Ramuri, 1970 (Anul 7, nr. 1-12)

1970-07-15 / nr. 7

2 • RAMURI Idolii ne dezamăgesc în urma cu două luni împărtăşeam speranţa într-o comportare bună a universitarilor craioveni in Cupa balcanică. De curând călătoria acestora prin Tuzla — via Tirana — a luat sfîrşit. Dar cum ? Şifonaţi şi plouaţi ca după cele mai grozave averse. Din totalul de patru partide, cit au avut de disputat, au obţinut doar două egaluri. Un procentaj de 25 la sută în favoarea lor, iată bilanţul acestei penibile vilegiaturi. Începutul fusese oarecum promiţător. Deşi învinsă, „U“ a avut o comportare onorabilă in faţa echipei Partizan la Tirana. De aceea aşteptam ca revanşa să ne aducă satisfacţia unei victorii. Am asistat însă la un spectacol în care studenţii au fost pur şi simplu ridiculizaţi. Comportarea lor, sub orice critică, ne dădea imaginea unei formaţii de categorie inferioară. In urma unui asemenea joc nici nu se putea obţine un rezultat favorabil, echipa, încheindu-şi astfel, practic, socotelile în serie. .Ne gîndeam, totuşi, la o revenire şi la o comportare onorabilă în meciurile următoare, cele cu echipa iugoslavă Sloboda-Tuzla. Ca şi în partida de debut de la Tirana, ni se serveşte la început şampanie, ca ,,petrecerea“ să se încheie cu pelin. 2—2 în deplasare, în urma unui meci ce ne dă impresia că totul merge spre bine. Răminem însă dezamăgiţi, deoarece se dovedeşte a nu fi decit un foc de paie, o farsă a idolilor Băniei întrucit o săptămână mai tîrziu „Centralul“ era spălat de lacrimile suporterilor. Nici măcar in ultima partidă nu reuşesc să ne ungă cu o victorie. Trebuie să găsim un vinovat, cineva pe care să ne revărsăm năduful. Poate pe antrenorul Ștefan Coidium pentru că nu a vrut să-şi aplece urechile la sfaturile „specialiştilor“ din secţia de fotbal a clubului. Unde au lăsat jucătorii acel elan tineresc şi acea dorinţă de a învinge, caracteristicile lor de seamă. Oprea are momente de nesiguranţă, Niculescu e doar o umbră a acelui pe care îl ştiam. Deselnicu se pare că s-a profilat pe durităţi. Doar linia de mijloc se menţine la un nivel constant, bun. înaintarea nu a reuşit să înscrie nici măcar cite un gol de meci, continuînd să ♦râiască prin acelaşi Oblemenco. Ceilalţi se complac mai mult în roluri de figuranţi. Jocul în loc să cîştige în viteză la fazele de finalizare, devine, din contră, mai lent. Ritmul partidei ur mează de asemenea un drum descendent, ceea ce denotă o mai slabă pregătire fizică. Se pare că antrenamentele excelează prin durată şi nu prin intensitate. Sau întreruperile de campionat să fi scos din ritm echipa ? O fi şi asta o cauză. Prea multe speranţe ne-am legat de aceşti jucători, ca să treacă neobservată şi să nu ne afecteze comportarea lor, în această întrecere. Dar cînd membri ai formaţiei declară că sunt liniştiţi în ceea ce priveşte poziţia în clasamentul divizionar, datorită zestrei de puncte acumulate, ce poţi să mai spui ? Creditul acordat de Federaţie, de a ne reprezenta într-o competiţie internaţională, trebuia altfel răsplătit. Sorin Pop L. Dunajecz . Recenzia dvs. la un volum de versuri al lui Vlaicu Barna nu cuprinde o analiză a poeziei de pe poziţii şi din considerente estetice, nu faceţi, cu alte cuvinte, operă, act de interpretare. Comentariile dvs. abundă, dimpotrivă, în consideraţii extraestetice. Nu faceţi decit să evocaţi universul poeziilor lui Vlaicu Barna fără o atitudine critică evidentă şi fără să schiţaţi măcar un gest de selecţie. Ne plimbaţi, împreună cu autorul lor, mai întâi prin istorie „păşind pe urmele lui Ştefan cel Mare la Suceava şi Baia Mare şi pe urmele lui Horia la Zarand şi Ţebea, pe urmele lui Tudor şi Iancu, îndreptându-ne apoi — pe urmele marii răscoale ţărăneşti din 1907 — spre Călimăţui şi făcînd un popas la istoricele ateliere de la Griviţa Roşie“. Apoi urmează un scurt excurs geografic: „Admirăm Delta tomnatecă, cu străvechea Tulcea şi cu tânărul Maliuc şi ne oglindim în apa albastră a Dunării, în Olt şi Mureş, Siret şi Dorna, Iza şi Mara, Bistriţa cu poduri de plute şi bătrînul Arieş...