: Odeon, Mic, Ateneului, Baraşeum, Alhambra, Atlantic, — şi deja teatrele naţionale Sfântul Sava şi Studio. GEORGE MARCOVICI (Teatrul Odeon) — Aşi vrea să joc Hamlet. — De ce? — Pentru că e rolul care mi se potriveşte întru totul. — Şi ce vă ‘mpiedică săi jucaţi? — Prejudecăţile oamenilor de teatru Intre altele dă n‘am vârsta de 40 sau 50 de ani ca să joc un personaj de 20 ani. PUIA IONESCU ~ (Teatrul Ateneului) — Am vrut să joc două roluri: Bcarlatt 0‘Hara din ,,’n aripile vântului" de Margaret Mitchel și Maria-Antoneta după Zweig, — dar pe prima n‘am putut-o juca pentrucă n‘a acordat americanca autorizate pentru Rmânia i&r cealaltă pentrucă nu mă lasă liuii cenzori. Am să renunţ la autori americani şi la piese cu femei din istorie. REBE SPITZER (Teatrul Baraşeum) — Rolul din comeda muzicală „Băiat sau fată“ de N. Kaner, Ion Ira Şi Aurel Felea. — Şi ce vă împiedică? — Nu e încă piesa gata. Actriţă de comedie, a ţinut să glumească. Am luat-o in serios şi-am mai întrebat-o: — Şi când o fi piesa gata, unde o veţi juca şi când? — La grădina,Izbânda”, la primăvară. PUŢU MAXIMILIAN (Teatrul Alhambra) Tot în glumă ne-a răspuns. Urmează să organizeze un spectacol pe această scenă. Autor dramatic şi director de scenă, dar şi actor, i-am putut întreba ca atare, dar ne-a răspuns cu aluzie la recentul diferend ce l-a avut cu Direcţia generală a teatrelor. A răspuns întrun glas cu asociatul său d. Ion Ira : — îmi pare rău că nu intenţionez să joc niciun rol, că nu m-ar împiedeca nimic, nici chiar suspendarea cu care cică m-a sancţionat d. N. Kiriţescu. N. STROE (Teatrul Atlantic) Tot în glumă a răspuns şi d. N. Stroe : — Hamlet / — Glumiţ ? — Vorbesc foarte serios. — Păi ce vă împiedecă să-l jucaţi? — Reputaţia de comic. — Aţi putea prefta de faptul că sunteţi director, ca să i jucaţi şi să spulberaţi această exclusivă reputare. — Nu se poate, sunt director de teatru cu sprijinul spectatorilor, cari mă , vor comic. Dacă joc Hamlet■ nu mai vin spectatorii să mă vadă şi nu mai am cum să fiu director. EUGENIA ZAHARIA (Teatrul Mic) — Ași vrea să joc „Ioana d'Arc“ de Bernard Shaw. — Și de ce n o jucat’ ? — Din cauza scumpetei exorbitante a costumelor și montării. — Sunt atât de scumpe ? — Inimaginabil- Dar să nu mai vorbesc de stofe, pânzeturi, mătăsuri. Până și cele mai rudimentare materiale costă uluitor- Plec în turneu și,îmi trebuesc pentru decoruri, vreo zece metri de frânghie. Biletul la teatru costa anul trecut 10 000 lei, iar anul acesta costă 22 000 lei- Dar metrul de frânghie costa anul trecut șase mii lei, pe când anul acesta costă, cât crezi ? — 60-000-— Nu ! 260-000!- Și așa, toate materialele- Ar trebui să ni se facă de către forurile respective, o înlesnire în această direcţie- Altfel, în curând nu va mai fi posibilă o activitate teatrală particulară. Fiscul e o altă problemă- Ar trebui ca gazeta de care desbate toate problemele teatrului cu atâta seriozitate şi autoritate, să discute şi aceste lucruri să fie... reprezentante ale celor două scene oficiale MARIA VOLUNTARU (Naţional —■ Sfântul Sava) — : Curioasă Întrebare! O aud pentru prima dată. N‘am fost niciodată în situaţia de-a alege. Mi se încredinţează roluri pe care le joc Poate e mai bine aşa. Atingi mai puţine susceptibilităţi şi împărţi rissurile. CELLA DIMA (National Studio) Repetă în comedia „Fortunia” (Le Chandelier) a lui Musset, rolul Jacqueline. Pare, după pasiunea cu care repetă, să se simtă bine în teatrul lui Musset, poetul tinereţii şi al dragostei. In cât răspunsul d-sale nu ne-a surprins: — Aşi vrea să joc rolul Juliettei, din „Romeo şi Julietta” de Shakespeare. — De ce? întâi, pentru că îmi place. Şi îmi place pentru că acest rol prezintă o întreagă gamă de stări sufleteşti pe care cred că le-aşi putea reda. N’o consider pe Julietta, chiar o fetiţă naivă şi inocentă. Din desfăşurarea acţiunii reiese că e o femee pasionată.—Şi ce vă împiedecă s’o jucaţi? — îmi lipseşte Romeo. — Altfel, aţi avea unde s’o jucaţi? — Da. Şi aşi mai vrea sa joc Fedra” lui Racine, dar sunt încă prea tânără. — Prin urmare, numai repertoriu serios! — Da. E singurul care contează în cariera unei actriţe. Aşa ne-au răspuns actorii întrebaţ■ până acum. Vom trage con■cluzi'le, ulterior. Ancheta continuă. C, ££• U« CjH t*Z Răspund actriţe şi actori de la alte ll teatre După teatrele particulare, cele oficiale Acestea, precum se vede\ sunt idealurile sau stările de spirit ale actriţeior şi actorilor teatrelor particulare. . _____________________ __ Am intreb::t apoi şi Câte un Triumf Starea interpretă a „Arie.. zisnsi" ne a răspuns carscam enigreprezentant (care s‘a nimerit matic ) ^