Ramuri, 2005 (Anul 42, nr. 1-12)

2005-01-01 / nr. 1

perspective­ de Alexandru George moment istoric La un A­m propus revistei Ramuri o temă de discuţie într-o serie de articole de la care nu am cules până acuma nici un ecou, deşi ea este de importanţă capitală pentru destinul Ţării Româneşti şi pentru eforturile clasei politice de toate nuanţele de a ne vedea recunoscuţi ca un teritoriu şi o populaţie aparţinând Europei. Este vorba din punct de vedere economic şi politic de un grav handicap: proporţia încă enormă de nativi „la ţară“, de inşi care trăiesc în spaţiul rural sau păstrează reminiscenţe ale acestei situaţii, fără a-şi recunoaşte prin aceasta inferioritatea, ba chiar subliniindu-şi-o agresiv şi stupid, în contrazicere cu realitatea existenţei lor efective. E vorba uneori de o sciziune care are efecte psihologice interesante în artă şi literatură, nişte fenomene de care totuşi nu ne întreabă nimeni, „materia“ fiind de mult epuizată, iar folclorul oricât de „autentic“ o resursă din ce în ce mai secătuită. Necesitatea expunerii, desfăşurarea argumentaţiei într-o problemă care apare unora drept sacro-sanctă, accentele polemice cât mai asurzite, deşi nu puţine, m-au obligat la o formulă „feliată“ (ca să folosesc şi eu un cuvânt la modă) înşirată pe multe numere din revistă, în care timp a avut loc un eveniment istoric de natură să-mi confirme constatările şi concluziile. într­­adevăr, în răstimp, a avut loc o amplă bătălie electorală, cu rezultate destul de neaşteptate dar care sper să fi hotărât soarta ţării noastre în mod ireversibil. E şi motivul pentru care n-am ţinut să dau textului o finalitate partizană, deşi deznodământul, ară nici o legătură cu textele mele, a părut că îmi vine în ajutor. Lumea rurală va intra o dată cu anul curent în altă eră şi chiar dacă peste încă 4-5 ani „politica“ se va schimba, la trecut nu ne va propune nimeni să revenim. Poate că şi victoria forţelor liberale nu va fi deplină, dar cumpăna anilor 2004- 2005 înseamnă un prag hotărâtor, indiscutabil, după exact 7 decenii în fruntea ţării se află o formaţie liberală care, consecventă unui program schiţat cu un veac înainte, încearcă salvarea ţării, sau măcar ieşirea din marasm prin cuplarea noastră fermă, chiar ostentativă cu Occidentul. Guvernul tânărului şi dinamicului Gh. Tătărescu, sprijinit de rege şi constituind pentru acesta ultima salvare, a fost deopotrivă cea mai bună guvernare pe care a avut-o România sub aspectul progresului ma­terial şi spiritual, dar şi ultimul bastion al liberalismului şi democraţiei în această parte a lumii. De atunci s-a schimbat crugul Istoriei, ţara noastră a fost mereu copleşită, dusă la regimuri de sclavie, de false izbânzi şi iluzorii proiecte, în cel mai bun caz în situaţii echivoce, precum aceea din primii ani ai regimului Ceauşescu. Evenimentul cel mai important, în directă legătură cu problema propusă de mine discuţiei, fără a se confunda cu ea, a fost dispariţia Partidului Ţărănesc, cel care timp de mai bine de zece ani şi-a zis şi „creştin-democrat“, tocmai pentru că identitatea lui devenise nesigură. Revoluţia tehnică atinsese şi ţara noastră, chiar în timpul comunismului, care afectase la rându-i, cu o brutalitate unică „lumea rurală“. „Ţărănismul“ sentimental şi politic se dovedise fără nici un viitor, deşi primul pâlpâia în conştiinţele retardate, poate chiar cu un oarecare grad de iluzionare. Dispariţia lui m-a uluit şi pe mine: faptul că în ţara noastră care număra aproape jumătate din populaţie „ţărani“, a fost lăsat să moară cu asemenea partid, dovedindu-se că nici nu are de gând să recunoască un viitor vreunui mai inteligent condus partid agrarian. Finalul acesta pune în cauză un mare capitol de istorie politică, lărgind „tema“ pe care eu aş dori-o cercetată şi discutată, în definitiv un eşec politic, în fapt unul istoric, nu anulează un întreg trecut. M. Manoilescu, în cartea sa aşa de pătrunzătoare de analiză şi critică politică Rostul şi destinul burgheziei româneşti (1944), are un fel de capitol anexă despre