“ O singură întrebare se ridică după frecventarea unor asemenea plute, aceste comentarii : unde este „poezia“ lui Vlaicu Barna în al cărei apărător vă transformaţi, atit de sigur şi de la început ? Celălalt articol închinat poetului de limbă sîrbă Vladimir Ciocov este un material festiv consacrat sărbătoririi autorului respectiv, manifestaţie ce a avut loc la Timişoara. Credem că mult mai inspirată ar fi fost — dat fiind caracterul său pronunţat foiletonistic — adresarea către ziarul local. ☆ Ion Cumpănaşu : Cităm din versurile dvs.: „într-o zi amiaza mare/ un tractor ară pe ogoare/ şi deodată se-ntîlneşte/ C-un plug, care-i vorbeşte...// Bună ziua măi tractor/ Cei (!) cu tine pe ogor/ Nu ştii că ogorul e al meu/ Şi că-l ai numai eu“. Naivităţi cu greşeli de ortografie. Ion V. Voiculescu : Am reţinut din versurile dvs. Mai trimiteţi. Ion I. Grecu : Proză ritmată. Pleşu Sp. Maria: Deocamdată nu. Cioană Marin : Feriţi-vă în ceea ce scrieţide clişee. Petre Burnaz : Relevăm o imagine : „E o fată de ţară încălţată în opinci,/ Coroană de perle în zâmbet, sunt albii ei dinţi.“ Sună a tango. CHILIMUL OLTENESC Red. A izvodit din matca populară Miraculos chilimul oltenesc Urcind pe-a frumuseţii-naltă scară Pină la culmea unui vis terese. In line-naripate-ntruchipează Splendorile pămintului natal Poene, cîmpuri, lunci — toate vibrează Sub vraja unui sacru ideal. împodobind căminul în nobleţea Simţirii voastre, devenim mai buni Şi retrăim aevea tinereţea Pe care aţi trăit-o, dragi străbuni. Cînd peste iţe, degete măiestre V-alunecau ca pe un instrument Nu bănuiaţi că deschideaţi ferestre De pură contemplare-n firmament. Alexandru Murgăşanu Liliana Brateş: „Coajă pentru aer“ Debutînd în urmă cu doi ani, în paginile revistei Ramuri, Liliana Brateş nu a întirziat prea mult de a oferi iubitorilor de poezie primul ei volum de versuri. Volumul Coajă pentru aer, apărut recent în editura „Eminescu“, lasă imaginea unui edificiu graţios şi fragil înlăuntrul căruia ţi se sugerează permanent prezenţa sensibilităţii dublată de luciditate şi discreţie. Poeta te conduce fără ostentaţie în lumea gîndurilor şi visurilor ei fără a-şi clama sentimentele, fără a întreba, fără a testa. Solicitată de existenţa obiectivă, poezia Lilianei Brateş este expresia interiorizării ce se ridică la generalitate, ce se obiectivizează. Afectul se dezvăluie mai puţin în destăinuire şi mai mult in contururile unui climat de vis în care se materializează gînduri, sentimente, căutări. Neliniştea, imposibilul realizării comuniunii perfecte, spiritual-afective, cu oameni, voluptatea integrării în tumultul complex al vieţii, sensul activ al căutării, iată suportul spiritual pe care vibrează tonalitatea lirică a Lilianei Brateş. Hotarele sensibilităţii par a nu fi lărgite dincolo de potenţialul visului şi dorinţei, în spaţiul acesta hotărîndu-se dialogul între poetă şi oameni, între poetă şi lucruri. In concepţia poetei, poezia trebuie să întrupeze pe zeul bun al casei, substanţa versului să adăpostească inocenţa caldă a copiilor, siguranţa celor maturi. Neliniştea în care Liliana Brateş