Ramuri, 2007 (Anul 44, nr. 1-12)

2007-05-01 / nr. 5

Ionel BUȘE Mircea Eliade și gândirea mitică (Un colocviu internațional dedicat Centenarului­ ­ Mircea Eliade)­ ltimele decenii ale secolului XX, ca urmare a căderii Cortinei de fier, au determinat schimbări importante în viața politică a lumii. Conceptul de mondializare a devenit un leitmotiv în acești ani, cu toate transformările pe care acesta le implică sub aspect social, economic, în imaginarul colectiv, într-o epocă a drepturilor omului, dar și a recrudescenței terorismului și a schimbării raportului de forțe pe plan mondial. Nu numai ideea de Europă politică, dar și culturală, a suferit transformări esențiale. Poate de aceea Edgar Morin, într-o cunoscută lucrare apărută în 1981 ,Poursou­r du XX-e siecle, se întreba asupra destinului lumii la sfârșitul ultimului secol. Ea ar putea fi completată de răspunsul la întrebarea: cum construim secolul XXI ? Care este omul prefigurat de mondializare ? Ce fantasme ideologice ne amenință? Redescoperirea simbolului și a semnificațiilor uitate ale tradițiilor culturale mai joacă ele astăzi vreun rol? Care sunt ecourile operelor lui Carl G. Jung, Gaston Bachelard sau Mircea Eliade la început de mileniu ? Aproape toate dicționarele de mitologie îl descriu pe Mircea Eliade ca istoric al religiilor, hermeneut al mitului sau specialist în mitologie comparată. Există voci care vorbesc de antropologia lui Mircea Eliade, cum există critici recenți care văd în lucrările sale de istoria religiilor orientări tradiționalist-metafizice sau chiar ideologice. Dincolo de toate acestea, Georges Dumézil numea opera lui Mircea Eliade, în prefață la Images et symboles, «una dintre cele mai originale ale timpului nostru care nu ne lasă să uităm că autorul ei a fost și rămâne un scriitor și un poet» (Images et symboles, Gallimard, 1997, p.5). Considerat unul dintre fondatorii noțiunii de imaginar, alături de Gaston Bachelard, Gilbert Durand, Henry Corbin, Mircea Eliade este un gânditor erudit tradus în 18 limbi, o personalitate complexă care a marcat fundamental studiul religiilor și al miturilor în secolul XX. Istoric și filosof al religiilor, el este legat de universul imaginilor și simbolurilor arhaice, dar și de cel al literaturii și, în special, al literaturii fantastice. Această dublă vocație, caracteristică și lui Bachelard, de dublu căutător de simboluri în mitologie și literatură, este expresia unei gândiri care ne dezvăluie și un nou tip de abordare antropologică, într-o epocă în care se anunță tot mai des «moartea omului», după o cunoscută expresie a lui Jean Brun, Eliade își exprimă dorința de a nu renunța la noțiunea de umanism. Istoricul religiilor nu are în vedere însă subordonarea cercetărilor sale «ismelor» metafizice sau sociologismului pozitivist, ci înțelegerea ideii de ființă istorică prin recuperare hermeneutică a anumitor semnificații uitate ale universurilor simbolice religioase. Redescoperirea Celuilalt, a lui homo religiosus, într-o epocă din ce în ce mai secularizată, pune problema resurselor regenerării spirituale a omului. Pornind de la ideea că originile conștiinței sunt de natură religioasă ceea ce Carl Gustav Jung desemnase prin termenul de inconștient colectiv, redescoperirea simbolului, crede Mircea Eliade, poate duce la redefinirea condiției umane și la depășirea așa-numitelor crize de identitate ale omului recent. Noul model de raționalitate exprimă, în acest sens, ceea ce filosoful Eliade intuia cu mai bine de o jumătate de veac în urmă: «Suntem pe cale de