ţărănism pe care-l consideră un fenomen interesant şi original al vieţii politice româneşti în cadrul propus de el (dar care a tulburat mai mult viaţa politică prin programul său iluzoriu, prin alcătuirea hibridă şi prin interesele şefilor divergente). Autorul cărţii afirmă că după Marea Reformă Agrară şi schimbarea componenţei electoratului prin votul universal (acordat în fapt doar bărbaţilor) de noua situaţie au profitat două formaţii politice: ţărăniştii, care au exploatat o firmă, şi liberalii care au exploatat dificultăţile inevitabile ale noilor împroprietăriţi înstăpânindu-se prin imperiul lor bancar şi creându-le o dependenţă pe care nici măcar vechii boieri nu o avuseseră. Ţărăniştii s-au limitat să fie campionii demagogiei - ceea ce nu e puţin şi, mai ales, a lăsat urme, în forma lor autentică (Dem. Dobrescu, I. Mihalache) ei au propus, ca şi C. Stere, un socialism al ruralilor, poporaniştii crezând că îşi vor atinge ţinta evitând trecerea prin odiosul capi­talism. Partidul s-a numit însă şi „naţional“, ca şi cel „liberal“ din Vechiul Regat, şi, pe drept cuvânt, deoarece ei au intrat în combinaţie ca urmaşi ai Partidului Naţional Român din Ardeal. Liberalismul lui Iuliu Maniu se bătea cap în cap cu socialismul lui I. Mihalache şi cu iluziile despre un stat ţărănesc. în plus, aripa de dreapta, foarte apropiată de legionarism, a oferit prin personalitatea de prestigiu a lui Al-Vaida- Voevod un plus de confuzie. în fine, o linie a bonjuriştilor întârziaţi (M. Ralea, M. Ghelmegeanu, P. Andrei, M. Paleologu) a completat tabloul. Ţărănismul autentic, constituind „tema“ articolelor mele, s-a născut în spaţiul cultural, nu în cel politic şi este opera ardelenilor de tip I. Slavici şi G. Coşbuc, caracterizat nu doar prin ura împotriva orăşenilor din Vechiul Regat, ci prin critica şi osândirea societăţii înalte din vechea Românie. E o mare deosebire de atitudine între V. Alecsandri şi Duiliu Zamfirescu şi cei doi scriitori ardeleni, după cum va fi şi între din ce în ce mai rarii cultivatori ai mitului ţărănesc şi I. Agârbiceanu şi L. Rebreanu sau Pavel Dan. Documentele acestei „iubiri“ ba chiar admiraţii pentru ţărani sunt numeroase şi, poate tot de aceea, înşelătoare. Ţărăniştii nu au făcut nimic pentru ţărani atunci când au fost la putere, conchide sarcastic şi îndreptăţit M. Manoilescu.­­Ultimul act în favoarea lor, adaug eu, a fost anularea datoriilor agricole, operă a moşierilor gorjeni Const. Argetoianu şi Gh. Tătărescu). Actualul sfârşit al ţărănismului poli­tic nu anulează ideea ţărănească în genere în care au crezut şi au sperat o mulţime de intelectuali, mai ales cei cu origini rurale sau neaderenţi la procesul de modernizare, occidentalizare şi urbanizare a societăţii româneşti şi care se impunea din ce în ce mai clar ca un imperativ naţional. Punctul nevralgic al chestiunii se leagă de întrebarea: de ce, dacă au fost nişte mari profanatori ai democraţiei, ţăranii nu au aderat la regimul democratic, nu l-au înţeles şi nu l-au apărat? De ce au ales totdeauna soluţiile autoritare? De ce liberalismul aşa de stârnitor printr-o politică oficială, chiar de stat, le-a rămas un ce străin? Fenomenul, observat cu acuitate dintr-un început de M. Eminescu, apoi de N. Iorga şi de C. Rădulescu-Motru, în fine, cu accente sarcastice şi de mare satisfacţie de către Nae Ionescu, a fost considerat de liberali ca o ingratitudine, iar de toţi reacţionarii ca o oponenţă a „sănătăţii“ morale a unei părţi din populaţie, care se păstra imună la fanteziile şi îndemnurile nocive ale reformiştilor de la Bucureşti şi de la oraşe, unde liberalismul şi democraţia s-au implantat mult mai repede, societatea civilă constituindu-se aproape fără aportul ruralilor. Eu am încercat să explic toate acestea care s-au dat pe faţă şi prin ultima consultare electorală, precedată de celelalte, în acelaşi sens, îmi propun să reiau cele spuse într-un studiu sinteză, fără a vrea să-mi modific opiniile pe care le-am risipit după Eliberare şi care parţial dar şi esenţial se găsesc în volumele: în