plonjează, constituită de puterea de a stăpâni, nu este un simplu motiv livresc pe care-l cultivă, ci intermediul prin care încearcă a găsi răspunsul la neputinţa de a se afla pretutindeni, formularea cit mai personală a conştiinţei din totdeauna a limitelor posibilităţii şi existenţei, a divorţului implacabil dintre vis şi realitate. De aceea neliniştei i se atribuie o culoare cu potenţe fluide şi olfactive; stare, de fapt nematerializată, neliniştea este chemată a materializa în ea scurgerea impetuoasă a timpului. Calea gnoseologică urmează un drum liniar fără a exclude revenirea, urmărind a afla şi a reţine esenţa primară a trăirilor şi faptelor omeneşti. Interesant e că chemarea ce-o adresează oamenilor, tonul uneori adolescentin, se acompaniază cu un fel de conjugare a spaimelor intuite în perspectiva a ceea ce va fi. Nepăsarea oamenilor trezeşte în sensibilitatea poetei sentimentul amar al consistenţei malefice a fenomenului, determinînd-o la proclamarea netă a expierii indiferenţei ce „atirnă grea deasupra pământului“; „întunecă dimensiunile“ şi „îmbătrâneşte culoarea“. Poezia cheamă la înfrăţirea cu soarele, de la el şi sub scutul lui învăţînd a reînnoi, regenera potenţele de comuniune. Remarcabilă este poezia Şerpii. Ea aminteşte un paradis de mitologie barbară, comunicînd in acelaşi timp un sentiment specific feminin, plăcerea de a domina, de a supune prin farmec. Există in poezia Lilianei Brateş sugestia tăcerii, tăcerea fiind ori pragul receptării ori cel al refuzului. Dialogul cu lumea ideilor se conturează în perspectiva contopirii cu aceasta, în peisajul marilor oraşe, în vecinătatea actului întreprinzător. Luciditatea se confesează cu candoare şi încredere, adresîndu-se nu unui singur eu, ci oamenilor. Este o căutare, o testare, o detectare în cei din jur a ceea ce in sine ar fi fost mobilul declanşării comunicării : „N-ai vrut să te naşti ./ Ştiai că-ntr-un fel nu seschimbă nimic/ Albatroşii vor rămîne oricum / aceleaşi păsări care / şi-n timpul mesei ard / de setea chinuitoare a oglindirii“. Cora Neculce Fără ea, nu! Urmare din pag. I O a doua problemă majoră a culturii în planul dezvoltării o ridică mijloacele de informare, de instrucţie şi comunicare de masă. Astăzi avem televiziunea ; miine noi tehnici îi vor extinde, ori subsuma, posibilităţile. Relaţiile, încă stîngace, dintre radio-televiziune şi cinematografia naţională trebuiesc negreşit ameliorate în folosul milioanelor de oameni care le receptează. Intre presă şi carte este, de asemenea, o punte prea şubredă, care adesea se mărgineşte la relaţii de club, spre deosebire de ceea ce publicul cititor aşteaptă încă de la obiectivitatea „informatorilor“ săi favoriţi, oamenii scrisului. In sfîrşit, această politică culturală mai are şi misiunea de a oferi restului lumii o imagine justă despre noi înşine. Problemele propagandei în străinătate, ale „relaţiilor publice“ dintre naţiuni, preocupă cercurile cele mai largi ale intelectualităţii din toate ţările. Un sistem de măsuri inteligente şi operative, elaboratedintr-un singur centru avizat, sau printr-o cooperare mai bună între altele existente, se impune ca o necesitate a timpului prezent, cel puţin în ceea ce ne priveşte, la nivelul prestigiului politic internaţional al ţării noastre. In concluzie, faţă de bogăţia „naturală“ incontestabilă a culturii româneşti, e cazul să spunem că o mai bună elaborare şi aplicare a politicii ei în contemporaneitate va contribui şi mai mult la dezvoltarea multilaterală a construcţiei şi conştiinţei româneşti, pentru mulţi ani înainte. Fără ea nu se