a înțelege astăzi un fapt pe care secolul al XIX-lea nu putea nici măcar să-l prevadă: că simbolul, mitul, imaginea țin de substanța vieții spirituale, că le putem camufla, mutila, degrada, însă niciodată extirpa» (Op. cit., p. 12). Depășirea gândirii factuale a predecesorilor săi (Georges Frazer, Van der Leuw etc.) și apropierea de o filosofie a sacrului deschide astăzi noi direcții de cercetare în hermeneutica simbolismului religios și a importanței acesteia pentru redefinirea raționalității, în această direcție, întâlnirile hermeneutului, istoric al religiilor, cu simbolurile trebuie să devină „creatoare”, ca, de altfel, orice întâlnire dintre Identitate și Alteritate. Or, dacă omul modern a făcut un exces din reprimarea mitului și a imaginii prin sacralizarea unei raționalități identitate, acest lucru trebuie reevaluat. Pentru cei care admit realitatea imaginarului și semnificația creativității, ar putea însemna, scrie Rennie, citându-l pe Mircea Eliade „cea mai mare libertate pe care omul și-o poate închipui: libertatea de a interveni chiar și în alcătuirea ontologică a universului.” (Reconsiderându-l pe Eliade, Criterion Publishing, Co, Inc USA, 1999, p. 264). Interesul istoricului religiilor pentru antropologia imaginarului și redefinirea raționalității astăzi reprezintă și obiectivele principale ale Colocviului internațional «Mircea Eliade et la pensée mythique », dedicat centenarului istoricului religiilor, colocviu care are loc în perioada 24-25 mai la Universitatea din Craiova (organizat de Centrul de Studii asupra Imaginarului și Raționalității «Mircea Eliade»al Universității din Craiova și Institutul de Cercetări Filosofice Lyon III în colaborare cu Centrul «Gaston Bachelard», Universitatea Bourgogne, Asociația «Amis de Gaston Bachelard», Dijon, Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă și revista Lumină lină din New York, COST - Universitatea din Craiova și Fundația Alfa - Cluj). Potrivit conferințelor anunțate, colocviul acordă o atenție specială diverselor abordări ale imaginarului întreprinse de Cercul de la Eranos (Carl G. Jung, James Hillman, G. Bachelard, Gilbert Durand, Henri Corbin, Mircea Eliade etc.), care, după cum mărturisește Gil­bert Durand, «era însuflețit de credința platoniciană într-un realism primordial al imaginii, într-o valoare penigmatică a mitului» (Figuri mitice și chipuri ale operei, Nemira, Buc., p.1998, p.12). De asemenea, ele exprimă dorința de valorizare a operei eliadiene de către științele umane din acest secol prin tendințele acestora spre interdisciplinaritate, la care se adaugă, în mod firesc, exegezele creației sale literare. Printre participanții la colocviu se află filosofi, antropologi, sociologi, esteticieni, din țări precum Franța, Italia, Spania, Portugalia și Brazilia. Unii dintre aceștia sunt cunoscuți în România. Este vorba de cei pe care Centrul «Mircea Eliade» i-a promovat și tradus: Jean- Jacques Wunenburger profesor de filosofie la Universitatea Lyon III, fondator al Centrului «Gaston Bachelard» din Dijon, Doctor Honoris Causa al Universității din Craiova și Maryvonne Perrot, profesor, director al Centrului «Gaston Bachelard» al Universității din Bourgogne, ambii participând în 1998 la inaugurarea CSIR «Mircea Eliade» de la Universitatea din Craiova, Jean Libis președinte al Asociației «Amis de Gaston Bachelard» din Dijon și Bar-sur-Aube, Jean-Pierre Sironneau, profesor emerit la Universitatea Pierre Mendicz din Grenoble, sociolog, specialist în religii politice, Bruno Pinchard, profesor de