istorie, în politică, în literatură (1997), Pro libertate (1999), Tot pentru libertate (2003) dar şi Alte întâlniri (2000) pe toţi cei care vor să mă discute, să mă combată sau chiar să-mi întregească spusele să o facă (precum mi s-a mai întâmplat în această revistă) dar în nici un caz înainte de a-mi fi citit textele. Anul literar (continuare din pagina 1) A stârnit ecouri ieşirea la rampă a tinerilor debutanţi grupat de Polirom (Ioana Băeţica, Ionuţ Chiva, Adrian Şchiop, Lucian Dan Teodorovici ş.a.) a căror proză explorează teritoriile cotidianului post-decem­brist Ca notă comună" limbajul frust, aspru, neocolind licenţiozităţile şi, tematic, sfera sexualităţii. Aceşti autori sunt în plin proces de diferenţiere. în poezie a fost remarcată revenirea în forţă a Anei Blandiana cu vol­umul Refluxul sensurilor, a Constanţei Buzea cu Netrăirile, cărţi de vârf al carierei importantelor poete. De notat şi masivul volum antologic de poezie al criticului Gheorghe Grigurcu, Un trandafir învaţă matematica. Altă antologie din întreaga operă poetică: Cerul ca unică ispită de Miron Kiropol, în eseistică: Ion Ianoşi care şi-a rescris marele studiu despre Petersburgul literar şi artistic (Romanul unui oraş), Andrei Pleşu cu Obscenitatea publică, Alexandru Călinescu cu Adriana şi Europa, Andrei Cornea cu De la Şcoala de la Atena la Şcoala de la Păltiniş, Marta Petreu cu Filozofia lui Caragiale, Andrei Brezianu cu Itinerarii euro­­americane, Adriana Babeţi ai Dandysmul, o istorie, Şerban Foarţă cu un admirabil volum de publicistică literară al cărui titlu, de sugestie shakespeariană, este impronunţabil (Honorifîcabilitud initatibus). Recent a apărut Ochii Beatricei de H.­R.Patapievici (eseu despre lumea lui Dante), în critică şi istorie literară, Mircea Iorgulescu cu Tangenţiale (dar şi cu Spre alt Istrati), Ion Simuţ cu Reabilitarea ficţiunii, Al. Săndulescu cu Comentarii critice, Barbu Cioculescu cu Lecturi de iarnă, lecturi de vară, Dan C. Mihăilescu cu Literatura română sub ceauşism şi cu Scrieri de plăcere, Dan Cristea cu Autorul şi Ficţiunile Eului (eseu consacrat, în principal, litera­rii autobiografice), Cornel Ungureanu cu studiul închinat Cercului literar de la Sibiu (intervalul timişorean), Nicolae Bârna cu Prozastice. Ne-am fi aşteptat să suscite unele reacţii volumul declarat, polemic vorbind, Dialog în trei de Gheorghe Grigurcu, Ovidiu Pecican şi László Alexandru, ceea ce nu s-a întâmplat, în schimb a făcut vâlvă Boierii minţii, eseul unui tânăr istoric şi sociolog româno-american, Sorin Dan Matei. A declanşat o destul de aprinsă controversă despre grupurile de prestigiu intelectual şi felul în care acestea exercită presiuni asupra pieţii culturale. Din domeniul istorico-literar propriu-zis, măcar trebuie amintită apariţia Dicţionarului cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989, redactat la Cluj. Pe drept cuvânt Ion Simuţ considera această lucrare „un monument dedicat romanului“. Rezumând, vom spune că am avut parte de un an literar bogat şi policrom, marcat, în anumite zone, de contradicţii şi inegalităţi. 3 Proiecte culturale prin care revista „Ramuri“ îşi propune să marcheze centenarul său: 1. Organizarea unui simpozion naţional cu participarea unor oameni de cultură şi scriitori de marcă. 2. Decernarea Premiilor anuale RAMURI pentru excelenţă în literatură, artă dramatică, arte vizuale. 3. Publicarea volumului aniversar Cartea RAMURILOR, care să fie o replică la volumele impunătoare grafic, tipărite la sărbătorirea a 25 şi a 75 de ani de la înfiinţarea revistei. Acest volum urmează să cuprindă: - o antologie din texte publicate în RAMURI de-a lungul unui secol, ca și texte inedite ale unor scriitori reprezentativi de astăzi - reproduceri după opere de artă. 4. Publicarea volumului La centenar (caietul redactorilor RAMURI). 5. Editarea unui Calendar cultural RAMURI. 6. Premieri jubiliare pentru redactorii actuali şi cei care au fost. 7. Inițierea unui concurs de eseuri consacrate operei lui Marin Sorescu. RAMURI • Nr. 1 • IANUARIE 2005

Next