poate , ori dacă se mai poate, e păcat. CrBlina Tacoi: „Ierugi“ De obicei încercăm să cuprindem în titlu, ca într-o definiţie sigură, întregul volum al unui autor. Dar sînt cărţi însemnate pe coperţi cu cuvinte care nasc mirare şi aşteptare-'. Care îndeamnă la poezie, înainte de a răsfoi paginile. Şi care nu admit, de la început, dezminţire. O astfel de carte este semnată de Cristina Tacoi. „Ierugi“. Ierugă , apă repede, sau domoală, dar apă clară, curată, împlinind albia fără margini a sufletului. Apa cerului şi a pămintului, adunând viitori năpraznice, sau adîncind linişte şi largi rîuri. Simbolul se descifrează în acest tumult mocnit, zăgăzuit sau descătuşat, umplind cu noi sensuri existenţa. Aşa trebuie să-l fi gindit poeta şi aşa se infăţişază minţii în cele 41 de ierugi care-i alcătuiesc volumul. începutul lui se află în nesecătuitele izvoare ale folclorului. De altfel, în întregime poezia Cristinei Tacoi ne transpune în atmosfera incantaţiilor lirice, a doinelor, bocetelor sau — mai rar — baladelor anonime. Ca produs literar modern, poezia aflată sub zodia cveauiei folclorice ascute susceptibilitatea cititorilor. Fără voie, se recurge la o interpretare prin comparaţie, impar- Note de lector iind aprecierile în pro şi contra. Fireşte,, din prea mult zel critic se pot sistematiza concluzii statistice : atit la sută — formule specifice versului popular,, un procent considerabil sau minim de regionalisme, muzicalitate şi ritme autentice folclorice şi aşa mai departe. Dar păcătuim pierzînd timpul cu astfel de consideraţii docte. „Ierugile“ Cristinei Tacoi, oricîtă sevă folclorică le-ar alimenta, rămîn numai ale ei. Versul popular a devenit clasic şi reproşul prozodiei tradiţionale nu este un argument în dauna originalităţii. Aparent criptice, la o lectură superficială, misterul se desluşeşte, ca în ghicitori, în nuanţele epitetului sau a metaforei, uneori de un surprinzător inedit. Direcţia indicată la început de poezie se desface in sensuri multiple, conducând spre un final care le sintetizează în versuri cu valoare de simbol. Imaginile care circumscriu concret o anume realitate implică, în majoritatea pieselor , asociaţii ce depăşesc limitele senzorialului. Subtextul abstract, mai ales în prima jumătate a volumului se limpezeşte în figuri de stil sugestive, care dovedesc o gindire plastică încărcată de promiţătoare valenţe. Ierugile „la dragoste“, cum am putea numi o parte din poeziile volumului, sunt cintece de dor subtilizate de sensibilitatea, involuntar şi livrescă, a omului cult. Dar păstrează acea puritate primară a sentimentului. Iubirea se plămădeşte în preajma stelelor şi se păstrează la această altitudine metafizică, stăpînită fiind de gândul curat al femeii care-şi aşteaptă, ba zadar, omul drag. Vremea pune necruţător zăbranic pesteochii însinguraţi ai iubitei. Evident, ritmul (trohaic) şi rima în manieră populară dau versurilor acea tainică melodie interioară, echilibrată, excluzindstridenţele şi durităţile, în care se leagănă dorurile, nădejdile, durerile. Poezia Cristinei Tacoi ascunde sîmburele amar al vieţii încercate de dramatice răsturnări interioare, lirismul edulcorat — caracteristic poeziei feminine — este sever respins de luciditate. Inteligenţa cenzurează sentimentul, menţinîndu-l de-a lungul întregului volum — cu neînsemnate excepţii — grav şi sobru. Separe că, alături de creatorii anonimi, maeştrii îndrăgiţi de autoare sînt Ion Barbu şi Lucian Blaga. Ierugile sînt neliniştitele ape ale sufletului ei, filtrate prin sita gîndirii poetice care se maturizează. Ion Petrache