filosofie la Universitatea Lyon III. De asemenea, participa profesori și cercetători interesați de opera lui Eliade: Joel Tho­mas profesor la Universitatea din Perpignan, Alberto Felipe Araujo și Sergio Sousa - Universitatea Minho, Braga, Pilar Perez, Universitatea Autonomă din Madrid, Elda Rizo UESPE, Estadual Paulista Araraquara din Brazilia, Sonia Rovito, Universitatea Arcavacata di Rende din Calabria și Renato Bocali, Universitatea Liberă din Milano. La aceștia se adaugă cunoscuți cercetători români ai imaginii și imaginarului (Sorin Alexandrescu, nepot al lui Mircea Eliade, Director al Centrului de Studii asupra Imaginii (CESI), profesor la Universitatea din București și Universitatea din Amsterdam și Corin Braga, director al Centrului de Studii asupra Imaginarului «Phantasma», Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj), membrii titulari ai Centrului de Studii asupra Imaginarului și Raționalității «Mircea Eliade», Universitatea din Craiova (Ionel Bușe - director CSIR, Ion Ceapraz, Ioan Lascu, Cătălin Stănciulescu), membrii asociați (Sabin Totu, Dorin Ciontescu - Samfireag, Ștefan Melancu, Marian Bușe), colaboratori (Edmond Derecheraux, Marius Ghica, Cătălin Ghiță, Lorena Păvălan, Adriana Neacșu, Laura Codrina Ioniță, Gabriela Boangiu) și doctoranzi (Andreea Andrei și Constantin Mihai). Colocviul «Mircea Eliade et la pensée mythique» este întregit de o masă rotundă despre raportul dintre știință și religie în pragul marilor provocări ale secolului XXI și de un Simpozion «Mircea Eliade», am spune un frate geamăn al colocviului de la Craiova, care va avea loc în diaspora românească, la New York, două săptămâni mai târziu. subiecte de Gabriel Dimisianu Trecerea Rubiconului O mărturisire din 1998 a lui Octavian Paler: „... prin 1975 - 76 problema mea reală, intimă, serioasă, spinoasă, dificilă a fost aceea a trecerii Rubiconului. A existat un Rubicon în fața mea. Trecerea acestui Rubicon însemna ieșirea într-o rezistență deschisă, fățișă, care presupunea intrarea în conflict deschis cu regimul de atunci, în cele mai multe cazuri asta presupunea exilul, sau poate leprozeria, o leprozerie personală. Ei bine, mărturisesc că n-am avut niciodată curajul să trec acel Rubicon“ (în volumul Convorbiri la sfârșit de secol al lui Mircea Iorgulescu). Cu cât de mari exigențe, cu câtă rigoare inflexibilă își judeca trecutul acest om! Alții nu doar că nu au făcut-o, în ce-i privește, dar pretind să li se recunoască merite imaginare de opozanți ai comunismului, de militanți fantasmatici anticomuniști. Au ajuns să creadă ei înșiși că au fost cum pretind și că au îndreptățirea să-și biciuiască moral contemporanii, până la sânge. O fac de șaptesprezece ani și o vor face mai departe. Că ei au trecut râul simbolic, în fața căruia Paler se oprise temător, li se pare un lucru de la sine înțeles. Dar chiar nu a trecut Paler acel râu, așa cum mărturisea, atât de sever cu sine, în convorbirea purtată cu Mircea Iorgulescu ? Să-i refacem, măcar în câteva puncte, drumul de până în 1989. In anii 70, când a deținut unele funcții, a acționat ferm și cu eficiență pentru liberalizare, pentru deschidere culturală. La radio, la televiziune, la „România liberă“, ziarul pe care l-a condus câțiva ani. Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Eugen Simion au vorbit despre felul în care Paler le-a dat posibilitatea să se exprime liber în ziar, ferindu-le textele de mutilări, apărându-le de cenzură. Andrei Pleșu ar putea să spună lucruri asemănătoare. Poate că o va face cândva. Nu este însă vorba numai de apărarea altora ci și de felul în care și-a apărat scrisul propriu. Nu a scris articole propagandistice, nu l-a citat niciodată pe Ceaușescu, necum să-l omagieze, (v. și Petre Mihai Băcanu, care a lucrat la „România liberă“ sub conducerea sa: „nu a scris nici măcar un cuvânt de laudă la adresa lui Ceaușescu“).Cum de a putut să nu o facă, fiind redactor șef și toate celelalte? îmi explic faptul prin aceea că Paler emana o puternică impresie de autoritate. Aceasta punea o anumită distanță între el și activiștii ideologici. Nu îndrăzneau să-i ceară mai mult decât hotărâse el însuși să ofere. Și oferea tot mai puțin regimului grotesc de dictatură față de ale cărui practici, din spațiul cultural, devenea tot mai critic. Și nu o făcea pe șoptire ci în răsunătoare intervenții, în Consiliul Uniunii Scriitorilor, în ședințele de Birou sau la Conferințele Naționale. Sigur că această insubordonare, care nu era doar a­șa ci și a altor scriitori, dar a­șa era parcă mai șocantă, această insubordonare, așadar, nu putea fi acceptată la nesfârșit de cei vizați, de factorii de putere, de Ceaușescu în ultimă instanță L-au debarcat de la ziar, i-au oferit funcții în compensare pe care le-a refuzat, devenind tot mai critic. Sfârșitul anilor 80 îl găsește radicalizat pe Octavian Paler, care ia pe față partea disidenților, îndemnând la solidarizare cu aceștia. A existat un memoriu de sprijinire a lui Mircea Dinescu, dat afară din slujbă și sechestrat la domiciliu pentru delicte de opinie, astfel zicând: Nu doar s-a raliat acelui memoriu, cum am citit undeva, ci el este acela care l-a inițiat. I-a convins pe Geo Bogza, pe Doinaș, pe Al. Paleologu, pe Mihai Șora, pe Andrei Pleșu, pe Dan Hăulică să semneze protestul care a dobândit astfel ecouri largi și reverberații inevitabil politice. Dar nu sunt de luat în seamă numai aceste acțiuni de insurgență, din spațiul vieții publice. Există această tendință, explicabilă, la urma urmei, când e vorba de Paler, de a face mai mult caz de manifestarea omului public decât de literatura sa. Prima e mai spectaculoasă de bunăseamă mai vizibilă în orice caz, dar o nedreptățește pe a doua. A fost desigur un om al luptelor purtate în arenă, al coridei, a fost și un mare vorbitor, dacă nu singurul mare vorbitor al generației actuale. Dar sunt și cărțile sale, atât de critice față de lumea totalitară, în forme mai explicite eseurile, aproape numind răul acestei lumi (v., printre altele, Apărarea lui Galilei) sau mai filtrate în cele două romane parabolă, Viața pe un peron și Un om norocos. Pentru acesta din urmă, scriitorul a fost adus în situația de a suporta incredibile represalii, incredibile dacă le raportăm la momentul în care se produc: deceniul al optlea al veacului trecut. I se organizează lui Paler, ca în anii 50, un proces public cu cititori chipurile indignați de „neadevărurile“ din carte, în care ei „nu se recunosc“. Recursul la prăfuitele procedee staliniste semnala de altfel degringolada în care intrase regimul. Peste puțină vreme se va prăbuși. Decența, spiritul de probitate și de înțelegere înaltă a ideii de înfruntare politică îl fac pe Octavian Paler să afirme că el nu a trecut Rubiconul, că alții au făcut-o, angajați în „rezistența deschisă“. Faptele vieții sale îl contrazic totuși pe Paler, arătând că și el a făcut pasul, că a trecut Rubiconul, asumân­­du-și toate riscurile presupuse. Spre nefericirea noastră, a mai trecut de curând un râu, dincolo de care nu ne mai poate spune ce se află. 3 RAMURI • Nr. 5 • MAI 2007

Next